https://blog.revistaderecenzii.com/

Două zile și două nopți Ion Haramu nu s-a clintit din colțul vagonului. Ghemuit pe raniță, strângând pușca în brațe, stă îngândurat și posomorit, cu capul în pământ. Numai rareori își ridică ochii, în care s-a înfipt o spaimă cruntă de ceva necunoscut și îngrozitor, și se uită împrejur nedumerit. Suflă greu, ca un dobitoc beteag, în creieri îi vuiește un gând chinuitor și necontenit bolborosește:

— Am să mor în bătălie… Am să mor… Mor.

Buzele-i sunt crâmpoțite și gâtul uscat, iar pe tâmple i s-au brăzdat pârâiașe de sudori, pe cari, oricât le șterge, nu seacă.

Dar trenul nesfârșit uruie într-una și roțile grele scârțâie asurzitor. Locomotivele pufnesc ca niște balauri și scuipă nouri năpraznici de fum, care se vălmășesc și se împrăștie în văzduhuri. Și în duduitul mașinilor se amestecă jalnic chiotele și cântecele ostașilor trudiți, ca behăitul unei turme de oi dusă la zalhana.

Vreo patruzeci de oameni sunt îngrămădiți într-un vagon de vite. Mai toți se îmbulzesc la ușa deschisă, parcă ar vrea să-și ia rămas bun de la câmpiile, satele, dealurile, pădurile ce se clatină și se încovoaie din goana trenului. Cu șepcile împinse pe ceafă sau trase pe-o ureche, cu fețele supte și umezite de nesomn, soldații totuși cântă răgușiți, lungind și tremurând vorbele. Doar câțiva sforăie nepăsători, chirciți printre ranițele și armele așezate pe lângă pereți.

Haramu se freacă la ochi cu pumnii. I se pare că visează un vis rău și iarăși murmură:

— Am să mor… Am să…

Apoi cântecele încetează. Oamenii izbucnesc în râsete neroade, urlă, se uită unii la alții ca și când nu s-ar mai fi văzut de mult, pe urmă și deodată tac toți, parcă li s-ar fi stins glasul. Din celelalte vagoane se aud jelaniile tărăgănate, strigătele mulcomite de bocănitul roților. Tăcerea se înțelenește și, în aerul îmbâcsit de nădușeală, se scoboară presimțirile stăpânite și apasă ca niște pietre de moară pe sufletele pornite în gura morții. În ochii tuturor tremură o întrebare. Creierii se frământă căutând un răspuns pe care nu îndrăznesc să-l găsească.

Un căprar spătos și înalt câț un munte, cu ochii mici, sfredelitori, rămași în fundul capului, cu o mustață subțire, bălaie și cu fălcile ieșite în afară, rupe liniștea:

— Ziceți, feciori!… De ce-ați amuțit, mă?… Înainte, înainte!

Vreo trei vlăjgani, foarte sfioși, râd înfundat. Vasile Fodor din Măgură, cu un cap de veveriță, strigă pițigăiat:

— Că bine grăiești, Boroiule!… Cum taci, cum te cuprind grijile și dorurile… Că, zău așa, măi oameni de treabă!

Și începe deodată, cu glas subțire și scâncit, o doină.

— Așa, Fodore, mormăie căprarul arătându-și dinții.

Fodor întinde gâtul și urlă mai înfocat, iar ceilalți, unul după altul, îi țin hangul cu ochii pe dos.

Înserarea se strecoară pe nesimțite în vagon. Cerul s-a încenușit și a început să se amestece cu pământul aburit. Amurgul învăluie pe ostașii cântăreți și-i subțiază.

Boroiu mai ascultă o clipă doina, pe urmă se întoarce și-și rotește privirea, parcă ar căuta pe cineva. Zărește în colț, pleoștit, pe Haramu, îl măsoară lung cu ochi stranii și-i strigă batjocoritor:

— Tu ce clocești, Haramule?

Haramu ridică fruntea, se uită, nu pricepe și tace.

— Ești posomorit, ai? zice iar Boroiu, apropiindu-se rânjind și oprindu-se dinaintea lui cu mâinile încrucișate la spate.

Fața lui Haramu e gălbejită de tot. Mustățile rari i s-au zbârlit speriate, ochii turburi parcă se opintesc mereu să iasă din orbite, nasul i s-a subțiat și i s-a lungit, iar cutele în jurul gurii s-au adâncit și s-au înmulțit. Se uită țintă la căprar și izbucnește cu glas spart și hârâit:

— Apoi ție ți-e lesne să batjocorești. Ție ce-ți pasă, ori că trăiești, ori că te prăpădești!… Dar eu am copii, și moșie, și nevastă! Simte că i se umezesc ochii. Se oprește puțin, înghite în sec ș-apoi urmează: Și-mi rămân copiii pe drumuri… Și nevasta rămâne.

Nu isprăvește, ca și când i-ar fi frică. Își aruncă privirea la Boroiu, cercetător. Mai bâlbâie ceva neînțeles și tace. Capul îi cade pe piept. Începe să geamă. Un soldat, care tocmai căuta să-și șteargă somnul din ochi, se uită morocănos la Haramu, înjură, se întoarce pe cealaltă parte și adoarme repede bombănind.

Boroiu a rămas cam uluit. A avut o tresărire, i s-au încleștat pumnii fără să vrea. Dar îndată s-a potolit și zice:

— Taci, bre, nu te teme… Nu mori…

— Am să mor, Boroiule! răspunde Haramu apăsat. Simt eu bine c-am să mor.

— Eu nu mor! murmură căprarul încruntat. N-am să mor!… De ce să mor?

Se așază și el lângă Haramu, își scoate șapca și se scarpină în cap. Celălalt îl privește cu coada ochiului, necăjit, și nu mai deschide gura. Amândoi tac, duși pe gânduri.

Sunt dintr-un sat, de pe valea Someșului, și se dușmănesc de vreo șase ani, de când Haramu s-a însurat cu Ileana, fata Paraschivei și a lui Grigore Bulbuc. De atunci Boroiu nu are hodină, dar nici. Haramu și nici Ileana.

Boroiului i-a fost dragă Ileana și Ilenii i-a plăcut Boroiu. Împreună erau la horă și nedespărțiți în zile de sărbătoare, iar în zilele de lucru făceau ce făceau, și mereu se întâlneau.

Dar a venit vremea de a trebuit să plece la oștire.

Ileana a plâns, l-a petrecut până-n hotare și i-a făgăduit și s-a jurat că-l va aștepta. Mai bine moartă decât să nu-l aștepte și să se mărite cu altul.

Și Boroiu a plecat liniștit în Bosnia și de-acolo i-a scris carte Ilenii, iar Ileana i-a răspuns bucuroasă, și cartea îi era scrisă cu cerneală roșă și pătată, cu lacrimi fierbinți.

După un an, Boroiu a venit acasă, de Crăciun, o săptămână. Era mândru, și avea două stele albe pe guler: îl făcuse căprar. Era fecior dezghețat Boroiu, isteț, săritor, muncitor. Tot satul s-a mirat de el și l-a copleșit cu întrebările și l-a ascultat cu gura căscată cum vorbea în limba bosniecilor și cum povestea de câte-a dres și a pățit. Și Ileana se lipea de el ca o pasăre înfricoșată și-l privea rugătoare. Boroiu însă n-a băgat de seamă tremurările fetei, ori de le-a simțit, nu le-a înțeles. Și nici nu a îndrăznit nimeni să-i spună și să-i deschidă ochii că Ion, feciorul lui Alexe Haramu, cel putred de bogat, se ține scai de Ileana și vrea s-o ia de nevastă în ruptul capului.

Apoi Boroiu s-a dus iar în Bosnia și n-a mai venit până peste doi ani și nici cărți n-a mai primit de la Ileana. Și atunci a găsit pe Ileana măritată cu Ion Haramu și cu un copil în brațe.

Când a văzut-o Boroiu așa, într-o dimineață, pe ulița cea mare, a scuipat-o în obraz. A înțeles, însă, din ochii ei plânși că nu-i ea de vină.

Și, încetul cu încetul, a aflat pe urmă tot. A aflat de la oameni că Ileana s-a împotrivit cât a putut, că l-a purtat cu vorba pe Haramu un an de zile, că, în sfârșit, a simțit-o tatăl său cu vicleșug și a început s-o bată și a bătut-o până a înmuiat-o. Baba Firoana, moașa satului, i-a povestit că Ileana într-un plâns o duce cu Haramu și i-a mai povestit cum o snopea tatăl său și cum îi striga: „Îți trebuie Boroiu, hai?… Pe Boroiu-l aștepți?… Na, blestemată! Na, rapandulă!… Vrei calicie, vrei sărăcie, ai?”… Și zice că mereu țipa, să audă tot satul: „Ori te duci după Ionică, ori îți sucesc gâtul!”… Lui Ionică i-a dat bătrânul Haramu șaptesprezece locuri, o tablă mare de pădure, trei perechi de boi ungurești, nu știu câți cai, două vaci șvaițere și o turmă întreagă de oi, și casă de piatră în sat, și alte două case la câmp.

Totuși, Boroiu nu i-a făcut lui Haramu nicio învinuire. Simțea că, dacă ar vorbi despre Ileana cu dânsul, nu s-ar putea stăpâni și l-ar omorî. Boroiu avea un pumn cât un mai, iar Haramu era slab și jigărit ca o mârțoagă nemâncată.

Vorbeau când se nimerea. Haramu se simțea vinovat și mereu căuta să-l îmblânzească. Odată i-a îmbiat pe soră-sa de nevastă și i-a spus că-i dă șase locuri, și o casă, și o pereche de boi. Boroiu însă l-a privit drept în ochi și i-a răspuns tare, ca să-l audă bine oamenii din cârciumă:

— Eu nu mă mai însor, Ioane… Rămân holtei cât oi trăi!

Haramu a priceput și a tăcut.

Așa a trecut vremea. Așa au trecut șase ani.

Când a venit porunca împăratului să pornească bărbații la război, tot satul s-a bocit, numai Boroiu s-a bucurat. De moarte nu-i era frică, iar de ce lăsa acasă nu-i părea rău. Era singur cuc, cu inima deșartă și fără nicio nădejde.

În ajunul plecării însă s-a pomenit cu Ileana.

— M-ai iertat? a întrebat femeia cu ochii plini de lacrămi.

— Te-am iertat, a răspuns Boroiu, cu capul în piept.

Ileana ar fi vrut să mai vorbească și n-a îndrăznit. A stat o vreme ștergându-și palmele pe șolduri, mișcând gâtul și așteptând un cuvânt de îmbărbătare. S-a întors spre ușă și de-abia atunci i-a venit graiul.

— Iartă-l și pe dânsul, a zis cu glas moale. Ai grije de el și ocrotește-l și nu lăsa să-mi rămâie copiii fără tată.

Boroiu a văzut-o, pe sub sprâncene, cum tremura de rușine, și într-un târziu i-a spus aspru:

— O fi cum o vrea Dumnezeu, Ileano!

S-au despărțit fără să-și dea mina și fără să se privească. Și totuși, în sufletul lui Boroiu s-a strecurat o rază de nădejde. Se sfia să-și mărturisească gândul ce-i încolțise în minte. Căuta să-l alunge și se prindea mereu mângâindu-l. Simțea că i-e și mai dragă Ileana, deși a făcut trei copii cu Haramu. I-e dragă. Și simțea acuma că se bucură când vede pe Haramu zvârcolindu-se cu gânduri de moarte.

Acuma Haramu geme într-una și îl aude cum bâiguie:

— Am să mor… Am să…

Boroiu răsuflă adânc, își zgâlțâie scurt mustața și șoptește:

— De moarte să nu-ți fie frică, Ionică!… Moare cui i-e scris să moară!

— Eu am să mor, Boroiule! gâfâie Haramu stins.

Căprarul își înăbușe o părere de bine, se rușinează și tace. Ascultă o bucată de vreme cum chiuie Moise Tripa, la ușă, cu picioarele spânzurate afară, foarte răgușit, cum râd ceilalți și tropăie din bocanci, cum troznesc roțile neîncetat ca un șir de ciocane mici pe o nicovală uriașă. Dar îndată aude glasul lui Haramu:

— Barem să știm unde ne duce, Boroiule!

— Unde vrea împăratul, zice căprarul, și adaugă, mai târziu: Tu să te ții după mine, Ionică, auzi?

— Aud, aud…

— Că de mine nu se agață moartea.

Haramu întoarce scurt capul spre Boroiu, căutând să-i vază fața. Nu se vede nimic. Dar respirația i-o simte grea, liniștită, și ceva ce-i aleargă prin suflet îi răscolește inima, îi furnică prin sânge și-l încremenește. I se pare că o mână aspră nevăzută i se înfige în gât și-l strânge fără cruțare. I-e frică de omul acesta, care nu se teme de moarte. Își aduce aminte de Ileana, de copii, de Boroiu de altădată.

„Are suflet bun Boroiu… Dacă n-a zis el nimic atunci!… Acu-s altele… Acu, Doamne fetește!”

S-a înnoptat de-a binelea.

În ușa vagonului nu mai sunt decât vreo trei-patru întârziați. Cântecele au contenit. Soldații s-au trântit pe jos și vorbesc încet, parcă le-ar fi teamă să nu turbure odihna cuiva. Printre șoapte se amestecă oftări prelungite și, dintr-un vagon îndepărtat, străbate o melodie tristă, stingheră, întreruptă de zgomotul roților și al locomotivelor. Stâlpii de telegraf însemnează grăbiți câte-o dungă neagră pe crâmpeiul de cer vânăt-închis ce privește blând, cu ochi de stele tremurate, la ostașii îngândurați.

Suspinele și gemetele umplu toate vagoanele. O groază ascunsă a pus stăpânire pe sutele de oameni ce merg unde-i duce o mașină neroadă. Toți ar vrea să doarmă, să uite ceea ce este și să viseze ceea ce ar dori să fie. Și somnul nu vine.

Sute de oameni, rupți de osteneală, stau cu ochii mari holbați, scotocind întunerecul, vrând să pătrundă o taină de nepătruns. Și în sute de priviri înfiorate care se încrucișează, se ciocnesc și se îmbrățișează, se zbate aceeași presimțire dureroasă.

Un ostaș începe să se zvârcolească, sare deodată drept în picioare și se repede, țipând de groază, spre ușa vagonului. Ceilalți îl opresc speriați și-l mulcomesc.

— Opriți-l, mă, că sare din tren!

— Nu-l lăsați, feciori!

Se face un zgomot ca și când intră dihorul într-un coteț cu găini. Toți se înghesuie spre cel îngrozit, îl mângâie cu vorbe potolite. Trece un dram bun de vreme până ce se așterne iar tăcerea, mai apăsătoare, mai chinuitoare.

Haramu mormăie o rugăciune și se necăjește că nu și-o aduce aminte. O rugăciune pe care o spunea în fiecare seară, în copilărie, și de la care acuma nădăjduiește îmbărbătare și izbăvire. Din când în când întoarce capul îngrijorat spre Boroiu, care pufnește rar alături. Simte că Boroiu e liniștit, și aceasta îl neliniștește. Se gândește din ce în ce mai mult la Ileana, gândindu-se la Boroiu, și se învinovățește. Îi vine să ceară iertare lui Boroiu, și chiar deschide gura să vorbească, dar se răzgândește. Mai bine să rămână toate cum sunt.

Și căprarul se simte atât de bine, parcă s-ar duce la bâlci sau la șezătoare.

Înspre miezul nopții soldații adorm frânți de gândurile negre. Și prin somn oftează des și numai rareori râd sau se vaită.

Trenul uruie într-una. Locomotivele sforăie obosite. Pământul aleargă pe lângă vagoane. Cerul zâmbește ca o mamă iertătoare.

Apoi, undeva, mașinile se opresc scârțâind sfâșietor. Toate vagoanele dorm, numai locomotivele slobod puhoaie de aburi pe nările de oțel. E o liniște grea, ca și când lumea întreagă ar fi încremenit sub povara întunerecului.

Deodată, un țipăt răgușit de goarnă spintecă tăcerea. Un murmur uluit răspunde din vagoanele deșteptate, prin care trece ca un fior.

— Muscalii!… Muscalii!

Un plutonier strigă aspru în fiecare ușă:

— Cinci minute!… Alarma!… Cinci minute!

Zgomotul în vagoane se ațâță: zăngănit de arme ciocnite, pârâit de ranițe aruncate în spinare, înjurături repetate printre dinți, gemăte zadarnice. Un ofițer gros, mustăcios, gâfâie supărat printre șine, zdrăngănindu-și sabia:

— Trompet! Boule! Nu se sună în apropierea dușmanului!

Un pâlc de ofițeri somnoroși, zgribuliți își pocnesc oasele pe peronul gării, care, cu cele două geamuri luminoase, privește nepăsătoare, tăcută în noapte, parcă nici n-ar vrea să vază ce se petrece. Porunci grăbite se desprind din zgomotul turbure, și comenzi scurte, tăioase.

Apoi, un nou semnal de trâmbiță zguduie somnul nopții, în ciuda ofițerului gros, care-și astupă urechile înjurând. Pe urmă, un tropot prelung, ca și când s-ar încinge o horă uriașă. Și, repede, compăniile își încheie rândurile în fața vagoanelor goale, ca niște guri lacome din care pufnește un miros greu de om.

— Intrăm în horă, Ionică… Intrăm! șoptește Boroiu, ca să nu-l audă ofițerul care se plimbă nervos prin fața plutonului, tremurându-și sabia și căscând des.

Haramu tresare. N-a înțeles vorbele lui Boroiu, dar simte că i-e frig. Un vântișor slab, umed începe să bată. Pornesc pe-o ulicioară strimtă, noroioasă.

„Se vede c-a plouat pe-aci, se gândește Haramu.

Pe la noi era cald când am plecat”…

Cel din spate îl calcă mereu pe bocanci. Haramu se supără. Cine-o fi? Nu-l vede. Boroiu e lângă dânsul. Îi aude pașii apăsați, grei. Îi cunoaște.

I se pare că trec printr-un sat. Niște câini hămăie când mai departe, când mai aproape. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă pâlpâie o clipă și adoarme iute. „E un sat… Da, da… Un sat.”

Au mai mers puțin și pe urmă s-au oprit.

— Acu ce mai așteptăm? zice Haramu îngrijorat. De ce nu ne ducem la bătaie? De ce?

Nu răspunde nimeni. Toți se trântesc în șanțurile șoselei. Pe drum rămân doar piramidele de arme și ofițerii, cari par niște stafii urâte. În zare, pe cer, se frământă nouri bolbocați, negri, amenințători. Stelele acuma plâng înfricoșate și împuținate. Șoseaua albește în beznă, parc-ar fi de argint vechi. Se aude cântecul harnic al unui cocoș, apoi mai multe pe rând, io, răgușite, subțiri, furioase, ca un concert. Un greier spăimântat țârâie scurt și des. Frunze uscate zuruie împrăștiate de vânt.

Haramu șade cu fața-n sus nemișcat, cu ochii la cerul mohorât, prăpădit de gânduri. Un miros de pământ jilav îi gâdilă nările și-i amintește de-acasă. Și deodată parcă nu mai vede cerul acesta străin și nu mai aude zgomotele acestea străine. Parcă e în Prislop. Pe ulița cea mare căscioarele sărace se pitulează rușinoase după gardurile dărăpănate de nuiele. Numai casa lui de piatră se înalță trufașă, cu acoperișul de tinichea roșie. Intră în ogradă mulțumit. Vitele rumegă leneșe și-l privesc lung. Sluga somnoroasă scoate apă; cumpăna fântânii scârțâie. În tindă găsește pe Ileana, plânsă, cu băiețașul cel mic în brațe, pe vatră. Focul duduie și flăcările fâlfâie și răspândesc o căldură moleșitoare. În patul răscolit, dezveliți, dorm copiii amândoi, și Toderaș râde prin somn.

Haramu se cutremură înfrigurat, își trece mâna peste ochi și oftează adânc.

„S-a isprăvit… Am să mor”, se gândește dânsul îndată, cuprins de frică. În suflet simte un gol mare, – atât de mate, parcă cineva i-ar fi smuls, pe nesimțite, toate măruntaiele. Și de jur împrejur se întinde și stăpânește același gol nesfârșit, ca și când][toată lumea s-ar fi sfărâmat și-ar fi rămas el singur, înfricoșat și îndurerat.

Sublocotenentul, un sas lung, roșcovan, cu glasul lung, adună plutonul într-un pâlc. Vorbește stricat românește. Vrea să fie energic, dar vocea îi tremură.

— Inamicul e aproape, feciori!… în curând primim botezul de sânge… Fiți bărbați! Românu-i viteaz… Fiți români!

Soldații ascultă tăcuți, cu gura căscată, parcă n-ar pricepe. Și sublocotenentul vorbește mereu. Împăratul… români… muscali… dușmani…

Pe urmă vine în goana calului un ofițer. Spune ceva colonelului cu glas foarte tare, ca și când ar fi speriat, în nemțește. Oamenii nu pricep. Ofițerul strigă mereu, întoarce calul și se face nevăzut. Comenzi răsună grăbite. Toți oamenii își fac cruce deodată, ca de porunceală. Pe urmă picioarele pornesc, și șoseaua parcă se clatină sub bubuitul pașilor.

Drumul cotește când încoace, când încolo, urcă povârnișuri, trece prin câteva sate. Prundișul e proaspăt și scârțâie sub tălpile bătute cu cuie. Ostașii merg tăcuți, parcă s-ar duce la înmormântare. Numai ofițerii mormăie uneori: „Curaj, copii!” Dar și glasul lor sună a pustiu și se stinge fără ecou.

Haramu își târăște picioarele și privește în toate părțile, căutând ceva, nici el nu știe ce. S-a făcut ziuă. Soarele însă nu se arată: norii ceia de la răsărit îl țin încătușat. Haramu simte într-una golul în suflet. Fruntea îi arde. Fața-i e ca varul și pe buze îi joacă un zâmbet.

— Pe-aici au cules bucatele, zice dânsul către un soldat, care de asemenea cercetează miriștile și porumbiștile.

— Alți oameni, altă țară, alte obiceiuri, răspunde acela clătinând gânditor din cap.

— Ehe, ce bucate frumoase mai aveam pe la noi!.. Acu o să le strângă ciorile!

Haramu râde amar. Ostașul râde și iar dă din cap.

Deodată Fodor, cine știe cum, iese din rânduri și începe să joace bărbuncul, chiuind ca un nebun. Toată compania izbucnește într-o veselie zgomotoasă, iar Haramu îl îndeamnă înviorat deodată:

— Nu te lăsa, Fodoree!

Merg mereu, merg mereu. Soarele a rămas în urmă. Tălpile ustură fripte. Cine mai știe de câte ceasuri merg mereu?

Șoseaua taie o vale largă ca o groapă uriașă. Compăniile se opresc puțin și se dau la o parte, să facă loc unui șir lung de căruțe încărcate cu lăzi albe, grele, cu semne roșii. Vizitiii șed nepăsători, cu luleaua în gură. Un ofițer călare se învârtește într-una pe lângă căruțe, înjurând în gura mare și amenințând cu o cravașă ruptă.

— Munițiile! șoptește Eoroiu, și în ochi are o sticlite de veselie ciudată.

Tocmai când trece convoiul se aude un mormăit îndepărtat, prelungit, înăbușit. O tăcere adâncă urmează. Numai scârțâitul roților neunse turbură căldura mocnită. Toți ochii se ridică întrebători, cercetători, spre răsărit.

— O ploua! suflă Haramu într-un târziu.

— Tunurile! răspunde Botoiu cu aceeași veselie stranie în privire.

Haramu se uită la el neîncrezător. Râde și-și dezvăluie dinții ca un câine supărat. Glasul îi tremură:

— De-acu începe… Bine că începe!

Acuma coloana urcă un povârniș. Mormăitul tunurilor slăbește. Gâfâitul ostașilor se întețește. Urcă mereu, urcă mereu.

Pe creasta dealului, însă, parcă s-ar fi deschis deodată o fereastră: bubuiturile cutremură văzduhul. Oamenii se închină fără să vrea și-și feresc capul.

În față se desfășoară o vale lină, largă, nesfârșită. Departe, departe, în fund, albăstrește un șir dințat de coline. Valea toată parcă e o hartă uriașă întinsă pe o masă uriașă. Într-un verde spălăcit șerpuiesc drumuri albe. Ici-colo, pete vinete de păduri și de tufișuri. Apoi fâșii mari de semănături galbene. Și, resfirate la întâmplare, vreo câteva sate cu casele încremenite de frica tunurilor, ce nu mai contenesc. Departe, în stânga, arde un sat, și fumul se înalță până în cer. Drept înainte, alt sat e învăluit într-o mare de fum, cenușiu-gălbui, din care se ridică uneori vârtejuri negre, atunci când bufnește în grămada de ruine câte un obuz rătăcit. Mai departe, foarte departe, arde câmpia. Fumul se tăvălește pe pământ și se clatină ca un bețiv plecat la plimbare.

Compăniile cotesc la dreapta pe-un drum îngust, împrejmuit de plopi deși. Și merg mereu…

Iar trec printr-un sat. Pe uliță stau înșirate vreo douăzeci de căruțe pline de paie. Pe brațul vizitiilor e crucea roșie. Pe turnul bisericii fâlfâie un steag mare alb, cu crucea roșie: Un doctor foarte tânăr ține mâna la cozoroc și zâmbește vesel, aruncând din când în când vorba: „Gata!” Boroiu nu se poate opri să nu lămurească pe Haramu, privindu-l drept în ochi, parc-ar vrea să-i împlânte un cuțit în inimă:

— Astea-s pentru răniți… Știi, dacă ești pe moarte, aici te aduce să mori.

— Am să mor, bâlbăie Haramu încet, întinzând gâtul ca o rață bolnavă. Pe mine nu mai trebuie să mă aducă aici. Ce să mă mai aducă?

— Ce tot îmi bați capul, păcătosule, cu moartea? izbucnește căprarul cu răutate. Ce tot trăncănești?… Și dacă mori, adică ce mare pagubă-i? Mori, bine! Ești mort. Are cine să te îngroape!

Haramu ridică ochii sfios la Boroiu și se înfioară. În fața căprarului e ceva ce-l înlemnește. Ar vrea să se despartă de dânsul și nu poate. Și în creieri îi fulgeră: „Boroiu îmi vrea moartea!”

Dar nu zice nimic. Își târăște picioarele grele — plumb, oftează și se mângâie curând: „Cum o da Dumnezeu-sfântul! Fie voia lui!”

Bubuiturile sunt tot mai furioase și se apropie, în dosul unui dâmb turtit se zăresc tunurile, mici ca niște jucării, iar oamenii, învârtindu-se pe lângă ele, ca niște cărăbuși.

Când le vede Haramu, se bucură copilărește și nu-și mai ia ochii de la ele. Troznetele răgușite, aspre îi farmecă urechile. Îl cuprinde o încredere oarbă, nemărginită, și începe să strige vesel:

— Uite tunurile!… Tunurile noastre! Tunurile noastre!

Apucă pe Boroiu de mâneca tunicii și-l zgâlțâie cu mândrie:

— Uite tunurile noastre!

În clipa aceea un vâjâit înfricoșător trece prin văzduh. Un șrapnel se sparge undeva, la spatele trupei, cu o flacără orbitoare. Un nour alb, cât o căpiță de fân, răsare, se umflă, rămâne câteva minute atârnat în aer, ș-apoi se destramă și se pierde. Boroiu răspunde rânjind:

— Ne-au zărit muscalii și dau în noi cu tunul.

— Da’ noi n-avem tunuri? face Haramu triumfător. Avem!… Uite-le! I le arată cu mina, râde și urmează: Nu știu cum, Boroiule, dar parcă-s de fier! Nu-mi mai pasă de nimic… Acu să mă trăsnească un glonț, și nici n-aș crâcni… Adică ce? O viață are omul! Așa-i, măi Boroiule? Râde zgomotos și începe să bată talpa, ca la paradă, numărând tare: Stâng! Drept! Stâng!

Căprarul îl privește nedumerit, își șterge sudoarea pe gât și tace.

Pe drum vine, cu pașii târâți, un tunar rănit. Se așază pe marginea șanțului până trece coloana. Capul i-e îmbrobodit în zdrențe murdare, muiate de sânge. O dungă lată, roșie-negricioasă, se scurge pe tunica cenușie de la guler până jos. Are în ochi o lucire apăsătoare și murmură îngrozit din când în când:

— Prăpăd mare… prăpăd mare!

Haramu aude vorbele și simte cum, deodată cu ele, îi zboară din suflet bruma de încredere. Merge înainte cu ceilalți, și parcă nici nu-și mai dă seama ce face. Vede mereu pe tunarul însângerat și nu-l mai slăbește de loc gândul morții.

Se pomenește într-o porumbiște, alergând, cu pușca în mână. „Cum am ajuns aici? Ce caut aici?” Boroiu merge înainte. „De ce mi-o fi vrând Boroiu moartea?!” Ostașii sunt răsfirați care încotro, gâfâie greu și calcă în picioare porumbul. Sublocotenentul pășește sprinten, taie în dreapta și-n stânga tulenii uscați, parcă și-ar încerca ascuțișul săbiei, se uită deseori înapoi și șoptește câte ceva. Tunurile mormăie mai departe. Din stânga pârâie focuri de pușcă. O frunză veștedă îl lovește peste față, și aceasta deodată îl face iar să se gândească acasă. Își aduce aminte că otava din luncă i-a rămas cosită, dar neadunată. Să nu fi dat vreo ploaie, să i-o prăpădească. „E muncă de șapte bărbați. Și ce otavă! Mătase, nu altceva! Las’, că are grije Ileana… Dar trebuie să ia femei la otavă… Da, da, femei. Bărbații au plecat toți… Mulți au plecat, cine știe câți s-or întoarce?!… Azi e vineri? Da, da, vineri. Zi de post. Poți să postești aici — Doamne ferește! Ce post! mănânci ce apuci”… îi vine în minte că n-a luat nimic în gură de ieri dimineață și că i-e foame. Scoate o plăcintă, adusă de-acasă, făcută de Ileana, și înghite repede bucăți mari. Poate că mănâncă pentru cea din urmă oară! De unde știi? „în război acu trăiești, acu ești mort… Ehe! Doamne ferește!”

Porumbiștea nu se mai isprăvește. Răzoare, șanțuri și mereu porumb.

„Unde-s muscalii? își zice Haramu încet, și întrebarea începe să-l chinuiască. Unde-s? Unde-s?” în față nu se vede decât spatele lui Boroiu, cu ranița și cu bidonul care zăngăne necurmat, și vârful șepcii. Îi mai trece o clipă prin cap că Boroiu îi vrea moartea, dar îndată se gândește iar: „Unde-s muscalii?” Și se înfurie, parcă i-ar fi tras cineva o palmă. „Auzi, război fără muscali!… Rușine!”

Apoi se trezește lungit cu burta la pământ, lângă căprar. E marginea porumbiștei. Sublocotenentul se uită cu binoclul. Deodată, în față, se pornește un ropot de focuri de pușcă, și ofițerul țipă foarte ascuțit:

— Foc! Foc! Foc!

În stânga, din porumbiște, țâșnește un lanț de ostași și aleargă înainte ca o armonică. Lângă el Boroiu ochește și trage. Arma pocnește ca un tun. Haramu se miră cum poate pocni așa tare. Ar vrea să tragă și el, dar nu vede nimic.

— Unde-s muscalii? întrebă dânsul necăjit.

— Ești. Orb? Nu-i vezi? mormăie Boroiu, ochind din nou..

Haramu se uită zadarnic. Trage într-o doară, fiindcă simte o nevoie chinuitoare să facă ceva. Și pe urmă trage mereu, cu toate că nu vede nici urmă de dușman, și e nespus de mulțumit.

Dar sublocotenentul răcnește speriat: „Înainteee”, sare și pornește ca săgeata. Toți se reped după ofițer.

Un zbârnâit scurt trece peste capul lui Haramu în vreme ce gonește înainte. „Glonțul!” se gândește dânsul trăgând cu ochiul când în dreapta, când în stânga. Și după câțiva pași iarăși parcă i-ar zâzâi un bondar pe lângă ureche.

„Se ține glonțul de mine!… Se ține!”

Când se vede lungit jos, răsuflă ușurat și începe să tragă ca un nebun. S-a nimerit tocmai între sublocotenent și Boroiu. Toți ochesc, trag, și muscalii nu se zăresc. Ofițerului îi curge nădușala pe obraji. Haramu aude deslușit cum întreabă pe Boroiu:

— A căzut vreunul de-ai mei?

Și cum răspunde Boroiu, gros, ca de după un zid.

— Nu m-am uitat înapoi…

Și numaidecât iar urletul. Sublocotenentului și iar înainte. Gloanțele bâzâie mai ascuțit. Haramu le simte țiuind într-una, dar nu se mai gândește la ele. Îi trece mereu prin minte: „Unde-s muscalii?” Fugind, îi lovește urechea un țipăt sfâșietor. Un soldat, și pare că tocmai Fodor din Măgură se zvârcolește pe arătura proaspătă, ca un câine cu spinarea ruptă.

„L-a omorât”, se sperie Haramu. La dreapta lui, Trifon Mocanu înjură din răsputeri și merge șchiopătând, iar după câteva clipe cade grămadă gemând și sâsâind. Gloanțele însă vuiesc neîncetat, tot mai furioase, mai dese, ca niște năpârci turbate. Lui Haramu i se pare că fuge de când lumea și că n-o să se mai sfârșească goana niciodată. Picioarele îi sunt amorțite, nu le mai simte, îl cuprinde amețeala. Când își vine în fire e într-un șanț, cu pușca la ochi, și aude glasul sublocotenentului:

— Zece sute, copii!… Ze-ce su-te!

Și pe toată linia soldații, trecându-și unul altuia, din ce în ce mai slab:

— Zece sute… zece sute!

Tocmai în fața lui, numai la vreo câțiva pași, pocnește pământul și se ridică un nouraș de colb gălbui, cât o căciulă.

„Se ține de mine glonțul, își zice Haramu; dar nu mai are vreme să se gândească la glonte, căci îi vine iar prin minte: Unde-s muscalii?”

Mai înaintează de vreo două ori. Gloanțele bâzâie ca un roi de viespi înrăiți. Mereu răsună vaiete, înjurături, țipete, mereu cad ostași, gem și se zvârcolesc. Puștile troznesc neîncetat, când mai rar, când mai grăbit. Bubuitul tunurilor însă a slăbit, numai uneori se sparge în văzduh câte-un șrapnel trufaș… Și Haramu veșnic se întreabă: „Unde-s?” Și-i e necaz.

— Nu mai putem merge înainte, aude acuma pe Boroiu. Au căzut mai mulți de jumătate…

— Sapele! Sapele! zorește sublocotenentul. Nu toți deodată!… Pe rând!… Pe rând!

Dar până să-și desfacă sapa, vede că unii se târâie înainte spre un răzor ce desparte două miriști arse. Se târăște și el cu mare băgare de seamă și se ascunde binișor în șanț. Pe urmă totuși scoate capul, să caute pe muscali. Departe, la marginea unei porumb iști tivite cu pomi, zărește vârfuri de șepci.

— Muscalii, Boroiule! izbucnește dânsul oftând, parcă i s-ar fi luat de pe suflet o piatră de moară. Uite dușmanul!… Uite!… Uite!… (E fericit ca un copil).

— Bine, bine, mormăie Boroiu, ochind cu luare-aminte. Trage, Haramule, că ne prăpădim!

Haramu începe să tragă, și după fiecare împușcătură se așază mai bine în șanț. Simte o plăcere mare că a descoperit pe muscali. A scăpat parcă de-o grije mare. Acuma s-a mai înviorat. Are chiar chef de vorbă, dar Boroiu e furios și înjură și se zbuciumă. Haramu trage, face socoteli și planuri și nu mai vrea să moară.

„Adică de ce să mor tocmai eu? Las’ să moară alții, care n-au la ce să se întoarcă acasă. Nu mor pentru că nu vreau să mor!… Nu mor!”

Simte totuși că frica îi stăpânește inima și că n-o poate goni, oricât își zice: „Nu mi-e frică!” Sublocotenentul, alături, pornește să geamă. „L-a lovit, se gândește Haramu, văzându-l cum îi cade capul în țărână și că are o pată mare de sânge pe umărul stâng. I-a zdrobit umărul, sărăcuțul!… Vezi, cine n-are noroc… Să fii cu stea în frunte, și nu te iartă glonțul!” Apoi deodată își aduce iar aminte de otava din luncă și-l apucă o grije dureroasă să nu fi dat o ploaie să i-o fi stricat… „S-o ia dracul de otavă… Ia uite ce-mi frământă capul!” încearcă să se gândească la altceva, dar nu poate și începe a socoti câte care de otavă o să-i iasă.

— Ioane, răsună vocea lui Boroiu. Ia seama, Ioane! Vine o companie de întărire… Auzi?… Când ajunge aici, sărim cu toții și înaintăm… înțelegi?

Haramu face ochii mari. „Ce vrea Boroiu?” se gândește dânsul bănuitor. I se pare că privirea lui Boroiu se bucură de ceva. „De ce se bucură?… Crede că am să mor?… Da, da, crede… îmi dorește moartea, de bună seamă… Și, după ce-oi muri, se întoarce acasă și-mi ia pe Ileana. Are necaz pe mine din pricina Ilenii… Oho!” Se uită cu răutate la Boroiu și strigă:

— Ileana, ai? Crezi că am să mă prăpădesc pe-aici, ai?… Nu mor, Boroiule! Nu vreau să mor!

Boroiu n-aude, căci puștile fac o gălăgie ca-n iad. Dar rânjește mulțumit, parc-ar înțelege gândurile lui Haramu.

Se apropie din spate pași grei, gâfâituri, zăngănit de arme, comenzi repezite în fugă. Haramu vrea să privească înapoi. În clipa aceea însă răsună un urlet sălbatec: „Uraaa!… Înainte!… Uraa!” Sare și el să pornească înainte, dar n-apucă să facă niciun pas și simte o lovitură în șoldul stâng.

— M-a ucis! murmură dânsul, prăvălindu-se iar în șanț. Mi-a rupt piciorul!

Vrea să se scoale din nou și nu poate. Își pipăie piciorul, ridică aripa tunicii și degetele i se umplu de sânge. Cureaua cu care era încins e găurită.

— Trebuie să-mi taie piciorul… Am să rămân olog…

Ochii i se împăinjenesc. Durerea îl chinuiește din ce în ce mai tare. „Leșin… Mor”… se gândește el cu frică. Încearcă să strige ajutor, dar nu poate deschide buzele. Sângele i se scurge pe piele. Îl simte cât e de fierbinte. „Ar fi bine să opresc sângele”, îi trece prin creier. Mâinile îi tremură și nu le poate mișca. Începe să zică în gând Tatăl nostru și parcă se mai liniștește.

Se așteaptă, din clipă în clipă, să leșine și se miră că încă n-a leșinat. „Am să mor… Degeaba nădăjduiesc… Am să putrezesc aici, în șanț, ca un câine fără stăpân… Nu vine nimeni să-mi oprească sângele!” își amintește de căruțele cu paie de la marginea satului… „Rămâne Boroiu cu Ileana… Rămâne!”…

Vremea trece atât de greu, parcă ar fi de plumb topit. Soarele e aproape de asfințit. Tot văzduhul miroase a praf de pușcă.

Apoi Haramu, pe neașteptate, se pomenește iar cu Boroiu în șanț. Toți veneau îngroziți și se pitulau în dosul răzorului și începeau a trage cu deznădejde. Boroiu era ca un țigan la față și înjura sălbatec… Haramu vrea să-l strige și nu poate. Geme.

— Ce-i cu tine, Haramule? Ești moft?

Haramu, auzindu-l, își aduce aminte de Ileana.

Închide ochii; genele-i sunt grozav de obosite. Boroiu îl pipăie, mormăind:

— Unde te-a izbit, omule?… Aha!… Curge sângele dintr-însul ca dintr-o vită!

Rănitul simte o durere sfâșietoare, apoi îndată o alinare.

— Te-am legat, Ioane, duduie glasul lui Boroiu. Nu-i nimic… numai de n-ar veni ei peste noi!

Haramu geme puțin și începe să șoșăie iar din buze o rugăciune, repede, băbește.

După un răstimp, cine știe cât de lung, Haramu aude șoapte speriate:

— Vin!… Vin!… Vin!…

Și în curând, vocea lui Boroiu, aspră, răgușită:

— Înapoi!… înapoi!…

Pe Haramu îl cuprinde o spaimă nebună. Vede cum ostașii se scoală din șanț și pornesc înapoi în goană. „Vin muscalii!” se gândește dânsul, și nu mai simte nicio durere, numai frica, ce-i îngheață sângele în vine, că rămâne singur între dușmanii cari o să-l turtească mai rău ca pe un vierme. Își adună toate puterile și țipă deznădăjduit:

— Boroiule, frate, nu mă lăsa aici!

Boroiu se oprește șovăind.

— Nu mă lăsa frate, să mă prăpădesc în străini!… Nu mă lăsa…

Se uită lung unul la altul — Haramu, rugător, Boroiu, nehotărât. Gândul căprarului este, o clipă, să-l lase acolo, pe mina cazacilor. Cum i-a strivit el norocul, așa să-l strivească dușmanii acuma. Dar, văzându-i fața albă ca hârtia și ochii scăldați în lacrimi, i se înmoaie inima. Își aduce aminte de Ileana, cum stătea și ea plânsă și îndurerată, și parcă îi aude glasul tremurat: „Ai grije de el și ocrotește-l!”

— Hai! face Boroiu scurt, plecându-se și luându-l în cârcă.

Gloanțele țiuiau și sfârâiau neîntrerupt. Căprarul gâfâia din greu cu Haramu în spinare, care gemea și se văita. Toată miriștea era plină de ostași ce alergau înfricoșați, fără țintă, dornici numai să scape din ploaia de foc cât mai curând.

Pe Haramu îl apucă durerea, mai nemiloasă și mai năvalnică. Îi vine să țipe, dar parcă i-e teamă de Boroiu. Strânge dinții din răsputeri și numai rareori geme scurt, înăbușit.

— Taci, taci, că nu-i nimic, zice căprarul morocănos, pășind apăsat ca un bivol.

„Mor… mor, se gândește Haramu simțind cum i se sleiesc puterile. S-a isprăvit cu mine… S-a isprăvit!”

Ca să-și împrăștie gândurile chinuitoare, începe 25 să vorbească, încercând să arate veselie sau măcar nepăsare în glas:

— Vai de mine, Boroiule!… Mi-am uitat pușca-n șanț…

— Las-o dracului de pușcă!… Bine că nu te-am uitat eu pe tine! răspunde Boroiu răutăcios.

— Mi se pare că ne-au biruit muscalii! urmează Haramu.

— Mi se pare… ’S mulți… Câtă frunză și iarbă.

— Ș-acu ce facem?

— Fugim, nu vezi? zice căprarul posomorit și, după o vreme adaugă: Da’ ești greu tare, Ioane… Parcă duc în spinare un sac de pământ.

Haramu se sperie de vorbele acestea, dar totuși râde silit și sec. Boroiu râde și el. Râsul lui e mulțumit și cam aspru.

— Au pierit mulți de-ai noștri, începe iar rănitul.

— Mulți. Și mai mulți o să se prăpădească de-acu înainte! Tace puțin și apoi urmează: Mulți de tot… Ilie Onu s-a dus. În cap l-a pocnit glonțul… Și George al lui Bucur din Tihuța. Și Dolga Mihai, știi, băiețandrul cela din Bârgău, care se ținea numai de drăcovenii… Toți s-au stins!

— Dumnezeu să-i odihnească…

— Mulți, mulți… Pe Dumitru Hrișcă l-a nimerit drept în inimă. A mai alergat oleacă, și-apoi s-a prăvălit ca un bolovan, de nici vai n-a zis… Cine să-i mai știe pe toți?… E plin câmpul de ei. Și șanțurile gem.

— Urgia lui Dumnezeu!

— Războiul, Ioane!… Așa-i: sânge, moarte, durere, pacostea lumii.

— Le-auzi cum șuieră? face Haramu, ascultând gloanțele care umpleau văzduhul cu țipetele lor. Să știi că pe mine mă caută… Simt eu că mă caută.

— Să-ți spun eu una și bună, măi Ioane, bombăne Boroiu rar și apăsat. Glonțul se ține de cel ce se teme de dânsul. Auzi tu ce-ți spun? Când ți-o fi frică, să-ți iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă!

Haramu începe să tremure. Cuvintele lui Boroiu i s-au înfipt drept în inimă. Frica își încleaștă ghearele într-însul din ce în ce mai adânc. O simte cum îi pătrunde în creier, în oase, în carne, în vine. „De-acu mor… mor”… îi fulgeră prin minte. Totuși, se mai zbate, încearcă să se apere. Limba i se învârtește repede. Și, vorbind, râde răgușit și horcăie:

— Mie nu mi-e frică, Boroiule! Zău nu mi-e frică… Mi-a găurit piciorul? Bine. Poate că Dumnezeu a vrut înadins să mă scape din prăpădul ăsta… Ai? Căruțele cu paie… Mă duce la spital și-mi taie piciorul… Mi-l taie? Bine. Parcă nu mai sunt ologi pe lume?!… Ori cu un picior, ori cu două, numai să știi că trăiești!… Am nevastă, moșie, copii… Trebuie să trăiesc… trebuie să…

Glasul i se taie deodată. Icnește scurt, ca și când i-ar fi trântit cineva un pumn zdravăn după cap, râde puțin, oftează lung și amuțește, parcă i s-ar fi retezat limba din rădăcină.

Căprarului nu-i place trăncăneala tovarășului, își aduce aminte de ce i-a făcut Haramu și i se pare că tare-i prost de cară în spinare pe cel ce i-a mâncat norocul. Se gândește chiar să se descotorosească frumușel de dânsul, orice ar fi. Asta o aștepta el de când a plecat de-acasă. Asta era nădejdea lui cea bună. Acum de ce să se pună de-a curmezișul soartei?… Dar când se frământă astfel, dă peste ceva, se împiedecă și e aproape să se răstoarne. Se uită, vrea să înjure. Vorbele-i încremenesc în gât. La picioarele lui vede pe Marin Prâslea, un flăcău din Salva, prietenul său cel mai bun, mort-rece, chircit ca o râmă chinuită, cu fața schimonosită, cu grumajii încercuiți într-un guler roșu de sânge închegat. Boroiu se cutremură și-și întețește mersul. Prin șira spinării îl furnică un fior.

Mai sunt doar câțiva pași până la porumbiște. Un căpitan se răstește cu sabia la fugarii ce sosesc mereu și nu se mai gândesc să se oprească, îi amenință. Și răcnește din răsputeri:

— Stai, tâlharule!… Jos! Jos!… La lizieră!

— Uite c-ajungem, Ioane! zice Boroiu mai senin. Aici poate c-or veni sanitarii să te ducă la căruțele cu paie…

Tace, râde și așteaptă să zică ceva Haramu.

