Henry Miller: Tropicul Cancerului. Recenzie, de Mirela Teodorescu

descărcare

Dacă ar exista un om care să îndrăznească să spună tot ce-a gândit despre lumea asta, nu i-ar rămâne nicio palmă de pământ pe care să stea. Când apare un om, lumea îl zdrobeşte şi îi frânge şira spinării. Mereu rămân prea mulţi stâlpi putrezi în picioare, prea multă omenire infectată pentru ca omul să mai poată înflori. Suprastructura este o minciună, iar temelia o nesfârşită spaimă zguduitoare. Dacă, o dată la un secol, apare un om cu o privire disperată, hămesită, un om care ar vrea să întoarcălumea cu susul în jos, ca să creeze o nouă rasă, iubirea pe care el o aduce lumii este schimbată în fiere şi el devine o plagă.

Dacă din când în când descoperim nişte pagini care fac explozie, pagini care sfâşie şi ard, care smulg gemete, storc lacrimi şi blesteme, aflaţi că aceste pagini îi aparţin unui om pus la zid, un om a cărui singură apărare sunt cuvintele, şi cuvintele lui sunt totdeauna mai puternice decât povara mincinoasă şi zdrobitoare a lumii, mai puternice decât toate instrumentele de tortură şi roţile inventate de laşi pentru a zdrobi miracolul personalităţii. Dacă un om ar cuteza vreodată să traducă tot ce zace în inima lui, să ne pună sub nas tot ce înseamnă experienţa lui, adevărul lui adevărat, cred că lumea s-ar face bucăţi şi niciun zeu, niciun accident, nicio voinţă n-ar mai putea vreodată să adune la un loc bucăţile, ţăndările, atomii, elementele indestructibile ce au fost folosite pentru a făuri lumea.

(Henry Miller, Tropicul Cancerului)

 

Henry Valentine Miller (26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură. El este cunoscut pentru ruperea de genurile literare existente, scriind un fel mix între povestire, autobiografie, critică socială, reflexie filozofică, ascensiune suprarealistă și misticism. În acest conglomerat el descrie viața reală a lui Henry Miller ce constituie totuși o construcție imaginativă. Cele mai seminificative opere de acest fel ale sale sunt Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului și Primăvara Neagră. A scris de asemenea jurnale de călătorie și eseuri de critică și analiză literară.

Dorința puternică de a se afirma ca scriitor l-au determinat să travereseze Atlanticul, astfel încât în 1930 a fugit de New York-ul pe care ajunsese să îl deteste și s-a stabilit în Paris. Acolo s-a împrietenit cu scriitori ca Lawrence Durrell sau D.H. Lawrence și a cunoscut-o pe scriitoarea Anais Nin, care i-a devenit amantă și l-a întreținut financiar.

Tropicul Cancerului a fost publicat și în SUA în 1961, eveniment care a declanșat un proces de mare notorietate. Miller a fost acuzat de pornografie, dar a câștigat procesul, marcând un precedent în legislația americană – Tropicul a fost declarat ”operă cu valoare literară”, fiind absolvit de cenzură.

Nimic din ceea ce este omenesc la nivel lingvistic-libidinal nu ii este strain autorului si personajului sau. Prostituate amărâte ori pur si simplu amoureuses, femei de toate calibrele (cu sexe la fel de diferite) sunt înşirate într-o panoramă, dar nu a deşertăciunilor, ci a revelaţiilor. Tropicul Cancerului se desfăşoară într-un „Paris fizic“, cum îl numeşte Miller, o scenă turnantă unde bărbatul este gravid de puzderiile de femei pe care le posedă pe fugă sau pe îndelete şi care, cândva, vor face parte din cartea care se scrie sub ochii noştri. Parisul este un apogeu, un climax al atractiilor sexuale, picanteria erotică fiind maximă aici: „Parisul este ca o curvă“. Portretul prostituatelor pariziene este secundat de acela al nevestelor, iar varietatea este infinită: abordabile, semiabordabile, inabordabile (dar perverse şi, deci, posibil abordabile, într-un viitor incert), „tufe de trandafiri“, „vaci“, sexe pur şi simplu umede, „caţele“, „putori“, „fufe“, sexe florale, stângace, fragile, „balene“, femei-monstru, midinete clasice şi tot aşa, lista poate continua oricit. Există mulţi alţi bărbaţi, în afara personajului principal din Tropice, care comentează la fel de colorat la gură partidele de sex avute cu femeile ieşite în cale. Între multele trupuri şi sexe, se distinge – ca un flash – Mona: deşi este tot o maşinărie sexuală, ea este şi aleasa, drept care personajul lui Miller are timp să o răsfeţe („catifeaua ei caldă“) şi să o descrie mai amplu decât strict sexual: părul, rochiile, răsuflarea ei.
Henry Miller, personajul lui Henry Miller, este un scriitor american încă nerecunoscut (în realitate, primul său roman, este publicat pe banii celebrei sale amante, Anais Nin), muritor de foame în Paris. După o căsnicie de şapte ani cu Mona, stă acum pe unde apucă, se culca cu Germaine, de al carei “trup” este indrăgostit, Claude şi alte prostituate. Ar face orice pentru o masă caldă. Practic, totul se învârte în jurul mâncării, foamea este cea care îl obligă să cutreiere Parisul în căutarea unor noi oameni cu suflet mare.

