“Într-o bună zi am înţeles ca Sieckiewicz cunoştea de mult răspunsul la întrebarea de ce scriem: Pentru îmbărbătarea inimilor. Aceasta se referă la fiecare dintre noi.” (William Faulkner)

Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz de Oszyk  (n.  5 mai  1846  Wola  Okrezejska, Polonia – d.  15 noiembrie, 1916 Vevey, Elveţia) a fost un romancier și nuvelist polonez, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1905.

Motivația Juriului Nobel:

„…pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic„.

Sienkiewicz s-a născut la 5 mai 1846, în familia unui mic arendaș, care cultiva la copiii săi tradițiile cavalerești și patriotice, învățându-i pe de rost Cântecele istorice ale lui J.U. Niemcewicz înainte de a-i învăța să citească.

Un unchi al tatălui slujise regelui   Stanisław August, iar Kazimierz, fratele scriitorului, cade, la 1871, în războiul franco-prusian. Sienkiewicz nu a fost prea silitor la învățătură. Îl atrăgeau mai mult lecturile și portretele cavalerilor în armuri, care împodobeau o biserică în stil gotic de pe strada Świętojańska din Varsovia, pe care trecea zilnic spre gimnaziu. În anul 1865  părăsește școala, fără să-și susțină examenul de maturitate. O va face un an mai târziu, când își începe, tot la Varșovia, și studiile superioare, mai întâi la Facultatea de Drept, apoi la cea de medicină și, în cele din urmă, la filologie. Disputele dintre adepții și adversarii pozitivismului îl apropie de cei dintâi, dar între anii 1869 și 1873 parcurge toate nuanțele de la radicalismul manifestat de „Przegląd Tygodniowy” la tradiționalismul cotidianului conservator de la „Gazeta Polska”, la care colaborează. În anul 1871 își întrerupe din nou studiile. Era ziaristul preferat al varșovienilor, când, în 1876, pleacă în California  pentru ca, împreună cu câțiva prieteni, printre care și celebra actriță  Helena Mdrzejewska, să înființeze o fermă.

Contactul cu „lumea nouă” îl impresionează la început, dar sesizează repede și efectele negative ale „civilizației”. Îl revoltă politica de exterminare a indienilor și drama imigranților polonezi. Nostalgia macină repede entuziasmul „coloniștilor-artiști” și proiectele inițiale sunt abandonate. Vizitându-și compatrioții, Sienkiewicz descoperă prototipurile multor personaje din cărțile sale. Tragedia indienilor îi sugerează analogii cu situația în care se afla poporul său după dezmembrarea Poloniei. Întorcându-se în țară în 1878, începe redactarea trilogiei istorice formate din romanele Prin foc si sabie, Potopul și Pan Wołodyjowski. Succesul este uriaș, dar prima parte este aspru criticată pentru interpretarea falsă a istoriei.

Dezorientarea care cuprinsese intelectualitatea poloneză în fața avântului mișcării muncitorești din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a afectat și creația lui Sienkiewicz. Romanele Fără dogmă și Familia Polaniecki fac apologia tradiționalismului catolic, iar Vârtejuri rămâne un pamflet la adresa revoluției din 1905.

Titlul romanului Quo vadis face aluzie la întrebarea retorică pe care Sfantul Petru  o adresează lui  Iisus Hristos, pe care îl întâlnește când pleacă din Roma: «Quo vadis, Domine ?» („ÎNCOTRO, DOAMNE?”)

Romanul evocă persecuțiile suferite de creștini în perioada lui Nero și aceasta prin intermediul poveștii de dragoste dintre o tânără creștină, Ligia și Marcus Vinicius, patrician roman. Acțiunea se desfășoară în cadrul cetății Romei.   Ca sursă, romanul folosește scrierea apocrifă Faptele lui Petru, din jurul anului 200.

Întors din războiul din Asia Minor, ofițerul roman Marcus Vinicius, îl vizitează pe unchiul său, Petronius, prieten al împăratului Nero, un estet și iubitor de   arta, căruia îi destăinuie dragostea pe care o nutrea față de Ligia, tânără creștină, de sorginte  ligiana, pe care o întâlnise în casa generalului Aulus Placidus. În sprijinul nepotului său, Petronius pune la cale aducerea Ligiei în palatul imperial. Aceasta ajunge sub aripa ocrotitoare a lui Acte, fosta amantă a lui Nero.

În timpul unui festin acordat de împărat, Vinicius, aflat sub influența lui  Bacchus,  devine prea insistent față de Ligia. Tânăra este salvată de credinciosul ei servitor, Ursus și dusă înapoi acolo unde își petrecuse tinerețea, în cercul de adepți ai noii credințe: crestinismul.

Vinicius, furios, cere din nou ajutorul unchiului. Petronius apelează la grecul Chilon Chilnides, care era convins că Ligia se află refugiată între creștini. Între timp moare micuța fiica a lui Nero, moarte de care este acuzată Ligia prin presupuse farmece, în perioada când a locuit la palat.

Într-o noapte, Vinicius, împreună cu Chilon și gladiatorul Kroton, merg în cimitirul Ostrianum unde se adunau creștinii, unde o văd pe Ligia. Planul lui Vinicius de răpire a tinerei este dejucat de Ursus, care se dovedește un bun apărător. În cele din urmă, cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în sânul comunității creștine și-și împărtășesc reciproc afecțiunea. Dar, sfătuită de apostolul Petru, Ligia începe să-l ocolească pe Vinicius, neacceptând-l decât atunci când acesta va accepta religia ei.

Realizând ca nu poate renunța la dragostea față de tânăra creștină, patricianul păgân vine la Pavel din Tarsus  unde locuia Ligia și își declară dorința de a se converti la creștinism. Cei doi sunt binecuvântați de apostolul Petru, care ulterior îl  boteaza în această credință pe tânărul roman.

Acțiunea se precipită căpătând cote dramatice. Îl vedem pe Nero citind un poem care evoca arderea Troiei,  ca apoi și Roma să fie cuprinsă de flăcări. Acuzați de acest dezastru, creștinii sunt supuși prigoanei de către împăratul cel nebun (adevăratul autor al faptei abominabile prin care voia să-și asigure memoria posterității). Printre creștini, este arestată și Ligia, care se îmbolnăvește grav și își pierde cunoștința. Tot mai mulți creștini sunt uciși în public, sfâșiați de lei în arenă, spre plăcerea mulțimii spectatorilor. Vinicius luptă în zadar pentru a o elibera pe Ligia, aceasta era păstrată de crudul Nero pentru spectacolul final. În acest spectacol, îl vedem pe Ursus în arenă care ucide un taur cu mâinile goale. Entuziasmată, mulțimea strigă Îndurare!, iar Nero este nevoit să o elibereze pe tânăra creștină.

Si poate cea mai impresionanta imagine e cea a incendierii Romei, a haosului creat de Nero doar pentru a dobandi inspiratia necesara pentru a-şi compune “minunatele” cantece.

Unui ziarist francez, polonezul îi mărturiseşte despre roman: ” A fost rezultatul unor cauze multiple. De mulţi ani aveam obiceiul să citesc înainte de a adormi vechi lucrări de istorie latină. Făceam asta nu numai din dragoste pentru istorie care m-a interesat întotdeauna foarte mult, ci şi pentru că nu voiam să uit latina. Această obişnuinţă care mi-a permis să citesc fără nicio greutate pe prozatorii şi poeţii latini mi-a trezit totodată un interes crescând pentru lumea antică. Dintre istorici cel mai mult mă atrăgea Tacit. Citind Annales, m-am simţit nu o dată tentat de ideea de a opune într-o lucrare artistică cele două lumi, dintre care una era forţa conducătoare şi atotputernică a maşinii administrative, iar cealaltă reprezenta exclusiv o forţă spirituală. Ca polonez, acest gând mă atrăgea prin ideea victoriei spiritului asupra forţei materiale, iar ca artist mă răpea prin formele minunate în care ştia să se înveşmânteze lumea antică. Cu şapte ani în urmă, în timpul ultimei şederi la Roma, am vizitat oraşul şi împrejurimile cu Tacit în mână. Pot afirma că ideea se maturizase; mai era vorba doar de găsirea unui punct de plecare. Capela Quo Vadis, vederea bisericii Sf. Petru, Munţii Albani, Tre Fontane – au făcut restul. Întorcându-mă la Varşovia, am întreprins studii istorice care mi-au inspirat o dragoste şi mai puternică pentru viitoarea operă…la aceste motive se mai pot adăuga multe altele – sentimente personale, escapadele prin catacombe, peisajul magnific care înconjoară oraşul etern, apeductele văzute în răsăritul sau apusul soarelui” (H. S., despre geneza romanului „Quo Vadis, opere, vol. 40, Varşovia, 1951, p137.)

Îndrăgostit de istorie, Sienkiewicz a încercat a o converti într-un izvor care să insufle viaţă prezentului anodin. Chiar atunci când s-a îndreptat spre lumea antică, a considerat-o din perspectiva contemporaneităţii. În capodopera Quo Vadis, contemplarea rămăşiţelor Romei imperiale nu l-a predispus la aride filosofări melancolice despre efemeritatea celor pământeşti , ci i-a stârnit energii asociative pentru reînvierea unor oameni şi fapte cu care a populat vestigiile cetăţii eterne, redându-le strălucirea de odinioară.