— Nu vorbești? urmează apoi din nou, când vede că așteaptă în zadar. Nu vrei să vorbești?… Mi se pare mie că ți-e frică!… Ia seama, Ioane, că frica nu e bună.

Căprarul râde foarte gros, dar iar nu primește niciun răspuns.

— Dacă vrei tu să taci, taci! mormăie dânsul după un dram de vreme, nepăsător. „O fi leșinat, păcătosul, se gândește pe urmă. He—he, mare-i frica!”

Intră în porumbiște. Câțiva ostași s-au întors spre dușman și trag fără de suflet. Căpitanul strigă desperat, cu ochii ieșiți din orbite:

— Stai!… Stai!… Liziera!…

— Am ajuns, Haramule! zice Boroiu. Hai, să te dau jos.

Îi desprinde picioarele de după mijloc și Haramu se rostogolește, ca un trunchi, la pământ și rămâne cu fața în sus, cu mâinile și picioarele înțepenite. Pe buzele mortului se răcise un râs dureros, iar în ochii holbați a rămas întipărită o dorință mare de a trăi, amestecată cu o frică năpraznică. În dreptul inimii, dintr-o rană rotundă cât un zlot de argint, se scurgea leneș un firicel de sânge negricios.

„L-a izbit glonțul în spate, de aceea nu mai vorbea nimic, se gândește Boroiu cu privirea pironită asupra cadavrului. Te-a bătut Dumnezeu, Ioane, pentru că mi-ai zdrobit viața și pe-a Ilenii”.

Își face cruce încet, de trei ori.

E mulțumit. Cum a dorit el, așa s-a întâmplat. De-acu Ileana iar e slobodă. Se vede bine că au fost ursiți unul altuia.

Boroiu tresare scurt. Aude glasul căpitanului, aude pocniturile puștilor și un bubuit de tun obosit, depărtat.

— Muscalii! își zice repede.

Începe să-și dea seama că încă nu s-a sfârșit. Întâi muscalii, pe urmă Ileana. Și cine știe ce-o mai fi?…

Se târăște la marginea porumbiștei. Pe câmpul însorit vede ici-colo trupuri de soldați, rămași care cum i-a trăsnit moartea. În văzduh croncăne o ceată de corbi ce se rotește, se coboară uneori, se apropie de morți, se înalță iar, parcă nu s-ar sinchisi nici de oameni, nici de gloanțe. Ostașii întârziați vin ș-acuma în fuga mare, cu fețele strâmbate de groază. Și-n depărtare, din când în când, linii dese de vrăjmași se leagănă, dispar, apar, se apropie.

— Ne biruie muscalii, bâlbăie Boroiu și se căznește să ochească bine, să oprească puhoiul dușman. Dar mâinile îi tremură, și-n minte i se îmbulzesc neîncetat gânduri ce-i sunt dragi și de care se înspăimântă. Acuma nu dorește gândurile acestea. Simte bine că i-ar strecura grija în inimă și l-ar pierde. Și totuși, oricât se încearcă, nu izbutește să le gonească.

Din porumbiște aude un geamăt amar.

„Iar moare unul… Mulți mor”, se gândește dânsul.

Dar nu i-e milă. Îi pare bine că el trăiește. Ce-i pasă de alții? Altora le pasă de el? El să trăiască, încolo… El trebuie să trăiască!

Și, încetul cu încetul, începe să făurească planuri. Ochește mereu, trage mereu și sufletul lui zboară pe-acasă, prin Prislop. Se face că parcă se întoarce din război. Ileana îl întâmpină în capul satului. A întinerit, ori i se pare doar lui? Cum plânge, sărăcuța! Ea zice: „Ai venit?” Și el răspunde: „Am venit”. „Bine că te-a adus Dumnezeu!” Ar vrea s-o ia în brațe și s-o omoare în sărutări, dar i-e rușine, căci s-a adunat o mulțime de oameni și toți zâmbesc și se bucură c-a venit. Și popa Grozea vine și zice: „Acu haideți la biserică cu Ileana, c-ați așteptat de-ajuns!” Cineva însă zice: „Cum să meargă Ileana cu Boroiu la biserică, doar Haramu n-a murit!” „Cum n-a murit?” „Așa, bine. Uite-l pe Haramu!” Are un picior de lemn și-n piept o gaură roșie. Și Haramu vine șchiopătând și râde. Și Ileana zice: „N-ai avut grije de el, Boroiule! Nu-ți ajute Dumnezeu-sfântul! Nu-ți ajute! Nu-ți ajute!”

„Astea-s nebunii!” se gândește Boroiu clipind furios din ochi.

În suflet însă simte cum i se face un gol, și golul acesta cum crește biruitor, cum îl amenință. Și numaidecât îl cuprinde îndoiala: „Poate că într-adevăr n-a murit Haramu… Poate că el a gemut adineaori?” S-ar scula și s-ar duce să se încredințeze, dar i-e rușine de sine însuși. Strânge patul puștii de-i pocnesc degetele și se dojenește singur:

„Suflet ticălos de muiere!”

Îndoiala totuși rămâne încuibată și-l roade ca un cariu.

Pe miriște, de-abia la vreo șase sute de pași, vede cum se ridică un lanț de oameni, cum se apropie. Și se aruncă iar la pământ. Unul a întârziat. E burtos și are o barbă roșie. „Trebuie să-l omor!” își zice Boroiu, ducând repede arma la ochi. Rusul se oprește, înalță mâinile speriat către cer, ș-apoi cade cu fața-n jos, parcă ar face o mătanie.

— L-am nimerit, murmură căprarul mulțumit, dar îndată îi vine în gând: „Și Haramu te pomenești că n-a murit!”

O răpăială sălbatică de gloanțe pornește de la muscali. Toată marginea porumbiștei sâsâie înfricoșată. Boroiu aude mereu cum îi zbârnâie viespii de oțel pe lângă urechi, ca și când l-ar amenința.

„Se vede că m-am speriat”, își zice dânsul gânditor și deodată se înfurie ca un zmeu: „Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!” Dă să ridice pușca să ochească… Dar în piept simte o lovitură de cuțit. „Cine m-a izbit? Glonțul?… Nu vreau! Nu vreau!” Își încordează toate puterile, parcă s-ar împotrivi unui vrăjmaș năpraznic, și cu o sforțare uriașă sloboade arma. Aude lămurit răbufnitul puștii și numaidecât un țiuit vesel în urechea dreaptă.

„Mor… se gândește Boroiu, în vreme ce i se întunecă tot în fața ochilor. Și Haramu poate că n-a murit… Poate”…

Mâna îi înțepenește pe armă, gura i se umple de sânge, iar capul îi cade într-o parte, ca și când l-ar fi prididit oboseala.

Dușmanul se apropie mereu. Căpitanul țipă poruncitor și plângător:

— Stai!… Foc!… Foc!… Foc!

Gloanțele vâjâie ca furtuna. Soarele asfințește mânios, însângerând cerul și pământul.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Hora_mor%C8%9Bii