“Viaţa, spunea Emerson, consăa în ceea ce un om gândeşte toaăa ziua”. Daăa-i aşa, atunci viaţa mea nu este altceva decât un intestin gros. Nu numai că mă gândesc la mâncare toată ziua, dar o şi visez noaptea, afirma disperat Henry, care, le scrie mai multor cunoscuţi câte o scrisoare în care le propune să-l primească la cină o dată pe săptamână. Aproape toţi îl primesc bucuroţi, îi pun pe masă bucate alese, discută despre artă, iar cu timpul se descotorosesc de el. La unii renunţă chiar el pentru că şi săracul are mândria lui.

Henry îşi ia un job de corector, însă câştigul este o nimica toată. Din când în când, fosta soţie îi trimite şi bani, pe lângă telegramele ce se termină întotdeuna cu promisiunea “Urmează scrisoare”. O masă înseamnă câteva ore de lucru şi, poate o întâlnire amoroasă. Sylvester, proprietarul avar de la Villa Borghese care aduce mereu în vizită posibili chiriaşi, Tania cea care face dragoste cu foc şi vrea să fugă în Rusia cu Henry, Boris, un evreu rus nenorocit, Carl, Moldorf, Van Norden, cu toţii sunt personaje pitoreşti într-o permanentă luptă cu sărăcia şi nebunia, camuflate într-o speranţă boemă.

E de un umor macabru să citeşti despre evrei nişte păreri libere, scrise pe vremea când lumea nici măcar nu bănuia finalitatea tragică a unor astfel de idei. “Tropicul Cancerului” te face deseori sa exprimi mirat un “Daca ar fi ştiut Miller ce va urma…”.

 

Lumea din jurul meu dispare, lăsând ici şi colo urme de timp. Lumea e un cancer care se mănâncă pe el însuşi…Cred că, atunci când marea tăcere va învălui totul peste tot, muzica va ieşi triumfătoare. Când totul se va retrage din nou în pântecele timpului, haosul va fi iar stăpân şi haosul e răbojul pe care se scrie realitatea”.

 

Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman şi pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simţuri, restricţionată de legi morale şi coduri, definită prin platitudini şi “isme”.

 

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui- în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă”.

 

Atunci am înţeles de ce Parisul îi atrage pe toţi cei chinuiţi, pe cei pradă halucinaţiilor, pe marii maniaci ai iubirii. Am înţeles de ce tocmai aici, la butucul roţii, poţi îmbrăţişa teoriile cele mai fantastice şi mai imposibile, fără ca ele să ţi se pară deloc stranii. Aici este locul unde îţi reciteşti cărţile din tinereţe şi unde enigmele dobândesc noi semnificaţii, câte una pentru fiecare păr alb. Hoinăreşti pe străzi ştiind că eşti nebun, posedat, fiindu-ţi clar că toate aceste chipuri reci, indiferente, sunt ale gardienilor tăi. Aici, toate graniţele se şterg şi lumea ţi se revelează sub adevărata ei înfăţişare de groaznic abator”.

Romanul este liric, savuros, plin de comparatii ingenioase şi neaşteptate, de visări cu ochii deschişi, de metafore uluitoare care te fac să reciteşti anumite pasaje de zeci de ori, ca pe nişte poezii. Şi chiar dacă lumea se năruie, Parisul care-i aparţine lui Matisse e cutremurat de orgasme luminoase, gâfâitoare, chiar aerul este impregnat de o sperma stătuăa, iar copacii sunt răvăşiţi ca nişte plete. Deşi personajul principal este plin de speranţă şi se bucură ca un copil de cele mai neînsemnate lucruri, realitatea în care traieşte te face să te cutremuri. Este acel pesimism extrem, morbid, camuflat in optimism şi în umor. Iar tristetea cea mai tristă mi s-a părut întotdeauna cea din spatele unui zâmbet.

Cartea pe care George Orwell o considera drept “cel mai important roman al anilor ’30”, pe care Samuel Beckett a ridicat-o la rang de “eveniment monumental al literaturii moderne” a fost interzisă în SUA până în anii ’60 când a reuşit, în urma unui proces, să spargă barierele legii pornografiei. De fapt, un autor care a evadat încă din perioada interbelică din genurile literare clasice, desprinzându-şi piciorul din lanţul clişeelor şi lăsându-şi în celulă bila de fier a pudorii, a spart absolut toate barierele. Autobiografie, filozofie, sexualitate, critică socială, suprarealism, toate sunt aşezate perfect, ca în cămara bunicii, pe rafturile sincerităţii şi ale normalităţii.

Capodopera lui Henry Miller, Tropicul Cancerului, îl poate scandaliza şi azi pe cititorul pudibond. Dar chiar şi cel mai lipsit de prejudecăţi dintre cititori tresare la lectura acestui roman de un sfâşietor pesimism în care fixaţiile sexuale, licenţios ori, mai degrabă, simplu exprimate, ţin la o distanţă suportabilă obsesia morţii şi a iremediabilului cancer de care suferă Universul. Cu un simţ al observaţiei în permanentă alertă, Miller ştie să descopere irepetabilul fiecărei clipe care transformă aşa-zisa banalitate a vieţii cotidiene într-un spectacol aflat într-o perpetuă premieră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *