https://blog.revistaderecenzii.com
Țițeron, marele acela a romanilor Dimosthenis, a limbii lătinești părinte, a ritoricăi canon, a cuvântului îndreptariu, a vorovii frumoasă neapotrivită pildă și mai a tuturor științelor domn, în toate orațiile scrise și dzise, veri lăudătoare ar fi fost, veri hulitoare, și într-alte mai fără număr epistolii și scrisori, cu toată a minții istăciune, pre carea firea i-o dedease și meșterșugul cu multul înainte i-o ascuțisă, precum puțin să să fie ostenit, puțin să fie asudat să véde; iară pănă a scrie o carte, cu carea poftéște de la un Lucțiie, pentru ca să-i scrie
viiața, sau, mai cu de-adins, lucrurile carile pre vrémea consulatului lui să tâmplasă și celor mai pre urmă lauda, în pomenire să lasă (precum de pe cuvintele lui chiar să cunoaște), nu numai căci în toate părțile vétrelele socotélii deșchidzând mintea mult își zbătusă, ce încă su d oir d e s inge s ă f ie v ărsat, singur să vădéște. Cu ce mijloc adecă, și cu ce măiestrie, laudele sale altora li-ar ivi, și lucrurile de sine făcute, veri de lăudat ar fi, veri amintrilea, cu condeiul strein șiruindu-să și împodobindu-să, fără nici un sămn de ambiție, să le poftiască. Așijderea încă el trăind, precum alții le citesc și le prăznuiesc audzind, o nespusă a voii bucurie și a poftii desfătare a apuca să poată. De lucru ca acesta dară vrând să să apuce, toate coardele minții își întinde; nici unii osteneale cruță, nici a sudorilor pohoaie simpte; și ca cum asupra ritoricăi s-ar urgisi, și ca cum de povijiia aflării săracă ar probozi-o, toate săcriile cu fundul în sus îi răstoarnă, toate avuțiile cuvântului, ca alt cheltuitoriu, îi răzsipă, îi azvârléște; și nici să odihnéște pănă când fundamentul Pridosloviii sale află, pune și întăréște; de ciia aceștiia pofte doaă mai alése temelii așadză; deci una iaste, ca când cineva vrând laudele sale în credința altuia să le dea, nu cu gura, nici cu condeiul și cu hârtiia trebuie să să slujască. A doa, stidirea (carea amintrilea pre fietecine laudele sale a-și dori opréște), cu mijlocul scrisorii, trebuie a nu să băga în samă, sau așéși de tot a să rădica. Acéstea dară puind, apoi scrisoarea, dzice, nu să rușiniadză. De aicea înnainte prea bogată cu carea să să poată dezvăli materie dobândind, nu mai puțin îndrăzneți decât slobodzi a sprintinii péne dălogi sloboade, carea, lați câmpii ritoricăi cutreierând, atâta să rășchiră și să răpéde, cât nu slujba condeiului scriitoriu, ce chipul lopății a omului vânturătoriu să véde a face; și cu atâta arsură a poftii cinstii să înfocadză, cât și scrumul și cenușea inimăi în aerul deșértii slave să fie vânturat slujitorii cuvântului a giudeca nu să siesc. Carii, macar că chipul dulce a grăi, frumos a scrie și aburii slavăi cu meșterșug a vâna, îi laudă și să miră; însă nicicum a să cumpăta nu pot, ca să nu-i iasă înnainte cu un chip oarecare de glumă și oarecare lucru de izbéliște și de obrăznicie într-însul să nu însemnédze. De vréme dară ce Țițeron (și care Țițeron, ca carile adecă nici mai denainte au vădzut Roma, nici pre urmă iaste să mai vadză), poftind lucrurile carile pre vrémea dregătoriii lui s-au lucrat cu mâna altuia să să scrie, într-atâta de ascuțit și în drăpt giudeț cade, fără prepus iaste că altul, oricine ar fi acela carile faptele moșiii sale, cu cât de prost condeiu scriind, și următorilor săi, pre urmă, a le lăsa s-ar ispiti, ca moimâța lui Țițeron socotindu-l, poate fi nici de râs vrédnic îl vor ținea.
Însă acéstea toate, precum să cade căutându-să și socotindu-să, tot neclătită și nemutată rămâne acea vestită a bătrânilor dzisă: μάχου ύπέρ πατρίδος, „lupăt -te pentru moșie”, într-a căriia cea după lége plinire, pre lângă stidire încă și frica iaste de rădicat. Cătră aceasta adaog: toți carii lucrurile moșiii ale sale și ale sale (oricum și în ce fél ar fi eale) ale moșiii a să socoti vor, căci nu mai puțin trebuie a să osteni, nici mai puține sudori sint de vărsat pentru apărarea sa decât pentru apărarea moșiii, încă carea și mai de cinste să socotéște în lupta pentru moșie priimită. Dzis-au cei bătrâni înțelepți, precum îndrăzniala (carea între răutăți să numără) ia schiptrul și poartă epitropiia vitejiii, carea doamnă a tuturor vredniciilor iaste. Și aceasta adevărat că bine au dzis: că unde moartea iaste mai cinstită și mai plăcută decât viața, acolo răutatea cu de-a sila în bunătate să schimbă. Cu care mijlloc de multe ori s-au tâmplat, îndrăzneala cu pintinii deznădejdiurii boldită fiind, precum celor biruiți nenedejduită a biruinții pohfală așé celor ce era biruitori neașteptată a prăpădeniii plânsoare să fie adus. Așé dară învățătura aceasμtάaχ ου ύπέρ πατρίδος, „luptă -te pentru moșie” și stidirea împreună cu frica, afară scoate, căci și „dragostea toate biruiaște”. Pre carea noi, ca pe un vârtos și tare scut îmbrățășind, drépte arme pe dreptul vom apuca; și în câmpul istoriilor ieșind, cu înfipți pași și cu neîntoarsă față, pre vrăjmașea a de demult uitării tirănie la lupta monomahiii vom chema; și pentru izbândirea laudelor și slavii moșiii, pănă la vărsarea aceii mai de pre urmă a singelui picătură, lupta vom sufferi: și încă svânta agiutorindu-ne adeverință, precum ca a vulturului (supt a căruia chedzi s-au și născut), cea din fire și din naștere tineréțe să-i întoarcem tare nedejduim.
Ce poate cineva să dzică: Cine și de unde ești tu, o, omănașule? Din mijlocul varvarilor ieri-alaltăieri ieșind, de năprasnă nemérnic te ivești. Ce caută la tine arme ca acélea? De unde? Și în lupta monomahiii când ti-ai învățat? Unde și carile îți sint puterile și alalte cătră acéstea trântituri, trébnice măiestrii cu carile înnaintea putérnicei tiranii ca aceștia macar a te ivi, necum biruința a nedejdui să poți? La acéstea îndămână ne iaste răspunsul. Adecă, precum noi sintem să facem ca helvetul cel tânăr și de la bătrânii săi în samă nebăgat, carii, vădzând primejdiia carea de la nepriiatini fără véste li viniia asupră, așijderea pre sine de arme și de alte oștenești cinii lipsiți știindusă, oare cu mânule goale fortuna bătăii să ispitească, au urgiii vrăjmașului cale să dea ar fi mai cu folos, mult sfătuind și nemică stătătoriu alegând, – tânărul răspunde precum pentru lipsa armelor nu li-ar trebui să poarte atâta grijă, căci el foarte bine știe precum nepriiatinii vin cu tot féliul de arme încărcați, pre carile din mânule lor răstorcându-le, nu numai pre lesne, ce încă cu multul mai fericit și mai lăudat, pre nepriiatini cu ale lor arme a bate și a birui vor putea; și așé făcând, spun istoricii că nu s-au amăgit.
Așé dară și noi, asémenea acestora făcând, împotriva tirăniii uitării lucrurilor, nu numai stâbla biruinții (pre carea iubitei moșii cu tot de-adinsul poftim) nedejduim, ce încă ca și marele acela întemeliitoriul nostru Traian vom face, carile avuțiile céle din jacurile romanilor Decheval, domnul dachilor, strânse și ascunse le avea, tocma din fundul apii Sarghețiii la ivală li-au scos, și visteriii romanilor, adecă a cui au fost, li-au dat.
Într-acestași chip, iarăși dzicem, și noi făcând, pre céle cu vechimea vremilor îngropate a vechilor istorii comoare la lumină a le scoate și la triaba de obște a le arăta ne vom sili, și céle românești precum romanilor să cuvin vom dovedi.
Cândailea părea-să-va cuiva precum acéstea, carile noi făgăduim și înainte slobodzim, că nu buhnete de pușci oștenești, ce lătrături de țerberi și de mici țâncșori și fricoși, nu platoșe și scuturi, ce beșicuri de vânt îmflate și pe apă înnotând; nici de ciia arme de biruință purtătoare, ce cuvinte în samă nebăgate și nevoință pentru deșartă slava, în zădar cheltuită, să fie îi va părea, crédem și știm. Însă cătră aceasta mai știm precum că părérea scaunul adevărului a răsturna sau locul a-i cuprinde nicicum nu poate. Pentru care lucru, nu adevărata a lucrurilor știință îndoitei păreri, ce părérea negreșitii științe pururea a să înduplica și ei a să pleca să cade.
Așijderea și noaă a ni să părea slobod va fi că nu cu acest al nostru pentru vechimea Romano-Moldo-Vlahiii Hronic, ca nu cumva de la vecinii de primpregiur vreo vrajbă neâmblândzită să ne scornim, să nu cumva în loc de glumă și de râs să ne luăm ca și cum de dulce dragostea patriii nebuniți a fi socotindu-ne, să dzică că célea ce să cad credinții istoricești hotare am sărit. Că acéstea măcar cevași împotriva noastră nefăcând, cu intriagă consțienție mărturisim (însă deosăbi de lunecarea neștiinței carea tuturor oamenilor aproape și de casă iaste) că nu așé după a noastră și a patriii voie să fim îmblat, cu carea cea de demult potolită și supt răcită cenușea zavistiii învălită scânteaie, într-a urăi și clevetii pojar să o ațițăm și să o ijdărâm.
Că cine, mă rog, ar fi acela carile să gândiască, ca cu crieri de aramă, precum cu hulele altora (nu dea Dumnadzău!) adaogerea laudelor sale c-ar putea dobândi? Plăcut și încă cu fericire ni-ar fi fost nici nărocul acestui câmp să fim ispitit, nici cununa aceii după pravilă luptă să fim așteptat. Ce cine iaste așé de nărocit cetățan? Cine iaste atâta de fericit Țițeron, carile nu unul, ce o mie de Lucții să poată avea, și pin ostenințele srteine lăudândusă prin céle în patru părți a lumii deșchise a Romii porți să între pohfălindu-să. Dimpotrivă: cine atâta slab de minte ar fi acela carile ș-ar pofti așé de groaznice și atâta de strașnice menituri și uri să ispitească și atâtea împotrivnice chitéle a audzi să învoiască?
Însă pre fietecare rătăcită voie stăpâni-o-va dzisa înțelepților: Φίλο ς o Πλάτων, φ ίλο ς o Σωκράτης, άλλα μαλλο ν φ ιλή ή άλήθεια, „priiatinu-i Platon, priiatinu-i Socrat, însă mai priiatinu-i adevărul”. Cu care lége și povață, orice acru ar fi cu dulce vom gusta, și oricât de ascuțite ar fi a chitélelor dosediri, véseli le vom sufferi, numai a neimatii constienție întregiune să păzim, de vréme ce ea singură adeverința istoriii mai luminat va arăta decât radzele soarelui umbra ceasornicului de soare, și fără nici o încâlcitură va învăța precum toate neamurile și a niamurilor late împărății câte astădzi Evropa în sinul său încăldzéște și ține, cu niamul romano-moldo-vlahilor alăturândusă nu pot să nu-și cunoască ale sale începături prea proaspete, și înaintea vechimei bătrânéțelor lor, ca niște brudii și tineréle de vârstă (sau mai adevăr să dzicem) ca niște strânsuri, fără nici o dreptate între cei de loc vârâte, să nu mărturisască.
Căci toate céle despre Apus a Evropii niamuri (nu dea Dumnădzău trufie cuvântului) măcar că astădzi mari, tari și evghenisite sint, însă alți părinți nu-și pot cunoaște, fără numai pe gotthi, vandali, unni, sclavoni, adecă a Schithiii înghețate rumpturi; și mai cu de-adins, pre singură Italia atâta zămintitură și amestecătură de varvari au cuprins-o, cât precum odânăoară chinicul Dioghenis cu făcliia aprinsă amiadzăzi pe uliță, așé astădzi în mijlocul Romii pre cel hiriș roman cineva a-l cerca mult să să osteniască și de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari să-l poată alége.
Una numai și singură iaste nașterea ghermanilor, carea precum curată și chiară sămințiia să să fie păzit, la scriitori aflăm; iară alalte toate din sine născuți să și chiamă; iară alalte toate zămislirea climatelor friguroase, a ceriului și a pământului vrăjmășie fugând și șederile părințești și lăcașurile de naștere părăsindu-și și ca niște stérpe și vieții omenești netrébnice lepădându-le, în părțile Evropii despre Apus să fie năpădit; de ciia, cu frumuséțea și bivșugul țărâlor romanilor îndulcindu-să, întăi, ca pardoșii de Ircania, dintr-însele câteva părți să fie înghițit, apoi ca stăpânitorii cuprindzindu-le, într-însele piciorul și scaunul să-și fie înfipt.
Și așé de ciia cu cursul vremilor Crăiia Franțuzască (carea acmu după putérea chesăriască locul al doilea ține), crăie, dzic, prea de bună naștere, înflorită, pre uscat și pre mare foarte putérnică, pre la annul de la nașterea Ficioarii 420 în Franția au început a fi; și macar că pentru neamul franțozilor, cine și de unde să fie, istoricii pănă acmu încă să ciartă, însă Petavie, om de niamul său franțoz, a vremilor și a istoriilor curat și ascuțit socotitoriu, cum să cade mărturiséște, de vréme ce dzice: Pre această vréme (pre la annul de la noi însămnat) a ceii în toată lumea de bună naștere Crăiii Franțozești temeliile s-au aruncat, a căruia neam începătura necunoscută iaste, nici cu slovele vechilor deplin să arată. Așijderea giudecă precum greșiți să fie aceiia, carii socotesc, precum franțozii să fie luat începătură din rămășița troadénilor. Apoi alége precum adunarea a multe niamuri varvarești, carile pre acéia vréme Evropa prăda atâta de cinstită și de vestită crăiie să să fie scornit și, aruncând giugul romanilor, să fie cuprins Gallia, adecă țara franțozască.
Așé ispanii ce sint, fără numai gotthi pre la anul 414 în Ispania întrând, pre această de acmu a Ispaniii crăie au întemeiat?
Așé longobardii, pre la annul Domnului Hristos 568, din Scandia coborându-să (de unde și gotthii, vandalii, herulii și gurțilinghii ieșisă) cât de multe crăii, carile acmu în Italia înflorit trăiesc, au pus.
Așé saxonii, în anul de la Hristos 449, la ostroavele Britaniii trecând, crăiia anglicană și scotică au aședzat.
Așé leșii, rudeniia schithilor sarmatici (aceiași sint și slovénii), pre la annul mântuirii 465, cu voievodul lor Leh, Vistla trecând, a desfătatei crăii leșești nărocite începături au dat.
Așé hunnii, rod de tătari asiatici, pe la anul ștérgerii păcatului 432, crăiii ungurești și nume i-au dat și coróna i-au pus.
Așé bolgarii și carii după dânșii au urmat sclavénii și sirbii, la annul întrupării vécinicului Cuvânt 499, din cea mai din fund a Crivățului varvarime, ca cum năsipurile apii Volgăi ar fi năbușit, afară vărsindu-să și cu iute picior undele bivșugoasei Dunări trecând, Misia, Thrachia, Illiria, Trivalia (carea acmu iaste Sclavonia) și câtăva parte din Machedonia și pănă la Dalmatia, cu dése prădzi au lovit, și de ciia, vecinilor groaznice, a Bohemiii, a Bulgariii, a Sclavoniii și a Sirbiii crăii au descălecat.
Ce în scurt, mai toate ale Evropii și a evropénilor niamuri, odânăoară prea varvari, iară acmu prea de bună naștere să fie fost aiavea iaste; carile într-însa, întăi ca niște vrăjmași prădători să fie întrat, apoi (mintea cea de sus toate așé despuind) osirdnici tocmitori și bine cumpătați domnitori să fie ieșit, cum a celor vechi, așé a cestor noi hronice ne povestesc.
Acéstea dară așé; iară a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vrea să crédem adeverinții carea în hronice mărturiséște, de-i vom căuta cea mai de pre urmă vârstă (de când adecă Traian împăratul din Roma, împărătiasa cetăților, alegând cetățéni romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la annul tocmirii firii omenești 107 să fie început.
De-i vom cerca cea de pre mijloc vârstă, o vom găsi deodată cu Romulus, Roma și cu numele roman adecă cu șépte sute, cincidzăci și trii de ani mai denainte decât a să naște Domnul Hristos. De-i vom iscodi cea dinceput naștere, precum de la răzsipa Troadii și de la înstreinarea lui Eneas la Lațium, adecă în țara lătinească, a vechilor sémne și scrisori mărturisesc.
De-i vom întreba a evgheniii catastih și a ghenealoghiii rând, precum romani în Roma, de cetățéni romani și oșténi veterani născuți, a ellinilor nepoți, strănepoți de la Troada să să fie trăgănd, a grecilor și a latinilor scriitori mărturisesc. De vom lua sama faptelor mai marilor lor, nu prădători, nu năpăditori, nu adăosători, ce înmulțitori, ce lățitori, ce mai dinluntru și mai de triabă mădulare a împărățiii romanilor a fi îi vom găsi.
De le vom căuta firea, inima și cea iroicească vitejie, aiave iaste că a hotarălor lumii romănești împotriva sirépelor neamuri tătărești ca niște zidiuri de aramă puși și nebiruiți apărători s-au socotit și într-înșii numai să să fie păzit și plinit acel adevărat cuvânt pentru cei hiriși romani de la Seneca dzis: „unde au biruit romanul acolo au și trăit”. Căci den afara hotarelor împărățiii romănești, pănă adecă la fundurile Indiii, pănă la pustiile Araviii, pănă la necunoscutele locuri a Africăi și, să dzicem, așéși pănă la marginele lumii cunoscute, poporul romănesc, prin multe vremi și pre la multe părți, precum să-și fie scos și aședzat slobodziile sale nime poate fi carile să nu știe. Însă macar o alégere de oaste, cu alégerea lui Traian împărat (carile și oștian ales și hatman iscusit era) a să potrivi n-au putut, nici a altor consuli sau împărați colonii (adecă slobodzii) la vârvul a atâta, să-i dzic, mai vécinică fericire a să urca s-au învrednicit, ca, după pomenit cuvântul Senecăi, unde au biruit acolo să și trăiască.
Cu această dară socoteală afară din tot prepusul iaste, ce de la istorici să pomenéște, precum Traian, pănă a omorî pe Decheval, pănă a sfărâma pe dachi și pănă a suppune Dachia, cu atâta vărsare de singe s-au nevoit, cât svârșindu-să acmu pline de pândzături chichițele hirurghilor, pentru ca să lége căscate ranele slujitorilor, nici năfrămile sinului său, nici pândzele mésii sale orânduite să nu fie cruțat; pentru care precum céle trecute vacuri, așé céste de acmu nu de sațiu să pot mira, socotind adecă Traian, ca un nărocit hultuitoriu și ca un înțelept împărat, că la răsad ca acesta adăpătură un puhoiu de singe ca acela să să fie cuvenit.
Așijderea pentru ca țarina mănoasă ca aceasta să să străjuiască și numelui său slavă nemuritoare să lasă, nu cu strein și nemernic, ce cu romănesc ochiu și inimă a o priveghea și cu romănești arme a o păzi și cu cetățéni de Roma a o lucra, pre următorii săi cu necălcat giurământ au legat.
Pentru care lucru Adrian, carile nu numai a împăraților ce încă și a celor cât de proști isteciuni neostenit râvnitoriu fiind, de vréme ce la vredniciile lui Traian a agiunge nu poate, cu blăstămățiile sale laudele lui a călca și a le micșura pre cât poate, a să sili nu să rușiniadză. Și cu acesta mijloc, Parthia, Assiria, Armenia și toată Mesopotamia (céle a lui Traian în véci de pomenit trofee) parthilor și altor asiiatici varvari, pre lesne li-au lăsat și slujitorii romănești, ca cum peste țircălamul lumii, de Traian în mijlocul varvarilor ar fi fost puși ca și cum a să păzi nu s-ar putea înaintea senatului pricinind, nu atâta copilăréște, pre cât blăstămățéște, îndată înapoi i-au chemat. Însă aceastași romanilor carii în Dachia noastră era aședzați a face foarte s-au rușinat. Cu care pricină s-au tâmplat ca Dachia, carea era ca un fericit proimiu a biruințelor următoare, de ciia în véci vrédnică de împărat ca acela, coronă să rămâie și să să ție.
Într-acesta chip dară, pre romano-moldo-vlahii noștri, Roma maica, din lăuntrurile sale născându-i, i-au aplecat și i-au crescut; Traian părintele, cu obiceiele și armele romănești învățându-i, a Dachiii adevărați moștenitori i-au pus și cu curat singele fiilor săi, pre Dachia, carea mai denainte varvară era, au evghenisit-o.
Acéiași după acéia, cu prilejul fericitelor vremi, la atâta a puterilor și și a vredniciilor înălțime s-au înălțat, cât marele Constantin, cătră dânsa Thrachia și Machedonia alăturând, a lumii romănești a patra parte să pliniască o au socotit. Aceasta de pe una numai pre lesne poate să să dovedească, că de vréme ce Constantin, cu puțin mai denainte de pristăvirea sa, toată împărățiia în patru părți despărțind și fiilor săi cineși partea sa să împărțască vrând, ca un de lége părinte și prea bun domn au socotit că măcar că Dachia, împreună cu alalte mai sus pomenite țări, cu încungiurarea hotarălor decât alalte părți cu multul mai îngustă și mai strâmptă era, însă cu bunătatea ceriului, cu temperamentul aerului, cu curgerea apelor, cu ploada pământului, cu frumuséțea câmpilor, cu desimea pădurilor, cu mulțimea cetăților, cu slava cetățénilor, cu cinsteșiia năroadelor, cu vârtutea și vitejiia slujitorilor și cu mulțimea a altor lăcuiori, decât alalte părți nu numai nu mai gios, ce încă cu multul a le covârși poate. Și pentru aceasta, lui Constans, celui mai mic între frați și mai mare în dragostea sa fiiu, dreaptă moștenire au însămnat-o; nici lui Constans de soartă ca aceasta rău i-au părut, ce încă ca céia ce părintele său i-o orânduisă, ca pre o prea plăcută moșie, cu dragă inimă îmbrățișând-o, după răpăosarea lui Constantin, așéși și scunul împărățiii în Dachia ș-au pus.
După acéia frate-său Constantin, cu zavistiia pornit, cu a sa parte neîndestulându-să și cu mână vrăjmășască asupra lui Constans viind, el cu oastea din Dachia, și biruindu-l, și omorându-l, de ciia către Dachia toată împărăția Apusului ș-au adaos. Deci după depărtarea lui Costans de la Dachia spre Italia până pre la vremile lui Grațian împărat, Dachia noastră împreună cu Thrachia și Machedonia tot supt un dregătoriu au fost; iară supt acest împărat năpădirile gotthilor mai mult îngreuindu-să, Grațian au chemat de la Ispania pre Theodosie Marele și singur apărătoriu și stăpânitoriu acestor țări să fie poftit, socotind adecă Grațian foarte înțelepțéște, precum că ostenințele și laudele lui Traian nu poate altul să le ție și să le poarte fără numai altul ca Traian, adecăte Theodosie.
Theodosie dară, luând grijea părților acestora, nu numai căci pre Dachiia cum să cade au apărat-o, ce încă și pre gotthi, carii din Thrachia pănă la Don să răvărsasă, cu armele atâta i-au îngrozit și cu pacea atâta i-au înduplecat, cât Athanaric și Fritighernis, hatmanii lor, lepădând cea vărvăriască sălbătăcie, cu prietenesc picior din Dachia trecând, cetății lui Constantin, carea împărățiia la Răzsărit, cu plecăciune i s-au închinat.
Iară după acest al doilea Traian (pre marele și creștinul Theodsie înțăleg) cu lenevirea (precum ni să pare) împăraților carii după dânsul au urmat, sau poate fi așé vrând cel dintru nalturi Dumnădzău, puterile romanilor nu puțin veștedzindu-să, unnii, bolgarii, sclavonii, sirbii și herulii, prin câtăva vréme câteva provinții romănești apucând, pănă mai pre urmă în Pannoniia (care iaste Unguriia cea mare), în Thrachia, în Misia, în Illiria, în Machedonia și așeși în slăvită Greția, piciorul și scaunele ș-au înfipt; iară în Dachia noastră aceastași desăvârșit a face nicicum n-au putut; încă cu vârtutea a celora ce o stăpâniia romani, totdeauna bătuți, totdeauna goniți și biruiți să fie fost, și pre moșia sa pururea păzită și de a varvarilor îndelungată împresurare slobodă să o fie ținut, vestiți scriitori ne povestesc (pre care în textul Istoriii pre la locul și vrémea sa îi vom arăta). Căci aceștea aceiiași romani sint carii (precum singurele létopisețele sclavonilor spun) pre niamul slovenec, în scurtă vréme, de pe malurile Dunării gonindu-i, pănă la apa Vistlii i-au împins și acolo, boțindu-i, începturile stăpânirii lor pre același loc a-și d a i -au asuprit. Aceștia aceiiași romani sint carii pe polovții și pe picinighii vrăjmași, a împărățiii romanilor nepriiatini, i-au făcut să-și cunoască hotarăle, pustiile céle de peste Nistru. Așijderea cu cursul vremilor (precum la Striicovschie să află), ori ca pre niște suppuși i-au domolit, ori ca pre niște soții i-au avut (căci acestui lucru curată știință nu avem) pre cât putem cunoaște cu îndelungată a lor slujbă atâta s-au slujit, cât și din limba romăniască câtva să să fie împrumutat și cea vărvăriască a lor cu dânsa nu puțin să o fie tocmit.
Aceștia aceiiași romani sint carii pre vrémea împărăților lui Constantin și maică-sa Irini, când Carolus Marele schiptrul împărățiii Apusului de a Răzsăritului au despărțit și pănă la Dachia coborându-să, prin solii săi, cu dânsul, lucrurile stăpânirii lor ș-au aședzat.
Aceștia aceiiași romani sint carii lui Conrat al triilea, împăratului Apusului, când la svânta oaste ierusalimască prin Poloniia și de acolo prin Moldovlahia mergea, la doaă sute de mii de oameni cu sine ducând, de toată hrana și altele carile la calea a atâta oaste trebuia, îndestul au dat.
Aceștia aceiiași romano-moldo-vlahi sint carii pe Alexie Comnenos și pe Isachie Anghel, împărații Țarigradului, vrând cu tirănie asupra lor să să ispitească mai mult de cinci ori cu vrăjmașe războaie i-au biruit, și precum românul slobod prea bună soție, așé, întărâtat, războinic fără potrivnic să fie li-au arătat.
Aceștia aceiiași romani sint carii după ce latinii cu amăgială apucasă Țarigradul de la greci, împotriva năvrăpitoriului Balduin biruitoare arme au purtat, și grecilor, carii acmu pentru împărăție fără nici o nădéjde rămăsése, ca, împotriva a amăgeu ca acesta, îndrăzniala și arme să apuce și pănă mai pre urmă și împărățiia să-și răscumpere, foarte cu îndămână prilej și agiutoriu li-au dat.
Aceștia, iarăși dzic, aceiiași romani sint carii singuri numai cu secuii puterile și armele împreunându-și, între atâtea asiaticești și evropești vestite neamuri, ei numai pe a lui Batie cumpleciune și a tătarâlor lui vrăjmășie bărbătéște au tâmpit și locurile sale, de prada vărvăriască mai nebetejite ferind, prin moșiile lor trecătoare a le da adevărat romănéște le-au tăgăduit. Și pentru ca pe strâmpt să dzicem aicea, carile în țăsătura Hronicului pre larg sint să să pomeniască, unu numai și mai de pre urmă, însă decât alalte cu multul mai aliasă faptă vom mai adaoge carea cum cu mare laudă s-au isprăvit, așé minunat și pănă astădzi să trăgăniadză.
Aceștia adecă sint aceiia romano-moldo-vlahi, carii, după ce au început zmăul cu șépte capete, turcul, atâtea împărății și crăii a Răzsăritului și a Apusului cu larg și nesăturat gârtan a înghiți și ales mai toată lumea a părților creștinești mai la cea de pe urmă mișelie li-au adus, cât stăpânirile carile odânăoară era prea înflorite, astădzi de-abiia, și mai nici de-abiia, macar ca un trup demult mort și cu putregaiul vremilor mistuit, nici oasele înșirate își pot arăta. Ei, ei, dzic, numai singuri, cu minunat a fierului și a aurului meșterșug, cum vrăjmășiii, așé lăcomiii lor înainte ieșind, vii a lui Ahilevs și a lui Ulysis, strămoșilor săi, icoane să fie s-au arătat.
În vécii lor slăvite și preaputérnice au fost împărățiile grecilor, a persilor, a eghipténilor și a Vavilonului, pre carile puterniciia sultăniască atâta li-au schimonosit și li-au micșurat, cât în dzilele noastre lucrurile lor, pre carile mintea omului să le cuprindă nu putea, să par că nu fapte, ce vise, nu istorie, ce basne fac.
Aravia fericită, pietroasă și cea pustie, nefericirea și pustietatea carea armele turcești i-au mestit, nu numai au gustat-o, ce așéși pănă la beție și amețeală au sorbit-o.
Africa, cu a Romii pururea râvnitoare Carthaghinea, dintele vierului osmănesc atâta l-au simțit, căt în luntrurile sale rana carea au luat în véci nevindicată i-au rămas.
Bulgarii, sirbii, sclavonii (între care să numără și bosnénii), albanii, bohemii și dalmatii, neamuri carile, cu mâna și cu fierul, mai toată Evropa îngrodzisă, atâta li-au îmblândzit și li-au domolit agareanul, cât din cea véche și de fire a lor sirepie macar o picătură nu li-au rămas; nici cu altă mai cunoscută faptă sau dzisă, fără numai cu una, și acéia foarte întunecată, a numelui adecă însămnare, între alalte a muritorilor niamuri a să număra pot.
Preaputérnică, lungă și lată stăpânirea unguriască, la atâta strâmptoare o adusése căt a crăiii sale hotare nu aiurea putea să cunoască, fără numai între cădzuți și răzsipiți păreții săi.
Pre ghermani, rod amintrilea nebiruit, atâta i-au înspăimat cât pănă la porțile Beciului de doaă ori, iară primpregiurul lor de nenumărate ori, cu moarte și răzsipă fulgerile și tunetele armelor sale au adus.
Ce pentru ca aicea să nu mai pomenim câte răutăți și cumpliri au făcut Publicăi Venețienești, de câte slăvite ostroave și de câte vârtoase cetăți pre mare și pe uscat au sărăcit-o, socotim că cea mai dinluntru Italie într-adins pentru cea mai vrăjmașă și mai de pre urmă a tirănniii sale mânie neatinsă a o lăsa să fie vrut, și pentr-aceasta armele spre Crivăț să-și fie întors, adecă asupra léșilor, rusilor și căzacilor; pentru ca și pre aceste creștine țări într-o sughițitură să le înghiță spurcata-și și a sațiului neștiitoare gură ș-au căscat. Carile macar că așé de tot biruite n-au fost, nici asupra giugului lui grumadzii ș-au plecat, însă fără nemăsurată vărsare de singe creștinesc și fără nenumărate suflete în robie prăpădite a scăpa n-au putut. Ca și cari răutăți câte și câte au fost și de câte ori s-au făcut și încă sa fac, de am vrea pe amănuntul să le pomenim nu numai puterile nu ni-ar agiunge, ce încă și vrémea ni-ar lipsi.
Însă din céle multe una numai vrédnică de însămnat, de la istoricii leșești adése pomenită de vom însămna, nu fără triabă a fi socotim. Dzic dară ei precum acea de sus Pronie, purtând de grijea mântuinții acestor crivățéne năroade, cu niamul romanomoldo- vlahilor ca cu un zid prea vârtos și nebiruit să fie slujit, pre carile împotriva a vrăjmașe săriturile păgânilor puindu-l, cu pieptul lor, întregi încă pănă acmu și în scaunele sale înfipți și odihniți, să-i fie păzit.
Mai uitasem a dzice carea mai denainte de toate s-au cădzut să fim dzis: niamul tătăresc pre carile împărățiia persiiască, grecească, romăniască nu l-au biruit, nici altul, fără numai Dumnădzău sau căruia Dumnădzău putințele cu un deosăbit chip a dumnădzăieștii sale voi îi va adaoge, a să putea birui pănă acmu s-au credzut, pre acestași, dzic, tătăresc niam, Poarta otomăniască atâta l-au domolit cât nu într-alt chip, ce tocma ca pre un vânătoriu la vânat gata, pre un ogar în prohaz gata țiind, după voia sa, când va atuncea și încotro într-acolo cea din fire turbată vrăjmășie a-și plini îl sloboade. Așijderea, de multe ori, ca de o jiganie mursăcătoare și necredincioasă ferindu-să, cu primenirile, schimbările, nu rari ori și cu omorârile hanilor lor (căci toate céstea în voia sultanului stau) îl umiléște, și prilejurile capul a-și rădica îi trage.
Acéstea toate precum așé să fie pare-ni-să că nu va fi cela ce nu știe, căci atâtea și atâtea împărății supt stăpânirea sa au suppus, au călcat, au prăpădit și, ca cum n-ar mai fi fost, li-au întors, cât multul mai pre lesne ar fi cuiva neogoit a le plânge, decât peste tot, așé cum sint, din catalog a le număra, și mai vârtos vrémea plânsorii decât a scrisorii să fie ar alége.
Așé din dzi în dzi bălaurul acest vavilonesc îngrășindu-să și îngroșindu-să, de ciia toată lumea, ca cum prea strâmptă peșteră să-i fie socotind, nici care loc să-l mai încapă având, schizmuitus- au, ca cum chipul și firea cea de șérpe bălaur înveninat și-ar fi lepădat, însă alta de scorpie au îmbrăcat, pentru ca ce cu colții a mușca și cu fălcile a îndupăca n-au putut, coada cu venin și toapsăc într-armându-și, cu cel de moarte purtătoriu ac a împunge și a pătrunde s-au apucat spurcatul; și ce ca un vrăjmaș leu a spinteca n-au avut cum, ca o prea vicliană vulpe, cu amăgéle și vicleșuguri a isprăvi s-au căznit.
Suleiman acela, a Ghermaniii groază, a Ungariii domolitoriu, a sirbilor și a bulgarilor suppuitoriu, a turcilor Ulysis și a osmanilor Licurgos, carile cum din scrisele așé din dzisele bătrânilor săi înțelegând precum împotriva romano-moldovlahilor cu neprietenie a mérge iaste cea mai desăvârșită nebunie (căci înțelepciunea șérpelui aceluia, mulți din istoricii creștinești sint carii cum să cade o mărturisesc), și asupra a niam ca acesta, cu armele nebiruit fiind, cu arme și cu războiu mai mult a ispiti altă să nu fie fără numai lucru de batgiocura și de primejdiia slavii aliosmănești.
Așé, ca unul foarte bine știind, socotiia de câte ori și câți Muhamedi, câți Baieziți, câți Murați în câmpii moldovenești sfărâmase și mii de mii de turcii săi valurile Dunării, a Prutului, a Sirétului, a Bârladului, a Nistrului înghițisă; așé dară într-acesta chip, cu patemele și primejdiile altora și ale sale învățindu-să, legătura și pacea carea Bogdan, ficiorul lui Ștefan Vodă Marele, îi aducea foarte cu drag au îmbrățășeat-o și supt chipul a dării pre an (fără carea pacea creștinilor cu turcii totdeauna moartă iaste) cu daruri a patru mii de galbeni, a doadzăci de șoimi și a patrudzăci de iape frumoase, carile pământul Moldovii le naște, îndestulit a fi priiméște acela ce a lăcomii în véci nedespărțit tovarăș și închinătoriu era.
Într-acesta chip dară părinții niamului moldovenesc, carii pre acélea vremi de grijea patriii sale precum să cade purta, macar că daruri au făgăduit și aur, argint, dobitoace și pasări, ca pominocul pământului lor în toți annii la căscată poarta lui prin solii lor s-au obliguit; însă cu întreg sfat și și cu bună socoteală slujindu-să și vrémea răscumpărând, cu vârtoase și tari legământuri, putérea stăpânirii sale cea monarhicească bine ș-au aședzat. Cinstea bisericească, credința creștiniască și légea orthodoxiii de turbată și lunatecă buiguitura muhammediniască neimată și nespurcată ș-au ferit. Nici vii fiind au putut sufferi ca vreodată steaoa cea cornorată deasupra a preasvânt sămnului crucii să să rădice. Acéstea dară toate nu numai șie, ce încă și poruncii Curanului cu totului tot împotrivnice fiind, i-au căutat tirannului și peste voia lui a le priimi și a le sufferi. A căruia lucru altă mai aiavea pricină nu să poate da fără numai, macar cu amăgélnice tocméle și cu chip de împăcăluire, însă șie pre unul și singur niamul moldo-vlahilor a-și pleca nu mai cu puțină slavă să fie împărățiii othmanilor au socotit, decât c-au suppus cu armele atâta mulțime de altele.
Acéstea dară și altele decât acéstea cu multul mai minunate, carile în Hronic înainte să vor arăta, unii din vecini, ca dintr-o înaltă stajă oglindindu-le, adevărat că nu fără oarecare chip de cinsteș și arătos a zavistiii veșmânt, pre numele romano-moldovlahilor, cel ce supt slova a vechilor scriitori de greu dzăcea și demult dinluntrul inimii gemea, încă cu mai împletecite și mai încurcate mrejulițe a-l înfășura și cu poala odejdii vechimii vremilor așéși de tot a-l ascunde și din catastivul ceii mai știute și mai cunoscute istorii cu totului tot a-l rade și a-l ștérge s-au nevoit; ce nu știm cu ce chip fruntea atâta de nesiită ș-au ivit, socotind precum vor putea soarele cu tină să lipască și ceriul cu palma să căptușască!
Însă cătră aceștia gata ne sint apărătorii atâția adecă grecești, lătinești, nemțești, franțuzești, italienești, ungurești, leșești, rusești, slovenești și așéși și tur-arăpești și turcești scriitori. Carii cu toții într-un suflet armele a dréptii rătuiri apucând, împotriva blojeritorilor, cu adevărată și aiave a biruinții nédejde, de drept războiu pentru noi să apucă, așé ca, noi tăcând și odihnindu-ne, ei din vechi armăturile lor, cu tot féliul de arme într-armându-să pre unii cutreierători și a laudelor streine fără vréme și fără socotială pizmăluitori la meidanul luptii îi strigă.
Aceștia, dzic, scriitori, fietecarile a vremilor sale însămnători, vor arăta precum că în mreajea paingului alte lighioi nu să pot prinde, fără numai musculițe și altele asémenea acestora, neputincioase și neîntr-armate mușițe; iară când să tâmplă a cădea într-însele nescariva păsăruice și la fire mai vârtoasă jigăniuțe, eale îndată să rump și nevoințele lui în deșert să fac.
Aceșteași cu tari dovéde vor vinci (căci noi de la noi câtu-i negrul sub unghe nu vom dzice), precum cea dintăi a romanomoldo- vlahilor în Dachia desălecătură să fie fost de la Traian, marele împărat.
Așijderea vor arăta precum annii niamului lor decât a altor niamuri evropești cu multul mai mulți, și vârsta lor decât a multora mai matoră și mai véche să fie, ca ceiia ce începutul annilor lor iaste de la aceasta înapoi cu o mie șése sute și dzéce anni; și așé nici unul dintre niamuri (alegând pre carii mai sus am pomenit ghermani) cu bătrânéțele și cu vechimea lor să poate alătura.
De ciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a nașteri de strânsură să fie scornit, ce din cetățéni romani, din ostași veterani și din mari familii să fie ales. Apoi din buni și tari romano-moldo-vlahi, din buni și tari părinți romani născându-să a singelui curățenie și a niamului evghenie nestricată și nebetejită să fie ferit, precum și pănă astădzi tot așé o feresc.
Nici să gândiască cineva că doară într-atâta a lucrurilor necunoștință sintem cădzuți (fie acesta așé mai puțin slobod să grăim), nici să-și prepuie că doară pretenduim precum adecă niamul romano-moldo-vlahilor nici un singe de a streinilor în singele său să fie amestecat; că aceasta nu numai a dzice și a gândi fără socoteală ar fi, de vréme ce precum mai demult cu multe năpădirile a multe niamuri, așé mai pre urmă și mai vârtos, după răzsipa împărățiii constantinopolitiană și a altor megiiașe crăii, prin turbătura turciască răzsipi și răstrunări, multe de toată stepena, multe de bun niam și încă împărătești, crăiești și domnești streine familii, în sinul său au priimit Moldova și Țara Munteniască, precum sint a Cantacuzinilor, a Paleologhilor, a Sevastosilor, a Grililor, a Asanilor, a Hrisoverghilor, a Petralifilor, a Hrisosculeilor, a Russetilor, a Evpraiotilor și altele multe a blagorodiii grecești flori în țara sa au sădit cea cu singele romănesc evghenisită Dachia.
Cătră aceștia de la megiiașii léși Potoțchiiaștii, de la litvani Radzivilii, de la unguri Batorii (din carii să trăgea Ștefan Vodă ce-i dzic Burdujea) și încă, mai de de mult, de la Corvini să trăgea Urecheștii.
De la domnii, sau cum își dzic ei mârzii Crâmești, Cantemireștii și din Cerchéșii Cabartai câteva chipuri de frunte (înte carile au fost și doamna lui Vasile Vodă, din carea i s-au născut Ștefăniță Vodă); după ce au vinit supt stiagul lui Hristos, între céle ale boierimii vechi familii i-au priimit și i-au numărat Moldova.
Așé craii sirbești au dat ș-au luat fétele și ficiorii săi după fétele și ficiorii domnilor de Țara Muntenească. Așé Brâncovénii de la bulgari să să tragă să povéstește; așé vechii Băsărăbești din Basarabiia (căriia acmu îi dzicem Bugiac) au trecut la Olt.
Așijderea domnii și boierii moldovenești pre fétele sale domnilor și crailor streini (luând sama bunătății niamului) a le da nu s-au apărat, precum la istorici citim. Iliaș, ficiorul lui Alexandru Vodă, să fie luat doamnă pre Maria, sora Sofiii, crăiasii lui Vladislav, craiul leșesc; Stefan cel Mare și Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului. Vasile Vodă o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, și pe alta după Timuș Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată știut iaste.
Trécem aicea pentru lungime a mai pomeni a Bogdanilor, Moghileștilor, Constantinilor și a altor domni cu a palatinilor și a voievodzilor și a caștelénilor leșești, după lége a singelui amestecare; căci pentru toate acéstea, vrând Dumnădzău în tomosul al doilea a Hronicului nostru la locul și vrémea sa anume să va dzice, percum și în Cartea Ghenealoghiii a neamurilor boierimii moldovenești (pre carea cu limba lătiniască am scris-o) pre larg am arătat.
Însă cu toate acéstea a însuratului și a măritatului legătură, părtnicească fiind și numai a unor mai de niam case împreunare, nu să va cădea a să socoti că doară cu acesta mijloc cel de roman singe să fie stricat, precum și singură orânduiala firiască poftéște, partea cea mai mică, ceii mai mari lăsindsu-să.