https://blog.revistaderecenzii.com/                                                  

Lucrul cel mai important în viață e să înveți să trăiești, adesea să te adaptezi. Hipocrat în aforismele sale medicale punea accentul pe „viața-i scurtă…și prilejul trecător”. Cu siguranță știa ce spune de vreme ce ne aducem mereu aminte de cuvintele sale. Fericirea și izbânda nu atârnă de împrejurări mereu ci mai ales de noi, așa că prilejul ivit, nu am uitat îndemnul indirect al domnului Hipocrat.                                                                 

Bătrânii nu mai visează. Lumea lor se micșorează până când într-o zi devine doar distanța de la pat până la geam. Nu-i greu să mori, greu este să te simți viu, să-ți păstrezi propria demnitate, să ai curajul de-a lăsa totul și a-ți regăsi libertatea, visul, fie și pentru o zi. Putem fi fericiți dar dezesperați. Bătrânețea este o etapă eroică a omului. În acest deșert afectiv al bătrâneții ne aruncăm în ceva, găsind colacul de salvare. Scrii, creezi ceva, bulimia se manifestă diferit. Hong Kongul e la îndemâna tuturor, dar să-ți lași satul tău e cel mai dificil. Centrul pământului poate fi unde suntem sau unde vrem noi să fie. Aventura te poate răni dar confortul te poate ucide. Cum să te reinventezi? Caut să gândesc global dar să acționez local, în funcție de împrejurări.  Experiența libertății când nu o ai,  simplitatea și imperfecțiunea din tine destabilizează.                             

Ce faci în viață? E puțin mai complicat să răspunzi de la o anumită vârstă. De ce trebuie să te simți vinovat că vrei doar să trăiești și nimic mai mult? Să-ți asculți doar meteo interior mi se pare cea mai frumoasă activitate. Răbdarea e apanajul bătrâneții. E calitatea care mi-a lipsit dintotdeauna, nu degeaba m-am  născut primăvara. Sunt sătulă să văd cum oamenii rivalizează în cinism și ironie, în machiavelică ipocrizie. Întâmpinăm mereu griji și greutăți, însă iată, se ivesc și ocazii fericite, ca aceea de-a călători.  Ce învățăm prin noi înșine, prin cunoaștere, face mai mult decât ce ne învață alții prin educație. Iar călătoriile sunt un mijloc agreabil de-a învăța, călătoria fiind un simbol al vieții. Din toate cuvintele melancolice ce-au existat vreodată, mi-am dorit să mă feresc de acestea: „S-ar fi putut să fiu fericit!” Căci nimic nu-i mai trist decât să pierzi ocaziile ce ți se oferă, însă trebuie vegheat ca plăcerile să fie reale. În ce mă privește, le prefer pe cele  trainice ce țin de forul interior. Astfel se face că… profit de invitație, voi voiaja! Există momente în viață ce sunt de neuitat, unele pentru că le-am trăit, altele tocmai pentru contrariu. Cele trăite durează în timp și cele netrăite ne dorim să le recuperăm cu orice preț, trăi. Viața netrăită e o suferință ce ucide. Iată, mi se ivește ocazia de-a  mă salva la final de an din această rutină fără sens, așa că-mi pregătesc  bagajul pentru drum.

19 dec. E trecut de miezul zilei și cerul s-a mai desțelenit de norii grei în Alicante, după zile și nopți de ploi necontenite, teribile. Încep călătoria care va fi lungă și cu escale, însă o voi face în clasă prioritară. Darul Moșului pentru sfârșit de an, grijuliu pentru vârsta ce devine respectabilă (dar mai ales pentru circulația periferică deficitară). Încep azi un cu totul alt voiaj, diferit. Mi-am propus să părăsesc fericită această lume. Omul nu necesită multe pentru a trăi, nici pentru a se simți fericit. Unii sunt convinși că sărăcia dă libertate spiritului și întărește credința, exemplul cel mai convingător fiind călugării, măicuțele, sihaștrii. Și totuși!

Sală VIP de așteptare, fotolii și canapele albe din piele, mese transparente cu ghivece de flori „crăciunițe”, plante mari pe lângă geamuri, la intrare un brad cu globuri, un aranjament floral alb-verde, alte mese individuale cu scaune design, albe și ele, plus câteva separeuri. Lume relativ puțină, răzleață. Cei singuri și-au ales locuri la geam pe fotolii, privesc smartphon-urile  sau pe geam, gânditori. La mese stau cei cu familii, tinerii cu laptopuri. Fac du-te-vino la bar de unde revin cu cafele, sucuri, vin, cu sandviciuri. Cafea și două felii de jambon mâncasem acasă la micul dejun, așa că aici mă mulțumesc cu-n suc de portocale, optând apoi și pentru o felie de pâine neagră cu seminții și ulei de măsline extra virgin (ca să nu uit obiceiul spaniol). Și ca să fie tacâmul complet, adaug și două degete de „vino tinto” 2014 în care pun și două cuburi de gheață, să fiu sigură că-l pot bea. G a băut cafeaua cu trei mini croasante, acum a trecut la coca cola, răsfoiește ziarele locale iar mie mi-a adus o revistă de fițe, Teva. De parcă asta-mi doream, niciodată nu m-au pasionat revistele gen Cosmopolitan sau Olá. Din când în când trec doi tineri angajați cu-n cărucior și debarasează mesele; vorbesc spaniola, sunt subțiri, unul cu barbă, altul cu ochelari, bruneți. Se zice că un pahar de băutură îți alungă tracul, motiv să beau azi după mai bine de-o săptămână puțin vin. Roșu, că  doar e sângele Domnului! La bar erau sticle cu alcool, însă nu-i domeniul meu de preferință. Și citesc ziarul. El Pais.

Îmi cad ochii pe-o imagine aflată pe prima pagină și titlul: „A trăi ca un cura (preot) nu mai este ce-a fost”.Teo Nieto face 138 km zilnic, ajunge la 15 parohii în Zamora și abia dacă are o zi liberă. Din 2012 a botezat zece copii și a înmormântat  231 persoane. În poză se vede un „chico” cu păr bogat, ondulat și „salvaje”, cu barbă neagră. Stă pe-o bancă lângă un zid de piatră și împarte  comuniunea-anafura unei bătrâne ce ține gura deschisă și mâinile bătătorite în poală. Poartă basma neagră peste părul albit și pare o băbuță ca oricare alta din România noastră rurală. „El obispado” oferă unui preot din Zamora casă și credit pentru mașină. Nu mai este vocație pentru preoție în ziua de azi… În restul Spaniei, în Salamanca, Cuenca, Segovia, Burgos o Ciudad Rodrigo, preoții (curas rurales) repartizează ziua de muncă între zece biserici pe cap de preot. A celebrat doar trei cununii într-un sat, se destăinuie preotul din poză. Satele se depopulează, majoritatea celor rămași sunt de 75-85 ani. „Ya no hay demonios en el jardin” mai citesc și cu asta mă grăbesc să închid ziarul căci e ora de îmbarcare.

  13, 30h. Ne-am ocupat locurile în avion, 3A și 3D; sunt câte două de fiecare parte a culoarului. Plouă iar, pe geam curge apa…Personalul aeroportului poartă haine de ploaie cu glugi pe cap, duc cărucioarele goale de invalizi și închid ușile la cala avionului.  G și-a pus ochelarii , scos o revistă de sudoku și incepe febril să completeze căsuțele cu cifre. Pe culoar intră un cărucior cu o bătrână, abia are loc să treacă, fiind condusă de doi angajați ai Iberiei. Stewardesa poartă palton roșu impecabil tăiat, cu nasturi de aceeași culoare și evazat spre poale, lung până la jumatea genunchiului. „Falta un pasajero mas”aici, o aud preocupată de lipsa cuiva. Privesc prin hublou; un avion Ryan Air alb-albastru trece pe culoarul de decolare. În interior băieții se îndreaptă spre ieșire purtând căruciorul gol după ce-au instalat-o pe bătrână pe la mijlocul avionului. Două tinere așteaptă să își facă loc de trecere, culoarul e ocupat de personalul ce închide compartimentele de sus pentru bagajele de mână. E cald, mi-am pus azi pulovăr de lână, șemizetă și maieu, preventiv. Atât de bine m-am pregătit, încât mi-am pus și ciorapi medicinali pe sub blugi. Continuă să plouă și văd un angajat pe tarmac cu gluga trasă și pe gură, așa-i de urât afară. Apare un domn albit și „domnos”, cu aliură aristocratică, îmbrăcat în sacou grena din cașmir; spune că are numarul 16. Este urmat îndeaproape de-o mamaie cu multe haine pe ea, cu eșarfă pe cap, așezată în cărucior de handicapat și urmată de doi angajați . „A încercat s-o omoare în Alicante dar n-a reușit!” comentează G ironic în urma lor. Se-aud motoarele și muzica instrumentală din difuzoare e-n plan secund. 45 minute durează zborul spre Madrid, suntem anunțați, după care  ni se împart ziare: ABC și El Pais. Aflu astfel că-n Venezuela sunt afectați de „los sacheos” și furturi în urma haosului din ultimele zile. Stewardesa ne împarte plicuri argintii pe-o tăviță, conțin șervețele umede parfumate. G răsfoiește ABC-ul, încep instrucțiunile și avionul se pune-n mișcare. Stewardesa-i elegantă, are cămașă albă și taior bleumarin, ciorapi negri, eșarfa înnodată precum o cravată, cu imprimeu roșu-alb-bleumarin. Zona Levante a suferit daune mari, drumuri tăiate, poduri căzute, școli închise…a fost dramatic spre coșmaresc. Muzica din difuzoare se-aude parcă mai tare, ca la un happy end de film. Se sting luminile și incep colinde în surdină, interpretate la instrumente gen xilofon, orgă, combinații reușite de Jingle Bell, …Dulce Navidad…la, la…Benzile de decolare umede sclipesc, ceru-i brăzdat de griuri și iluminări de alb-albastru. Luăm viteză, un copil plânge, pe geam curg șiroaie brăzdate, ne ridicăm și de-odată zăresc de sus plaja, munții, marea întinsă, albastru-turquaz. Feeria naturii predomină, uiți de teamă și griji, trăiești prezentul în măreția cerului. Albastru-alb-albăstrui. „Pentru propria securitate mențineți centurile cuplate pe parcursul zborului și aparatele electronice închise sau în modul avion”, auzim. Apoi ni se servesc sandviciuri mici și ceva de băut. Cu „ensalada rusa”, jambon, ou, ton și bere, sucuri, vin. Doar eu cer …aqua con gas! Îmi zâmbește drăguț și se retrage, probabil să caute apa. Simt urechile trosnind și pe geam nu mai zăresc decât o pâclă imensă albă, strălucitoare, orbitoare. Îmi aduce o cutie de Vichy Catalan și un pahar. G primește un Carlsberg la cutie verde și-un pahar. Din păcate, mie chiar nu-mi place Vichy Catalan, fiind o apă sărată ca cea de la băile Călimănești…, așa că o rog să-mi aducă un suc natural de portocale în schimb. Imediat sunt servită, mi se aduce pe lângă paharul cu suc și-un șervețel. Mereu cu zâmbet. Simt că e abia începutul aventurii mele de VIP, eu cea obișnuită cu Wizz-ul…

Pe partea opusă un tânăr slab, blondin, cu verighetă pe inelar, mănâncă o salată și paste, ambele servite în caserole de plastic. Își toarnă din belșug conținutul unei capsule cu „aceite” de măsline extra virgin peste paste și continuă. Mă gândesc că-i ora mesei. Da, e chiar ora prânzului dar mie nu-mi mai este deloc foame. Remarc că azi ne-am potrivit vestimentar, ambii avem cămăși alb-albastre și pulovăre sau ceasuri asemănătoare. Ceasul lui e negru, ca și încălțările. Deasupra norilor soarele domnește victorios peste un albastru infinit… vorba cântecului nostru. Sucul meu e pe terminate și stewardesa trece printre rânduri cu o tavă și un sorț roșu legat în diagonală la spate. E prima dată că văd așa ceva și mă întreb dacă la fel sunt serviți și-n restul avionului, cu șorțuleț… Întreb la ce oră avem primul avion spre Anglia. Spre 17-18h, îmi răspunde G, ocupat cu sudoku-ul său. Mi s-a eliberat măsuța de paharul golit și mă bate gândul să merg la wc…Remarc în spatele nostru perdeluțe bleumarin trase, pentru intimitate sau…delimitare, însă asta face să nu pot vedea ce este în restul avionului, nu aud decât vreo tuse sau scâncet de copil. Pff, cam plictistor!  Deci, voi citi actualitatea din ziarul ABC, ce altceva pot face? Revin de la toaletă, uimită de spațiul minuscul și gândind la Wizzair unde parcă era mai comod, chiar de aici nu-i miros ciudat și totul e ok. Ca și-n Lowcost, același soare intră pe geam, aceeași nori aleargă; începem coborârea, pilotul ne anunță că-s 11 grade Celsius la Madrid, sfârșind prin a ne mulțumi pentru zbor. Culori, nori, vânt, peisaj „furat” de la înălțime, ne apropiem de prima destinație. Și de-odată în față apare în toată splendoarea sa pământul binecuvântat cu zone verzi, câmpuri parcelate (siena-ocru galben, magenta), linii argintii, drumuri naționale ce unesc „mici” așezări omenești. Undeva zăresc un foc-fum, apoi o apă și multe zone șerpuite, o splendoare zărită din inalturi. Cerul tentează. Văzut de sus, pământu-i o imagine care extaziază și extazul e ceva foarte rar în decursul unei vieți. Ce fericire binecuvântată, să trăiești pe această magnifică planetă, îmi zic în gând. Cum să nu crezi că e raiul aici, pe Terra? …Mă întreb ce-o gândi tânăra de culoare care ocupă scaunul din fața mea. Pare fiică de „general ”Mobutu, e luxos îmbrăcată, deși cu partea de sus tip „camuflaj” a soldaților. Părul negru fals e prins cu o cordeluță metalică, are cizme fine înalte, de căprioară și fustă scurtă. Vine dintr-o țară în care nu lipsesc pădurile virgine, animale exotice, colibe din frunze și lut dar și mult lux unde-s cei de la conducere. „Dictatori”, cum zice G.

Pauză în așteptarea altui avion. Sala VIP a Iberiei, la Madrid. Mâncat, privit e-mailurile, băut o cupă de „cava”, o cafea, degustat o înghețată. Apoi am mers timp de 8 minute spre H2 îmbarcare pentru Londra HR. Lume puțină. Câțiva tineri degajați, câțiva pensionari. Am trecut de controlul de poliție, pentru că Anglia s-a separat de EU de când cu brexitul. Doi-trei chinezi „tineri” fără vârstă, subțiri, albi, îmbrăcați în gri și negru, impersonali. Eu sunt tunsă scurt(icel) și nu mă obișnuiesc cu noul chip reflectat prin geamuri, motiv să-mi trag mereu părul după urechi, dorindu-mi parcă un… elastic. O familie rubicondă, cu băiat și fată adolescenți preocupați de telefoane se apropie și se-așază lângă mine pe bancă. Soarele-i strălucitor, e zi frumoasă azi în Madrid, chiar de pare a fi rece. O blondă fără mâneci sosește cu-n troler și-l întreabă ceva pe G care stă la coada inexistentă, apoi sfârșește prin a se așeza lângă mine, căci deși e ora de îmbarcare, se pare că vom mai întârzia.

16, 50h. Ne-am ocupat deja locurile, eu am 2C, el 2D și reușim să ne ciondănim puțin, G e nemulțumit că va avea alături o tipă cam fără sare și piper, grăsană. Eu am în schimb pe locul de lângă geam un fițos de te doare capul, nu alta! Nu aș putea zice că-i gay, (deși are-n spate un amic), însă după cum se întinde și după părul grizonat lung , costumul fin de vară (sare și piper) sau conversația de om uns cu toate alifiile spaniole ale oamenilor de afaceri, e suficient pentru rezultatul „radiografiei” mele. Ni s-au împărțit deja ziare…                   „ Es un arogante, es un imbécil…și apoi o să-i trimit o copie francezului ăsta, …nu e momentul…mis planes sunt în Londra până joi. …Si no voy a preparar el texto… me voy a casa…pentru că am o masă…y habia un insulto…dar nu știu până la ce punct. Bueno, Ana, vorbim mâine!  Dar fără grabă…hasta ahora, gracias!” Și vecinul de scaun închide telefonul. Eu, tot cu-n ABC, nu am avut timp să-l termin. „Fițoșii” se aud: vale, fenomenal, muy bien! O tipă cu bretele negre la bluză și fustă strâmtă are locul în spatele lui G, la geam.

Tot un fel de „săracă”, după ceasul clasic de aur și curea din piele sau geanta neagră serioasă tip banderolă. Își mângâie mereu părul, probabil are câteva extensii sau se vrea perfectă, scoasă din cutie. Un tătic asiatic intră cu-n bebeluș în brațe, e foarte tânăr și-i indian, urmat de soția frumușică ce poartă și ea o bomboană de fetiță cu păr cârlionțat. În spatele meu zăresc cu coada ochiului niște pantofi roșii și o cămașă bleu, mi-e jenă să privesc mai mult dar știu că avionul nu-i nici ¾ plin. Vecinul meu își cere scuze și merge la toaletă, motoarele-s turate. Revine, mă reașez și-mi fixez centura în timp ce G continuă să facă sudoku pe măsuța întinsă. Se anunță ceva, zburăm spre Londra și nu mă mai mir să aud doar engleza. Fiți atenți, vă rugăm! Un steward între două vârste are o colegă-n pantaloni negri și bluză albă cu mânecă scurtă clasică, aduce la chip cu fata lui nea Mărin, actrița. Mai ales la zâmbet, la forma gurii. Ne arată cum se fixează vesta de siguranță, cum se umflă, „soplando tambien por el tubo”…atenționându-ne că vesta „nunca”-niciodată nu se umflă în interiorul avionului. „Masca de oxigen va cădea automat de sus…și continuă cu alte măsuri de securitate, adiționale. Consultați-ne de aveți neclarități!” și încheie mulțumind mult pentru atenție. Și gata, pornim! Puștoaica cu bretele negre și-a pus pe umeri un pulovăr negru. Îi remarc botinele negre din piele cu ceva auriu, timp în care eu simt cum mă strâng ciorapii medicinali, am și șosete minuscule peste, plus…pantofi noi, fie ei și comozi și fără tocuri, tot noi sunt. Alături tipul manevrează telefonul cu husă roșie lăsată pe scaunul dintre noi iar haina și-a agățat-o pe cuierul fixat pe scaunul din față. Aș face-o rugăciune, însă nu-i liniște destulă, vine muzică din fața mea și-n spate se vorbește, se aude foșnet de ziare, zgomot de motor. Simt un fel de amețeală-n spătar, în cap, oh, cântă radioul, mă uit la ceasul cu curea albastră, e 17,20.  G mai întoarce-o foaie din sudoku și văd că doamna de lângă el poartă aceeași culoare de pulovăr ca el. Are părul negru bogat și ochelarii de soare mov îi folosește drept cordeluță. Suntem în zbor și încep deja turbulențele; ni se spune să păstrăm centurile de siguranță închise…Tipul de lângă geamul meu a tras perdeaua, e umbră, el citește, mie mi-e rece…Și-mi era așa dor de soare! Ne spun ce putem mânca, miroase deja a fripturi, a bucate. Julian Gonzales, se prezintă pilotul avionului…Am citit două-trei articole, Venezuela e-n colaps, se fură, sunt criticați…Maduro trebuie să ia măsuri căci țara a involuat. Tipul de-alături doarme, și-a pus ziarul la loc dar a rămas cu niște căști la urechi. Mă ustură ochii și parcă-aș dormi și eu. Ni se aduce un pliant cu meniul Business: Starters-pear tomatoes, courgette and asparagus salad. Main couses: Capon from Cascajares stuffed with foaie-gras and raisins, in a honey resemary sauce, cherry tomatoes and cinnamon aplle sauce. Sau: Cheese and nuts stuffed pasta in a tomato, aubergine and thyme sauce.  Desert: Manchego cheese sau Almond sponge cake. Accompaniement: Basket with assorted breads, Extra virgin oil, Selection of wines, drinks and liquors, coffes and teas. Bon Appétit! Stewradesa îmi ia comanda, am ales cocoșul și brânza. Și de ce nu, un vin alb… Mi-e teamă că-n acest ritm de „business”, după două-trei zile va plânge amar cântarul. Noroc că odată ajunsă la destinație, sper să pot merge-n voie cât de mult, să casc gura la tot ce-i nou și diferit pentru mine. Simt deja cum de mâine voi fi „vițel la poartă nouă”. Deocamdată recunosc însă că tare te îmbie mirosul de pasăre îmbălsămată cu ierburi și miere. Un soi de cocoș castrat, hrănit natural și îngrășat cu castane spre finalul vieții, viață predestinată ca odată jumulit de pene, să fie umplut și dat la cuptor pentru a delecta mesenii de sărbători. Cei care-au făcut celebru acest „capón” au fost doi tineri întreprinzători de abia 19 ani din Valladolid, în 1994. De atunci faima lor s-a dus odată cu extinderea comerțului și a diversificării producției, însă caponul e devenit sinonim de gurmandise-delicateță culinară.

18, 15h. Am terminat și cu masa aceasta. Am gustat din tot, mâncând și două salate cu multă rucola, porumbi în miniatură, brânză Manchego și gustat prăjitura cu marțipan, delicioasă și ea, doar că după două lingurițe m-am oprit, doar piureul de mere cu scorțișoară nu l-am iertat. Tipul de lângă mine a dormit indiferent la aromele culinare, după care a fost întrebat de nu dorește ceva…Și da, a dorit o apă cu lămâie. Continuă să scrie pe telefonul mobil, are și-un caiet cu arc pe măsuța din față, ocupând cu paharul de apă și pe cea din mijloc ca de-alfel și scaunul dintre noi, cu telefonul fițos, negru. E clar că-i unul obișnuit cu zborurile și prima clasă, sunt dezinvolți și ce noi considerăm fițe pentru ei e simplă normalitate. Își întinde brațele și degetele, a obosit butonând. Sunt întrebată dacă doresc cafea sau vreo infuzie oarecare; refuz, mi-a ajuns cât am sorbit azi, gândind că de voi continua astfel cu băutura, voi ajunge „ronde comme la Pologne”. Râzând, G mi-a făcut semn către brațele scaunului, că risc să nu mai încap în avion la întoarcere. Continuă zborul, toți preocupați de smartphonuri, ziare, un tip cu pantaloni roșii revine de la wc, e cărunt dar „boem”.  Aud mereu „muchas gracias”, formulă mult uzitată de lumea aceasta bună. Bună?! Oare? Cu pretenții, sigur…Mă gândesc la satul meu unde ploile au făcut ravagii, la faptul că tableta arată încă ploi acolo…și la Laika rămasă în cantonament cu băieții, câini necunoscuți. Am fost ceva mai împăcată cu gândul, știind că tânărul ce deține adăpostul canin, a luat-o acasă la el în ziua când turna cu găleata, poate unde simțise și plicul mai gros față de tariful practicat. Avea alături un Berger mare și Laika a plecat fără să plângă, poate se va îndrăgosti, va fi curtată…                                                                                                                                                                 

Mă ustură iar ochii, ar trebui să-i țin închiși sau măcar să pun picături, însă mai citesc prin ABC: mii de magazine închid pentru că nu sunt păzite și se fură tot, protestele se extind și-i mare haos în Venezuela. În Murcia și Comunitatea Valenciană în ultimele 12 ore au căzut între 150-200 litri/m2, peste 20 drumuri au fost închise, imposibil de-a fi tranzitate. 100 m3 pe secundă în râul Segura, locuitorii au fost deplasați pentru a fi în securitate….Se menține alerta orange căci nu doar ploi turbate ci și ninsori au căzut ieri în Andalucia și Granada, norii se vor deplasa începând de marți spre Barcelona, Gerona, ajungând în Menorca și Mallorca… Continui să citesc; un boceto de Velásquez a fost achiziționat de-un iubitor de artă ce pretinde că ar fi cheltuit mai mult pentru a-l restaura decât l-a plătit, a preferat apoi să-l dea unor americani decât să-l doneze muzeului Prada. Interviul e pe două pagini, tipul e născut în 1940 în Tennessee și e consierat un mecena al artei… și afirmă că-n America e normal ca tablourile să fie depozitate în muzee…                                                                                              Dar ce rețin e faptul că „donându-l am obținut o deducere fiscală, unica manieră într-o operație de acest fel”… Arta ca arta, pasiunea ca pasiunea…însă tot la bani ajunge domul Mecena!                                                                                                    Președintele Maduro a retras bancnotele de 100 bolivari, astfel încât mai mult de zece state vecine „a los Andes”s-au văzut afectate de această măsură. Se importă 80% din alimente, nu sunt bani pentru plata administrației și a pensiilor, inflația e galopantă, ajungând la 720% iar în sectorul alimentar acesta a ajuns la 1700% în ultimele săptămâni…

Privesc ceasul de la mână, arată 20,44h dar altul de pe-un ecran doar 19, 33h în sala de Lounge Bar din aeroportul Healtrow-Londra. Am aterizat de aproximativ o oră, urcat la alte etaje, luat un tren pentru a schimba terminalul. Aici totul merge repede, repede și-n engleză, firește. Băut o cafea „machiată” pe jumătate și mâncat o banană, amintindu-mi de porția zilnică de fructe, neglijată. Ciudat, mă uit mereu pe sus în speranța că voi zări vreun ceas mare cu ora locală și nu văd nimic, așa că mă tot chiorăsc pe ecranele cu „departures” ca să văd în vreun colț, cu cifre mici scrisă ora locală.
E ora 20h și lumea se strânge deodată; tinere, un bărbos, femei grizonate, altele mai băbuțe, perechi și cupluri fel de fel, cu rucsacuri și trolere, uneori cu cutii de coca-cola și copii de mână. Lângă mine se așază o tipă frumoasă la chip, fardată și bine mirositoare, cu o cămașă fină neagră în carouri peste pantalonii negri cu tender mare. Soțul e la fel de solid, ambii își consultă telefoanele mobile, el stă pe ciuci lângă un stâlp. Apare o echipă de piloți și personal de bord, o doamnă în cărucior trece cu-n însoțitor iar știrile BBC continuă pe-un ecran mare în dreapta. E vorba de-un incident, poate o încercare de atentat terorist, văd mașini de pompieri… Chinezoaice frumoase și foarte tinere se așază pe jos. Una citește o carte, poartă ochelari și adidași negri de Nike. Prezentatorul de la BBC e un negru chipeș ce aduce cu Harry Belafonte…

E ora 22 după ceasul meu rămas la ora spaniolă, aici e probabil 21h. Am îmbarcat deja în avion și-am avut prima senzație de „jamais vu”, însă nu m-au năpădit emoțiile și am luat noutatea drept ceva firesc. Doar engleza vorbită foarte repede mă cam pune uneori în încurcătură, însă nu-i o problemă. Am locul 11E și suntem în prima parte a avionului. Câte două scaune lângă geam și alte două de fiecare parte pe rândul din mijloc, flancat de două culoare. Eu am locul pe mijloc iar G spre culoar, ne vedem în S, cu-n soi de ghișeu despărțitor între noi. Alături am parte de o doamnă grizonată cu cizme lungi peste blugi, acompaniată de-un soț solid. Tipul poartă ochelari și citește deja. Citește…meniul Club World! Am fost serviți deja cu-n pahar de șampanie, cupa de bun venit la bord și remarc că unii-s deja la al doilea pahar… Ni se propun trei feluri de antreuri, trei de fel principal (somon, carne vită, paste, brânzeturi), Kirr Royal, Pouilly Fumé, șampanie, vinuri din Africa de Sud sau Spania. Mi-e cald, chiar foarte cald când avionul decolează. Am impresia că-i imens avionul și că-i full de călători. Pe ecranele individuale din față pot viziona 48 filme franțuzești, căștile nou-nouțe sigilate-n plastic sunt sponsorizate de AVIS iar ceva mai devreme am primit truse personale de toaletă în săculețe de pânză bleumarin. Pe fiecare scaun ne aștepta o pernuță albă din bumbac apretat și o păturică bej ambalată în plastic transparent. Ni s-au aranjat în față ecranele și pe ele încep să apară instrucțiunile de zbor sub formă de desene animate iar josul ecranului  apare o bandă cu subtitrarea în chineză. Vecina mea a răsfoit deja vreo două reviste, nimeni nu urmărește instrucțiunile, deși gesturile par interesante și instrucțiunile utile. Privesc spre stânga mea spre celălalt culoar. Un domn albit, cu ochelari și burtă impozantă, în cămașă impecabilă albă, stă întins pe spate cu ochii închiși și își mângâie burta. Apoi ia paharul și mai înghite puțină șampanie… Doamne! Așa trebuie să fii sau așa ajungi după ce-ai trăit în ritmul acesta de îmbuibați? Madamei din stânga mea i se rechiziționează geanta de mână ce-o ținea la picioare, o geantă mare corai cu găurele. A mea a fost pescuită deja. Un tânăr chinez purtător de cămașă albă trece cu o tavă plină de pahare goale de șampanie. Motoarele-s turate, mai trebuie doar să decolăm….Și pe mine mă ustură iar ochii, sigur îi am roșii ca de pește, deși la ultima escală am avut grijă să-mi pun picături oftalmologice.

Aeroportul englezilor mi s-a părut imens, în zona B aveam senzația de întuneric, era deja seară. Am remarcat un brad simbolic de Crăciun, realizat din fâșii argintii cu luminițe și personalul din baruri de origine indiană sau pakistaneză. La bufetul din Lounge Bar am văzut feluri de mâncare caldă pe bază de fasole boabe, cu vegetale, pui, sos de tomate și chinezării. Cafeaua băută a fost delicioasă dar foarte fierbinte, motiv să n-o termin, însă am gustat o prăjitură tipică gen biscuit, conținea câteva mirodenii picante și exotice. G studiază ceva, însă preferă repede revista de sudoku, probează căștile și spune că va avea nevoie de ajutor, că-s prea multe butoane încât… devii nebun. Gata, decolăm! Avioane multe, luminițe roșii și color, de 100 ori mai mare și mai impresionant îmi pare aeroportul, iată-ne pe oblic și de-odată pământul rămâne jos cu luminițele-i de licurici. Zgomotul motorului se schimbă, devine regulat. Doamna de-alături și-a dat jos flanelul și-i acum cu mânecă scurtă, eu am renunțat deja la pulovăr, fiindu-mi foarte, foarte cald. Își scoate păturica și își așază picioarele pe ea, e deja descălțată. Am vrut să văd ce-i în trusa de toaletă, însă fiind capsată bine renunț momentan, privesc vecina ocupată cu telecomanda, se vede că se pricepe, își alege un film…sau muzică…Începe să-mi fie răcoare și mă gândesc de-i cazul să-mi repun pulovărul pe spinare, destul m-au durut lombarele acum o săptămână. Mă amuză G, el care știe tot, se vede puțin depășit de noile tehnologii, așa că-i arăt… unde-i priza, în ce găuri trebuie băgată mufa, nu îndrăznește nici să joace cu telecomanda, preferă să „butoneze” tactil ecranul. Sfârșesc prin a-mi pune și eu căștile, scot telecomanda mea ce-i fixată în peretele despărțitor din dreapta și aleg…muzică clasică. Aleah Morisson-Basu.               

 Între timp am făcut o vizită și la toaletele acestora și surpriză, miroasea așa frumos! Și gelul de mâini și crema lor fină intrau în piele și-ți lăsau impresia de catifea. La întoarce mi-am pus păturica pe picioare și m-am trezit cu-n steward venit să întrebe ce-am ales din meniu. Iar o tipă dorea să știe ce doresc să beau, după ce mai înainte îmi întinsese un pachețel mic de „mixed nuts of Africa”. Vinul ales, un deliciu, Pouilly Fumé. Ce răsfățată mă simt! Ce Low-cost?!! Dacă o zi poți fi vultur, e de-ajuns să-ți amintești o viață, așa că nu mă mai mir de faptul că majoritatea celor care gustă din opulența vieții de bogătași (sau politicieni plătiți din banii publici), nu mai știu să fie umili-modești. Sfârșesc prin a desface pachețelul cu fructe seci, aleg o migdală, apoi o macadamia și tot așa, cu muzica instrumentală-n urechi și cu vinul alb în față, completez și foile de 7/10 cm–formularul de immigration department necesar la intrarea în China. Lipsește pașaportul care-i în geanta pusă mai devreme de către stewardesă în compartimentul de bagaje de sus, însă cum e călătorie lungă, am timp suficient pentru completat. Iau telecomnada, schimb registrul muzical, caut Chopin. Sfârșesc prin a asculta Beethoven, am timp destul pentru simfonii, iar mâine poate aleg Vivaldi, încât să trec prin anotimpuri (ca fluturele de varză în zbor) iubind, prea iubind cerul, viața și dumnezeirea dată. Vecina privește un film gen „Copiii junglei”, cu șerpi, pădure amazoniană…Ce gusturi de „bunicuță!” Căci are părul albit, e grăsuță, poartă o brățară fină cu lănțișor pe dreapta și o floricică cu pietre albastre ce par a fi ametiste. G e fericit, îi văd fața îndreptată spre ecran (și spre mine) privind un film ce pare-a fi Germinal. Mi-am sucit gâtul peste „pârleaz” să-i privesc ecranul (timp în care am ronțăit ultima migdală). Cum pot oare mânca și bea mereu? Azi am trăit cu senzația că numai asta am făcut, am schimbat aeroporturile și mesele. Când s-o mai odihni bietul stomac? Uf, mi-amintesc că trebuie să iau pastila de Daflon odată cu cina! E noapte deja…

„Bun la bun trage”, zicea buna mea Galea, Dumnezeu s-o odihnească! Așa și eu, parcă aș mai bea o înghițitură de Pouilly, căci musiu Philippe Rainbault din Valea Loarei tare bine-l mai face. Aș putea proba și  Chardonnay-ul 2014 din Noua Zeelandă dar eu prefer franțujii, sunt mai colea, vecini cunoscuți.                                   Să nu mai zicem că oamenii nu-și găsesc fericirea și-n bucate! Căci iată-mă terminând delicioasa spumă de ciuperci servită pe-un platou alb împreună cu simfonia a 3-a și salata crocantă ce-o acompaniază, din varietăți diferite. Chifla (din coșul cu pâine la alegere) nu am gustat-o încă, deși e neagră și pare delicioasă. Culpabilizez deja, omul mai trebuie să aibă și sațiu și-n plus mi-e teamă că mâine mă vor strânge blugii la talie. Dar ce „îmi place” la ăștia ce nu-s low cost e faptul că au toate șervețelele de masă (și încă câte!) din bumbac alb, amidonate. Și Doamne, cum pot să nu te lase o clipă să te plictisești, oferindu-ți ba un zâmbet, ba o băutură, ba un șervet fierbinte umed după obiceiul chinezesc. G zice că nu-i place vinul meu, el a trecut pe Chardonnay și pe sudoku, toți au terminat primul fel și trag de vinul din pahare, majoritatea beau alb. Simfonia a 4-a continuă în timp ce observ tipul de la geam cu cămașa albă ce tocmai a revenit după o absență de dus la wc sau la bar; își repune căștile-n urechi, aranjează ecranul mai bine și astfel văd că se poate înclina și-n jos. Își trage masa pe genunchi (iată că mai descopăr ceva, nu doar că își dublează suprafața, dar se și deplasează măsuța).

 Am gustat și chifla, mai mult pentru că doream să probez untul din suportul de porțelan de pe tavă, altfel nu  puteam continua să beau vinul din pahar. Să iei Daflon cu vin alb, asta da medicație pentru circulația sanguină! Și astfel mi-amintesc de doctorul A care susținea cândva că unele medicamente își fac efectul mai bine dacă le iei cu băutură. Asta pentru că-i plăcea lui coniacul, cu siguranță! Ce-o fi ajuns, pe unde-o fi? Adora Mozart, era fiu de doctor și regreta averile bătrânilor, naționalizate. Uneori generațiile ce urmează unora celebri nu fac decât să mănânce din fărâmiturile celebrilor strămoși, să trăiască din gloria lor apusă și la umbra numelui moștenit. Simfonia a 6-a vine la pachet cu stewardesa ce-mi ridică platoul golit și-mi umple paharul din nou. Miroase teribil de bine, papilele se bucură deja. Privesc către tânărul ce se răsfață parcă, are în față altă farfurie cu mâncare, probabil vită după aspect. Sosesc și aici platourile, primesc puiul XO, cu ceva verdețuri și orez natur. Nu prea-mi mai face cu ochiul puiul, de fapt nu-mi mai e foame deloc. Oare-i vinul sau Beethoven ce-mi ridică adrenalina spre… culmi? Gust puiul din curiozitate dar și de jenă, lăsând orezul și jumătate din lujerul verde opărit, iar paharul cu vin încă plin. Studiez ecranul din fața mea, încercând să înțeleg cât mai multe. Nu-i greu…dar nici foarte simplu. Chestie de antrenament, de practică și învățătură. Mi-au ridicat și felul doi de pe masă, aud ceva de „haus” și mă gândesc că sigur va apărea și cu desertul. G strănută, nu-i prima oară azi, nu aș vrea să fi luat vreo răceală. Vecina de-alături se ridică, lasă să-i cadă pe jos cuverturile, observ că are un fund încă valabil în blugii bleumarin, este înaltă, doar că-i foarte plină de la talie-n sus. Îi spune ceva soțului care nu o aude fiind cu căștile pe urechi și cu grija paharului cu vin roșu din mână. Se duce cu siguranță la wc, timp în care apar fetele cu desertul. Mi se prezintă un platou dreptunghiular cu o prăjitură pe bază de ciocolată și frișcă alături, o refuz, însă nu refuz un platou cu-n asortiment de brânzeturi. Stewardul mai matur vorbește și franceza. Madre mia de Dios! (vorba spaniolilor). Ce mă fac eu cu atât răsfăț culinar? Nu mai am răbdare și trec direct la Simfonia a 9-a, îmi sună-n urechi vijelia, bucuria, alegria, un cumul de emoții nepieritoare, actuale ca și bucuria gurmandului. G și-a întins complet scaunul, nu-i mai trebuie nimic odată ce are patul asigurat, poate doar și-ar dori să se stingă luminile. Coana de lângă mine a mai cerut un pahar de vin și o… café, please!  Aud că mai avem încă nouă ore de zbor. Oho!!! Alături tipa își vântură picioarele pe sus, atât cât poate, în timp ce mai bea din vin și-și înfige lingurița în prăjitura de ciocolată. Încep să urăsc mâncarea. Nu-i prima dată în viață, însă… nici acest mod de-a „trăi” și mânca precum Gargantua și Pantagruel nu-mi pare a fi sănătos, nici vreo fericire. Mă uit la vecina aceasta (care n-a schimbat o vorbă, nici adresat un zâmbet sau o privire), are la picioarele ei un adevărat bordel cu cele două cuverturi. Își mișcă picioarele mereu și îmi zic că are și ea probleme cu circulația periferică. Gust din când în când brânza, doar pe cea tare și sărată, servită cu jeleu de pere. Camembertul nu-l voi atinge, e prea gras, prea, prea…mult, însă rămân fidelă Rochefordului. G doarme ca un copil, pe-o parte și „îmbrățișat”. Tânărul de la geam, spre care am eu vedere, doarme și el, cu fața-n sus. Stewardul îmi aduce o sticlă cu apă plată, împarte tuturor câte una pentru timpul nopții. Vinul nu mai intră, privesc tava și mă întreb la ce-o folosi piatra neagră micuță cu adâncitură-n mijloc, o fi doar decor sau e suportul pentru tacâm? Alături, împachetate, stau două paie pentru orez, nu le-am atins din motive lesne de înțeles. Pasagerii încep să se culce, se ridică ultimele tăvi cu resturile de la cină. Mă dor ochii, mă ustură chiar, vecina oftează în somn exact cum auzeam pe la țară femeile oftând. Se acoperă bine și se întoarce cu spatele către mine. Mă gândesc cum voi dormi, cu dosul la ea și cu fața la peretele despărțitor de G? Tânărul brun revine de la wc, cască, lasă căștile deoparte și își potrivește perina mai bine sub cap. Asta voi face și eu, privesc deocamdată stewarzii ce trec cu tăvile în mâini, adevărați chelneri rutinați și remarc ceva mișcare pe culoare în direcția toaletelor. Vreo doi umflați din raza vederii mele moțăie cu capul în piept și căștile pe urechi. Bărbații depășesc numărul femeilor ca număr de personal la bordul acestui avion. Toți foști frumoși, înalți, bine clădiți, albiți…doar unul e tânăr, chinezul. Flight time remaining 8,39. Doamne!!! 01,40h, ora Spaniei…și-n jurul meu numai cadavre! Mai merg la wc înainte de somn, încerc să-mi fac o sumară toaletă, spăl dinții…limba încărcată. Bine că nu mă doare ficatul! De-obicei mă deranja și după un singur fel la prânz, modest față de tot ce-am ingurgitat azi. Se aud tusete. Și eu care-i credeam doar cadavre, așa cum erau toți alungiți și dormind pe scaunele transformate în paturi, acoperiți cu pături și mulți cu măști contra luminii pe ochi. Puțini mai moțăiau cu paharul-n mână și vreun joc video pe tableta personală. Îmi desfac agrafele de la sutif și-mi lungesc mai mult scaunul, în dorința de-a adormi curând. Mi-e însă foarte cald… însă n-am ce face, blugii nu mi-i pot da jos și nici rămâne doar cu ciorapii albi elastici ca la spital. Soțul doamnei de alături trage storul între ei și mă întreb ce l-o fi apucat, putea dormi liniștit cum era, oricum nu-l priveam. Multe au mai inventat pentru călători! E drept că nu se mai călătorește cu diligența cu cai sau cu barca cu pânze… Ciudat, azi nici măcar o clipă nu mi-a fost teamă de ceva, niciun stres nu am mai simțit odată plecată de-acasă și urcată-n primul avion. Tocmai eu, care tremur ca frunza de-obicei, azi am fost relaxată total. Să fie reversul medaliei, după atâtea zile de stres emoțional? Vecina de scaun a lăsat ecranul deschis și lumina lui mă deranjează, îmi doresc întuneric și sper să-mi treacă usturimea de ochi. Doamne, mulțumescu-Ți și facă-se voia TA!

Bună dimineața! Încerc să văd acele ceasornicului, pare să fie ora 8 deja. Luminile au fost stinse toată noaptea în avion dar acum în interior pare să străbată prin câteva hublouri ceva lumină. Lumină celestă sau de ziuă, nu pot aprecia, nu-s lângă geam. Am dormit pe scaunul alungit, mi-a fost tare cald și m-am întors mult de pe-o parte pe alta, am ascultat sforăitul vecinei, am și visat… Ce am simțit cu repetiție, au fost turbulențele, uneori foarte puternice. Am sfârșit prin a dormi cu șemizeta desfăcută la piept iar șosetele au fost primele care-au zburat. Culmea, nu miroseau deși pantofii erau noi și nici măcar din piele naturală nu erau. Dar asta-i altă poveste…lowcost. Simțeam nevoia acută să mă răcoresc la trezire, așa că am escaladat patul uneia ce-mi bloca ieșirea pe culoar, trecut pe lângă cei ce dormeau duși și am avut norocul să găsesc un wc liber. Puseseră săpun și cremă de mâini nou-nouțe, paharele din carton se puteau extrage dintr-un dispozitiv, precum și șervețelele la discreție. Am revenit mai ușoară, fresh cât de cât dar ceva mă deranjează și nu-s picioarele, ci o vagă durere de cap. Așa că beau apa din sticla primită aseară. Mă gândesc că nu va trece mult și iar va începe baletul celor din staff ce ne vor bombarda cu ceaiuri, sucuri, cafele și micul dejun ce va fi cu siguranță tot à la carte. Privesc ecranul lui G, e deschis la  GPS-ul zborului. Suntem la Min Xian și ne îndreptăm spre Longmam -92 km. Mai avem două ore și 13 minute de zbor și este ora 16, 57 la „arrival”. Altitudine 10697Km, temperatura de -57 grade Celsius, 878 km/h viteza. Mai avem de străbătut încă 1978 km. Bune invențiile acestea, îmi zic. De fapt, m-am tot gândit aseară la mințile geniale, capabile să construiască asemenea aparate de zbor, să le îmbunătățească continuu…Și cum să mai crezi că e posibil ca oamenii să fie egali? Egali în ce? În drepturi, da. Dar în materie cenușie, în retribuție nu poate fi pus semnul egalității. Cum să pui alături un beduin ce se pricepe doar la cămila sa și la fermentarea iaurtului, alături de-un geniu ingineresc? Ce să discute ei? Și pentru cât timp? Toți avem gradul nostru de evoluție, de aici și specificitatea, unicitatea noastră…Unii abia îndrăznesc să pună piciorul pe prima treaptă a scării (bas d´echelle) și alții-s deja, ehei, sus! …Vecina de scaun s-a trezit, bea apă și își potrivește ecranul, iar își pune desene animate, de data aceasta ceva cu peștișori colorați. Recunosc, sunt expresive figurile acestora, îndeosebi ochii…care vorbesc de la sine. Probabil chiar vorbesc, li se mișcă gurițele și doamna aude ce spun în căștile puse pe urechi. Mă întind puțin pe sub păturică, gândind de-o fi bine să mai adorm sau…ce să fac? Privesc ecranul de-alături, privesc și la al meu, nu mai e mult și ajungem, mai avem 01, 41 ore de zbor și 1531 km de străbătut. Suntem la Zizgoug…G doarme cu mâinile încrucișate pe piept, ca răposații. Doar că-i rozaliu și acoperit cu păturica până la piept, ca un copil cuminte. Mare mai e și China asta! Nu mă mir că au nevoie de un regim dictatorial, precum rușii. Sfârșesc prin a-mi îndrepta scaunul și potrivi măsuța, începe serviciul de dimineață și văd că vecina a primit deja o tavă. Ne apropiem de ora 9, după ceasul meu, firește.                                                                                                                        

Am terminat și cu micul dejun, am ales unul cu fructe, vecina mea avea ceva „mâlos” într-un bol, pe când eu am primit un asortiment minuscul de: lubeniță, ananas verde, kiwi, pepene și două bule de mere verzi tăiate măiestrit, astfel încât o parte păstra coaja lucitoare. Mi-a plăcut ideea bulelor din mere. Un pahar cu suc de portocale (aveau la alegere sucurile), o cană de cafea (cerusem cu lapte rece dar cana era fierbinte…) și chifla neagră (aleasă din coșul prezentat) pe care-am mâncat-o cu untul din farfurioară și dulceața de căpșuni. Șervetul alb impecabil împăturit avea alături un recipient micuț din plastic cu capac, conținând ceva lichid… Mă gândeam de nu-i cumva vreun sos și la ce-o fi bun, era însă un extract de fruct exotic, bun ca gust dar neidentificabil, gri. M-aș fi mirat eu să fie micul dejun așa subțire! Abia acum începe pentru cei obișnuiți cu drumurile lungi și first class… Vecinii mei care sporovăiesc engleza (uneori) au cerut ceva ce seamănă cu pomana porcului, ditamai platoul ticsit cu cârnați, bacon, o chiftea cât pumnul, omletă și un cartof în coajă. Și miroase…în consecință! De-ajuns să nu-mi mai trebuiască nici mâncare, nici băutură. Vreau iaurt sau o fructă poate, însă pe moment, chiar nu! Bilă albă pentru G care deși-i carnivor declarat, a refuzat și el, zicând că „j´ai pas envie”. Tânărul de lângă geam-culoar, e trezit și mănâncă cu poftă pe genunchi (măsuța se trage cât poftești înainte-înapoi) alături având o tabletă cu-n film de care pare interesat în aceeași măsură ca de mâncarea pe care-o devorează pofticios. Bun metabolism pare să aibă, e și vesel din fire, încă nu-i gras ci subțire, doar părul îl cam părăsește de-acum, pare trecut de 30 ani. Ar putea fi la fel de bine un român cum poate fi și-un asiatic reușit, brun. Mă ustură iar ochii, deși mai devreme îmi pusesem picături-lacrimi artificiale. Mai avem o oră până la destinație, în Hong Kong e amiază și-n curând va fi seară. Fusesem sfătuită să fac poze, tableta e pe terminate iar aparatul photo e-n valijoara din compartimentul de sus și mă întreb de-o mai avea baterie telefonul mobil nefolosit, ce trebuie ținut închis sau în mod avion pe parcursul zborului. G face iar sudoku iar vecina a terminat platoul, își odihnește picioarele pe bancheta specială din față. Suntem încă toți în șosete (primim o pereche în trusa de voiaj) și așa umblă toți pe culoare. Am poftă să mai fac pași, deci mă mișc și eu. Simt că-i rece …

9, 35h arată ceasul meu, mai avem doar 28 minute de zbor. Lumea s-a activat, vecina completează fișa de intrare, alții se schimbă, tânărul s-a lungit din nou și doarme cu mâinile sub cap și căștile pe urechi, cu burta dezgolită. Se întoarce pe-o parte ca un băiețel somnoros, își dă jos căștile și își încrucișează brațele. Un domn cu părul albit la spate și chelie-n creștet, își pliază lucrurile și caută ceva în portbagajul de sus. Sunt foarte înalte plafoanele, abia ajungi să deschizi compartimentele de bagaje de mână care sunt mari precum cuferele de zestre de pe timpuri. Pe jos vezi pungi de plastic, șervețele căzute și păturile cu care-au fost acoperiți noaptea călătorii. Vecina se cremuiește alături, soțul ei (ambii-s îmbrăcați în negru) stă nemișcat cu ochelarii pe nas și privește ecranul din fața sa, alții revin de la toaletă cu prosoapele-n mână. Nu știu cum mă voi simți după câteva ore, toți vorbesc de faimosul Jet Lag, însă pe moment resimt durerea difuză din ceafă, nu simt oboseala iar picioarele par ok. Trecem peste Macao. Se anunță ceva prin difuzoare, terminând cu Thank you…Mi-am pus centura, o voce blondă de chinezoaică repetă anunțul.  Mă întreb cât timp mi-ar trebui să învăț limba ei, o viață probabil. Stewardul între două vârste trece cu o tăviță și ne oferă cu-n clește șervețele fierbinți, rulate. Fac bine feței…doar că urechile mele simt presiunea acum.                                                                Xiatchuan Dao văd pe ecran, suntem aproape de Hong Kong. Stewardul închide ecranele, aranjează gențile, mulțumește, vecina pune pe ea un hanorac, se strâng pungile de pe jos. Începem aterizarea. În liniște, civilizat și toți par de-odată copii mari, cuminți și ascultători. Văd printr-un hublou cum trecem de bariera norilor și ne-apropiem de pământ, am senzația că vom ateriza pe-o plajă sau într-un port…și nu știu ce să privesc mai întâi: zgârie norii sau întinderea apei, vasele navale, ambarcațiunile de tot felul. G recuperează de sus geaca și trolerul iar eu încerc să-i fiu aproape, trebuie să ies din închisoarea în care m-am aflat pe mijlocul avionului între cele două culoare, alături de-o vecină total neprietenoasă, indiferentă ca bolovanul din potecă. Nici măcar un gest, nu mai zic de-un zâmbet sau vreun Hallo, nici o privire nu „a dăruit”.  Era la fel de rece și nepăsătoare cu propriul soț, pe care mai devreme îl privea vorbindu-i, fără să-i spună însă că-i picau mucii-n gură. Și nici gând să-i ofere un șervețel! Da, fraternitatea și grija pentru semenul de-alături e pusă la încercare și-n astfel de situații…matrimoniale.

Aeroportul,  imens ca număr de etaje, de scări, de terminale, am luat pentru a doua oară un metrou fără conductor pentru a ajunge în zona de „imigration” și bagaje. Credeam că e nevoie de o viză pe pașaport, nu a fost. Doar declarația completată-n avion. Valizele au sosit repede, eram așteptați cu bucurie, deși toți eram după multe ore de drum. Autobuze și taxiuri soseau la ieșirea ce-mi dădea impresia unui  parking subteran. Taxiurile sunt de trei culori: bleu, verde brotăcel, roșii dar modelele sunt  identice și cam „pătrate”.  Am urcat într-unul roșu, fiind îndrumați de gardieni și personal specializat în păstrarea ordinii. În aeroport, peste tot am zărit fete și bărbați în uniforme, majoritatea cu măști la gură, mulți cu mânuși de protecție; făceau semne precum agenții de circulație. Adesea erau câte 3-4 în grupuri, însă ciudat, nu am avut senzația de dictatură ci mai degrabă de furnicar (deloc sărac) în continuă mișcare. Decorurile de Crăciun erau vizibile pretutindeni, mulți brazi împodobiți, mult roșu, mult verde…                                                                                                             Taxiul, ce aventură! Am fost avertizați că șoferii conduc cam după ureche și temerar, însă… nu-s probleme. Drumul până-n centru a durat peste 40 minute, timp în care s-a înnoptat brusc și am zărit pe geam o mulțime de autostrăzi, tunele iluminate, unul pe sub apă, zgârie nori de-o parte și de alta, lumini impresionante, edificii iluminate feeric, publicitate, senzația de fără măsură: prea mult, prea mare, prea „much”. În taxi am simțit gustul chinezului la el acasă: fel de fel de jucărele, amulete pe bord, o bufniță, un Donald, o ciubotă roșie sclipicioasă a lui Moș Crăciun agățată de scaunul șoferului (în fața mea), făcându-mă chiar să mă gândesc la ce-o servi…Chinezul vorbea din când în când la telefonul mobil pus în fața lui, având alături și-un GPS și alt aparat, fără să pot pricepe ceva, nici măcar tariful. Am observat însă că la barierele de „Peage”, de două ori a trebuit să achite taxa de trecere, aflând apoi că se vor adăuga notei noastre de plată; 480 $ HK, cam 50 euro. Și aud că „taxiul nu costă nimic” pe-aici…Aveam să constat în zilele următoare când aveam drumuri dintr-o parte în alta, că se făcea comandă la un taxi iar la întoarcere luam unul de pe stradă, atenți la culoarea acestuia căci semnifica zona unde se pot deplasa. Cât costau nu aveam habar, întrebându-mă uneori ce face șoferul pe ecranul smartphon-ului de pe bord și de ce-l tot butonează, totul era scris în limba lor. Cât privesc dolarii lor, aveam impresia că zerourile lor sunt ca la leii noștri vechi sau că milioanele sunt pe crengi. Prima noapte a trecut albă, cu perpelit de pe-o parte pe alta în întuneric. Aerul condiționat m-a deranjat cumplit, ochii, nasul, auzul, tot ORL-ul alterat. Când s-au ivit zorile (în pâclă) am adormit și cu greu am făcut ochi după ora 11. În limbajul celor obișnuiți cu decalajele orare și drumurile lungi, s-ar zice că-s afectată de „Jet Lag”. O cafea bună a fost binevenită, capsule și biscuiți fiind oferite de hotel, în bar având lapte, snacksuri, băuturi și sucuri de fructe. Ce mi s-a părut ciudat era obiceiul celor de la recepție să îți ofere de fiecare dată când treceai o sticlă cu apă iar pe noptiere găseam câte o sticlă sau vreo prăjitură ambalată frumos, o mini tartă. De cum am dat drumul la televizor, hop! Aflu că au fost atentate, unul la turci și altul la Berlin… 

Orașul acesta-furnicar colorat, pare să nu aibă habar de ce-i teama de atacuri teroriste, singura preocupare  oamenilor este să mănânce, să facă cumpărături sau să trebăluiască, meargă de colo-colo. Ca o primă impresie, aparte de megalomania construcțiilor gen zgârie nori și resorturi, e faptul că bogăția aici face casă bună cu sărăcia și sordidul. Printre hotelurile și clădirile mari și arătoase, vezi foarte des ganguri întunecoase sau „blocuri”, case etajate atât de sărăcăcioase, încât te întrebi cu groază cum  trăiesc acolo oamenii. Mi-i închipuiam înghesuiți printre lăzi și pachete, nepăsători la geamurile nespălate și înnegrite de timp. Curățenia nu pare să fie punctul forte al chinezilor, străzile pietonale sunt atât ziua cât și noaptea pline de saci de gunoi sau ambalaje de tot felul, mai ales bidoane de 20 litri de ulei sau de apă.  Nu am zărit tomberoane (aparte de recipientele pentru triatul deșeurilor menajere în zone rezidențiale) însă mașinile de lux sunt predominante, nu vezi „rable”. Doar mașinile de marfă sunt uneori în stare jalnică dar încă funcționale. Cerșetori credeam că nu au, însă azi am zărit o bătrână ce părea uitată de Dumnezeu pe pământ, așezată strategic la o intersecție. Avea la picioare o batistă cu monede, sta jos lângă stâlpul semaforului la trecerea de pietoni. M-a impresionat în altă zi, trecând  pe-un pod imens și foarte circulat de pietoni, un bătrân costeliv cu două fire albe lungi în  barbă. Purta un trenci bej din anii ´50, părea năpăstuit de soartă dar își purta crucea cu demnitate senină, privea ca și mine perspectiva măreață a apusului de soare….Fetele par toate vesele și preocupate de modă, umblă câte două sau în grupuri, unele foarte excentrice, cu haine de colecție „vintage” sau gen „eleve”, adesea inspirate din păpușile Barbie, cu părul vopsit roz strident. Cele mai stilate, femei bogate sau angajatele băncilor poartă cu mândrie nedisimulată achizițiile de la Fendi, Versace, Gucci etc. Cele subțiri și aranjate „estetic” la chip sunt interesante și frumoase, majoritatea însoțite de bărbați de tip european ce nu par turiști, ci oameni de afaceri, mai ales după…vârstă, nu doar după costume. Am văzut cu ochii și simțit cu nările ce vedeam prin emisiunile documentare, acele străzi pline de măsuțe unde se mănâncă la căderea nopții mâncare preparată la botul calului. Poate impresiile culinare au făcut să visez noaptea o mulțime de șerpi comestibili jupuiți și fierți, albi… În timpul zilei am avut prima întâlnire simpatică și primul „coup de foudre” cu…un specimen canin, un pufos mare ce aducea cu-n siberian, însă era alb-bej. S-a oprit cu stăpâna, simțindu-se admirat. Ne-a oferit pe rând, fiecăruia o porție generoasă de pupici și îmbrățișări. Spre bucuria stăpânei, fericită dar și mandră de efectul surpriză. După despărțirea plină de amabilități, bye și very nice, câinele se uita cu jind și regret după noi, senzația fiind reciprocă. Ne-a muiat inimile și cu siguranță toți ne-am gândit la Laika noastră, însă niciunul nu a pus degetul pe rană, știam ce gândim în acele momente.

Am venit la asiatici ca să mâncăm franțuzește, melci-escargots à la Bourguignonne sau steak tartar ori italienește cu antipasti și grătar cu cartofi pai, singura diferență fiind că aceștia erau roșii și păreau dați prin zahăr, deci…erau dulci. Aparte puteam gusta diferite sosuri: roz, muștar, hrean, boabe de muștar… Eu am avut parte și de-un hamburger „turcesc” sau poate doar din curcan turcesc. Hamburger pe care l-am admirat, gustat și desfăcut doar (nu avea carne tocată ci feliată); nimic nu mai intra, eram sătulă după antipaste. Ni s-au servit pahare mari cu bere, apa din partea casei în carafă și NessThé cu gheață și lămâie. Prea mare paharul, am băut doar jumătate. Apoi seara am cinat la recomandarea unui băiat simpatic de la recepția hotelului. Un taxi ne-a dus la un restaurant „american” cu vad mare și vestit pentru bucătăria …chinezească, în special rață laqué. Personal am fost cam dezamăgită, la intrare erau clienți în așteptare iar înăuntru ni s–a spus să așteptăm, deși aveam rezervare. A ieșit cineva apoi și ne-a îndrumat spre o scară, adică la sala de la etaj. Acolo surpriză, părea cantina populară sau o nuntă unde cu mic și mare mâncau și petreceau la mese mari, toate rotunde. Larmă, arome, fețe de masă albe iar decorul vetust spre inexistent. Ni s-a pregătit o masă ce tocmai se liberase în fundul sălii, lângă casierița cu aspect de șefă de birou.  Chelnerul cam de vârsta pensionarii, amabil și profesionist, a fost la înălțime cu serviciul și recomandările…doar că tocmai vestita rață nu a fost pe gustul nostru, mai degrabă primele feluri au fost apetisante, pe bază de ciuperci, pui, sosuri, tăiței fripți, creveți și verdețuri, plus un platou fierbinte cu languste decojite ce sfârâiau în sosul tomat cu mirodenii. Mă gândeam la biata Laika, cum i-ar fi plăcut ei  feliile de rață și pielea acesteia crocantă atât de apreciată de localnici! Piele care mie mi s-a părut atât de grasă, încât a trebuit s-o arunc cu discreție. Cât privește nota de plată, au fost cam multe bancnote scoase, inclusiv o mică neînțelegere asupra notei scrisă doar de mână, ce avea notat într-un colț și altceva, poate… bacșișul „legal”. Așa că am văzut încă o bancnotă adăugată peste mormanul din farfuriuță. Nu mai țin să gust din delicatesele lor, poate doar de voi alege eu singură cu ochii pe viitor ce voi mânca. Mâine se anunță o zi de colindat și seara o cină „habillé”…

 Am început să  cunosc topografia deja, urc și cobor cu escalatorul luminat de Crăciun cu luminițe albastre până-n partea de sus a orașului. Dus întors pe scări sau pe picioare, cu posibilitatea să văd „curtea miracolelor” pe străduțele pline de Pub-uri unde tinerii (în majoritate) ies la distracție/băutură. Seara are însă și un aspect trist, pe lângă ziduri vezi nu doar sacii de gunoaie sau ambalajele de peste zi, ci și oameni ce dorm cum apucă sub cerul liber sau la adăpostul unui carton. Aud că aici nu se fură, n-am văzut polițiști pe străzi ci doar o mașină–dubiță de serviciu și o motocicletă cu faruri mari, albastre. Autobuzele-s etajate și nu au mulți călători. Mog, așa parcă numesc meteorologii acest fenomen de pâclă ce plutește peste marile orașe. Eu am simțit mirosul Veneției, umiditatea ce plutește și căldura specifică din preajma apelor populate. Văzând atâția cu măști de protecție pe nas, gândeam că se feresc de poluare, însă aflu că își pun mască mai ales pentru a-i proteja pe ceilalți dacă ei înșiși sunt răciți sau gripați. M-am cam îndoit, văzând că de fapt par oameni preocupați doar de persoana lor, indiferenți la cei de-alături. La ieșirea din metrou am văzut cum pasagerii își frecau mâinile cu gel dezinfectant (gratuit) aflat în dozatoarele instalate la vedere. Reclame publicitare enorme tronează pe buldinguri, cu firme internaționale dar și afișe gigant cu fete europene superbe, egeriile unei mărci de cosmetice. Sunt apreciate deliciile franțuzești și tot ce vine din vechiul continent: vinurile, șampania, ciocolata belgiană, înghețata italiană și moda marilor creatori. Pe lângă cele de mare lux am văzut și Zara sau Victoria Secret cea victorioasă pe tot globul. Mașinile de lux sunt omniprezente dar și mult mai scumpe, chiar și de două ori, datorită taxelor. O cafea costă 28-40 $ iar un suc de portocale pe stradă sau la un local modest nu-i mai ieftin de 18-20 iar spre seară au „happy hour”, când plătești o bere și bei două. Am privit chioșcurile, tarabele cu ziare și reviste, surprinsă că nu zăream vederi precum în Europa. E drept că-s mari amatori de făcut poze și selfiuri, poate generația nouă nici nu știe că au existat cărți poștale și plicuri de trimis prin poștă, obișnuiți doar cu mesajele electronice. Adevărul e că am zărit o clădire mare de poștă însă nici o cutie poștală pe străzi. Undeva am văzut calendare de perete, însă apropiindu-mă mi s-au părut atât de kitsch încât nici măcar n-am privit și prețul, erau cu flori în relief, din plastic. Am primit în schimb un elegant jurnal, cu numele gravat pe pielea gri a coperților, recunoscând  că Moșul are bun gust. Ce ușor e să te obișnuiești cu binele! Și cu frumosul…

Altă zi peste ocean. Nu știu de ce noaptea a fost iar cu trezire și perpelit între cearșafurile albe dar prea călduroase, încât uneori simt că-s leoarcă de apă și las aerul rece să mă usuce până simt iar nevoia să mă acopăr. Cu aerul condiționat m-am obișnuit precum te obișnuiești cu răul necesar, n-am încotro, nici măcar nu-l pot opri, pentru că G e convins că ar muri fără el iar geamurile sunt închise ermetic, fiind la etajul 23. CNN-ul dă numai imagini de remember cu arabi și teroriști, cu musulmani în lume, imani și președinți…Posturi sunt destule, anglofone sau chinezești dar nu prea privim decât pe fugă dimineața sau înainte de culcare, mai degrabă eu fiind interesată. Internetul funcționează, trebuie doar să treci numărul camerei de hotel. E miezul zilei și deja am obosit. Ajuns cu metroul într-o zonă plină de străzi cu mari magazine la care mă uit doar în treacăt: Rolex, Dior, Tudor, Chopard etc., etc. Intrăm în alt centru comercial etajat-Lipo Centre, superb decorat de sărbători, cu spectacole pentru cei mici. Frumos dar obositor, preferăm să ieșim la aer pe „străduțe” cu Foods, căscăm gura ici-colo, însă nu-i nimic ieftin „ca la chinezi”, prețurile depășesc cu mult pe cele occidentale. Ciudat, nu-mi doresc nimic de-aici, simt că sunt într-o lume care nu-i a mea, e prea mare alergătura după „ceva”, după o haină, o bijuterie, un ceas, o mașină, o bucățică bună-n burtă și unde-i musai să fii văzut, să se știe ce poți și cine-ai ajuns…Și asta nu sunt eu. Vă cer iertare, domnilor! Nu am milioanele voastre și nici măcar nu vă invidiez pentru ele. Trăim o perioadă fraudulentă, isterizată de interese financiare. E mai vicios acest sistem decât mi-am putut imagina. Femeile par interesate doar de money, veselia lor ține cât durează interesul pentru bani sau ceva. Nu citesc iubire pe chipurile lor, doar zâmbete a căror cauză pare a fi legată de cultura și tradiția ancestrală. G începe să se plângă că-i e cald, că vrea să își cumpere tricou cu mânecă scurtă, apoi că vrea o bere, cică s-a săturat să vadă „aceleași magazine”, decretând că a văzut cât pentru restul vieții și chiar mai mult. Între timp trecem mereu printre tinere vesele, gătite-n fel și chip, cu încălțări ușoare comode de-obicei dar și cu ținute ce par de mari ocazii sau de „mireasă”, cu dantelării diafane și tocuri de amețești. Însă „top modelele” nu-s singure, au mereu pe cineva alături care…le pozează. În fel și chip. Copiii sunt delicioși, păpuși în miniatură. Părinții fac cozi (cu cordon) la intrarea-n centrele comerciale ca să vadă spectacolele cu Moș Crăciun, să-i filmeze, să facă poze.  Uneori privind fetele astea silfide mă gândesc că așa voi fi fost și eu pe la doisprezece ani…, aici nici femeile cu domnișoare alături nu-s mai împlinite, sâni n-au mai deloc iar G zice că industria de sutiene dă faliment cu așa femei. Pare să nu le pese, moda silicoanelor nu o cunosc. De fapt nici moda europenilor nu-i a lor, vitrinele (de fițe) abundă  în rochii și mantouri largi, gen sac, în majoritate negre și cu accente de bej uneori. Sfârșim prin a ne așeza la o terasă de berărie. G e fericit iar eu pot umbla în liniște și acumula impresii. Ghidul nostru avea treburi și ne-a lăsat puțin singuri, urmând să ne întâlnim pentru masa de prânz, apoi siestă, duș, îmbrăcat pentru seară. Suntem invitați la un restaurant cu pretenții. Mă gândesc că am transpirat noaptea și aveam părul ca o mătură după atâta zvârcoleală. Ce simplu mi-ar fi de-aș fi tunsă periuță! Acum, chiar de l-am scurtat ca Ana Pauker (e moda și aici, sic!) tot trebuie să-l spăl și ordonez frecvent. Remarc că-n oraș nu există bănci pentru pietoni pe trotuare, nici în centrele comerciale, așa cum sunt în Spania, ca să dau doar exemplul la îndemână și-n cunoștință de cauză. Un pekinez trece prin fața mea, e încălțat cu botine portocalii; e prima dată că văd așa ceva. Stăpâna lui pare filipineză, e plinuță, modest îmbrăcată și-n culori închise, blugi cu „stea” pe-un crac și șlapi.                                                                                                                                                               Chinezii sunt și ei de multe feluri, figurile lor diferă mult, ca și înălțimea. Unii-s chiar pălugi, majoritatea cu ochelari și costume, cămăși bleu tipice funcționarilor. Perechile-cuplurile de bătrâni se țin adesea de mână, ei eleganți, ele decent îmbrăcate, de-obicei cu pantaloni negri. Privesc o astfel de doamnă, poartă două jerseuri bleu, eșarfă, adidași noi asortați (alb-albastru) și gentuță-n mână. Tipe cu aspect de „fără griji” intră și ies pe ușa unei clădiri pe care zăresc o tăbliță cu inscripția „Simply life”. Poate-i bloc de locuințe, așa cum poate fi și vreun local sau sală de activități. Undeva văd scris „open haus 11AM-11PM”. Oricum, nu-i pentru orice terchea-berchea programul, fetele par în majoritate scoase din cutie, cu fustițe mini evazate sau cloș (iată că aici a revenit moda anilor ´70!), balerini, pantaloni negri pe picior, fuste pantaloni…

E trecut de 18, 30h. Amicii ne urează prin FB sau videoconferință sărbători fericite, îi văd zâmbitori și cu-n aer „roșu” de trai bun specific sărbătorilor. Vorbesc de distracții și mesele ce urmează, de ce altceva aparte  la meteo? Mi-am scos două ținute adaptate cu vârsta și sexul feminin, n-am încotro și trebuie să par și eu „o doamnă”, din respect pentru cei care m-au invitat nu pot merge-n pantaloni și-i musai să-mi pun tocuri. Cum am timp dar și pentru a-mi alunga nervozitatea, probez ambele variante și mă opresc la a doua, cu fustă și bluză argintie cu mâneca lungă strâmtă, așa nu mi se vede bronzul de pe brațe. Știu că printre asiatici e mai bine să nu fii bronzat, pielea albă e sinonimă de frumusețe și rang social, cum era pe timpuri la noi, când femeile umblau cu umbreluța de soare după ele… CNN, Euronews și France 24 se succed pe ecranul televizorului, ținându-mă la curent dar și „manipulată”, canalizată pe tensiunea politico–umanitară, cu imaginile dramatice din acest sfârșit de an. Alepul e o ruină, mame cu copii pe drumuri, văduve și lacrimi și durere cât un fluviu. Iar decidenții lumii în costume bune și cravate, cu fețe impenetrabile, defilează și ei pe ecran, să știm totuși că soarta e-n mâinile lor. Dumnezeu știe ce ne mai așteaptă, vorba bătrânilor! Fac un voiaj în marea mea interioară. Cum se adaptează omul încercărilor? Ce se întâmplă în corpul și în sufletul omului  când  e încercat de drame? Azi am trecut pe lângă două cocioabe de-a lungul unei străzi pietruite ce cobora în trepte, cu multe shopuri spre avenida comercială Queens Road. Două-trei vase cu esențe, ceva fum…o mică ofrandă într-o minusculă împrejmuire pe-un trotuar unde erau cocioabele. Am vrut să văd mai îndeaproape, să fac o poză, însă am fost trasă de mână: „nu se face”, e loc sacru, acolo te rogi!” Aș fi vrut și eu să mă rog, chiar de nu știam ce sfânt, ce entitate spirituală sau care Buddha va primi acolo ruga și ofranda. Dumnezeul meu nu are religie, e universal… Am continuat să cobor scările gândind la Tatăl nostru și ciudat, mi-am dat seama că-n lumea aceasta ce-mi este total străină iar eu nu-s decât un fir de nisip rătăcit, nu reușesc să mă reculeg. Și nici să comunic cu „Tatăl nostru și Iisuse Hristoase-fiu de Dumnezeu, ocrotește-ne pe noi păcătoșii!”… Văd atâtea însemne chinezești încât încep să-mi devină familiare, fără să am habar ce înseamnă, în schimb engleza îmi sună cunoscut, o descifrez mai ușor chiar de nu o practic. Mă descurc cu un meniu, câte ceva pricep pe la recepție sau prin oraș, baza e aceeași, literele latine cunoscute. În Alep a început să ningă, imaginile sunt din ce în ce mai triste, cum să mai fii fericit, tu omule? Cum te vei mai bucura de căldura casei, a familiei și de bradului plin de cadouri adesea inutile și din abundență? Privesc ofertele pentru mâncarea de Crăciun, un Dinner Buffet e 788$HK/persoană (pentru luat acasă) într-un restaurant Slash Bar Azureo. Crăciunul va fi fără sarmale, fără cozonaci, alte bucate internaționale se prevăd și nu simt deloc dorul „porcăriilor” tradiționale, e doar sărbătoarea spiritualității creștine, nu a burților pline. Sărbătoarea atât de scumpă creștinilor nu constă doar în a ne deschide cadourile cu cei iubiți, ci a ne deschide inimile către aceștia, către semeni.

Seara mi-a deschis ochii asupra altei lumi, privilegiate, exclusiviste, unde m-am simțit o dată-n plus un intrus ce a profitat de senzații noi și de priveliștea acestei lumi ermetice unde nu (doar) banii îți deschid ușile ci cartea de vizită a celor obișnuiți cu dezinvoltura luxului și tradițiile „lumii bune” fără frontiere. Un lux ce poate părea arogant văzut din exterior dar normal pentru cei obișnuiți cu-n alt standing. Am apreciat și admirat o diversă și foarte interesantă colecție de picturi, de la tablouri cu Mao până la Marline Monroe, nume de referință ale artei moderne. Am vibrat de emoție pășind în sala de lectură și thé de la ultimul etaj al Bank of China tower ce păstra intact mobilierul cu fotolii grele de piele și rafturile cu cărți și tratate ce păstrau încă parfumul trecutului, al oamenilor de afaceri și bancherilor de odinioară. Am admirat luminile orașului de pe terasa ultimului etaj, în aerul tare al nopții și-n compania discretă a altor clienți de naționalități diferite, într-un decor colonial. Nimic nu se înlocuiește cu tăcerea când vezi o priveliște ce-ți taie suflarea. Timpul părea să se fi oprit. Oamenii gustă fiecare moment al serii, admiră spectacularul Show 3D cu dazzling illuminations. Chinezii din HK sunt deosebit de mândri de luxul ce-l afișează. Vor ceva unic, ceva grandios când vine vorba de decoruri și sărbători. Holurile, scările și încăperile fostei bănci sunt decorate cu colecția privată, o selectă achiziție avangardistă de picturi, unde poți admira un savant amestec de stiluri și originalitate. Domnește o atmosferă unică, contrastul e evident între tradiția, parfumul epocii trecute și glamurul femeilor tinere și dezinvoltura noilor bogătași. Ambianța e calmă, foarte șic, plutește în aer un soi de magie și locul e impregnat de spiritualitate. Nimic de-a face cu locațiile unde pătrunde turismul de masă. Cumpătarea ar fi cuvântul potrivit, văzând modul de-a degusta mâncărurile ce sunt servite în farfurii minuscule și care sunt schimbate atât de des încât se pleacă cu platourile abia începute. Chinezoaica gazdă e atentă și ne servește de fiecare dată câte ceva, dornică să vadă dacă ne place, ce opinăm, încântată dacă ne exprimăm satisfacția. Se arată drăguță ca o gheișă și dornică să ne facă părtași la cultura ei, curioasă să afle despre a noastră. Calitatea e alt atribut definitoriu, toate piesele de decor sunt originale, mobilierul, lustrele, portretele și pozele de epocă ale celebrităților ce-au făcut renumele locului. Se savurează istoria, se împărtășește tradiția, printr-un serviciu de excelență. Acuratețea gastronomică transformă cina într-un moment de partaj, un eveniment cultural cu valențe intelectuale. Un soi de fortăreață în care timpul s-a oprit la bunele maniere, un cadru unic, cu urme baroce, desert gurmand, bucate pentru oamenii de afaceri care abia dacă le ating, oameni care apreciază și cunosc vinurile vechi franțuzești dar…care abia îl gustă. Important e să fii acolo, să păstrezi contactul cu societatea. Galanterie și decență. Trăiesc într-un Eden unic în felul său, înconjurați de oameni ce fac din instinct ceea ce alții fac după lungi cercetări, metodic, după multe calcule sau sacrifici. Privesc această lume de burghezi ce se scaldă în opulență. Sintetică sau nu, e opulența privilegiaților. Și-n acest timp populația lumii moare sub ochii noștri, la propriu și la figurat….                                                                                 Acești  oameni poate știu din experiență că în jurul meselor se petrec cele mai frumoase lucruri, se întăresc prietenii și parafează acorduri. Acuratețea gastronomică a unei cine reușite are calitatea de-a reuni și încânta convivii prin partaj. Așa cum și arta florală ține să ne educe spiritul, în sensul de-a face din bucuria și plăcerea ochiului o stare de spirit deosebită. Cândva se cultiva discreția și demnitatea. Acum se cultivă discret arta milioanelor iar luxul întărește demnitatea și poziția socială.                                                                                             Zâmbesc de atâtea gânduri ce-mi trec prin minte…

10, 35h. De câteva minute simt valurile sub mine, vaporașul în care m-am îmbarcat în ultima clipă a pornit înspre Macao. Aflasem că nu mai sunt bilete pentru clasa economică, așa că am ajuns iar la clasa I-a, aud că n-ar fi mare diferența, doar de 10 euro, însă la final văzând că i se dau doar două bilete și că noi eram trei, s-a mai scos o bancnotă  cu zerouri iar eu am avut senzația că prețul nu a fost chiar atât de ieftin și-mi zic că mai bine așteptam încă o oră până la următoarea cursă cu bilet la clasa a 2-a. Ne lăsăm bagajul lejer în locurile special amenajate și urcăm la etaj unde fotoliile cu spătare înalte sunt comode, din piele maron-bej-orange, numerotate. Copii, tineri, cupluri, câțiva europeni și un domn  grizonat pe care îl zărisem dimineața la recepția hotelului. Pe geam zăresc vapoare de marfă mari, mijlocii sau micuțe, câte-o insuliță și zgârie norii abia se mai văd după un timp, rămași departe-n urmă. Nu am avut parte de locuri împreună și suntem dispersați, eu sunt lângă un tânăr brun cu aspect de indian modern, în tricou marinar și laptopul scos pe masa destul de generoasă dintre banchete. Are câteva inele din argint pe degete, unul cu piatră rotundă mare verde. În față-i așezat un cuplu de asiatici ce par intelectuali rasați, însă par și îndrăgostiți, se țin de mână, se ating, râd, vorbesc frumos, cu multe hmm și onomatopee specifice limbii lor. El poartă cămașă roz și ea eșarfă bej, ambii au geci ușoare, a ei fiind matlasată și cu blăniță la glugă, maron. Pe partea dreaptă la altă masă sunt două fetițe ce par coreene, una pare de trei, alta de șapte ani, cu posibilele mămici în fața lor. O copilă tușește, ambele au pungi cu ele, pregătite. Una din „mămici” pare cosmopolită și e mai preocupată de smartphone decât de fetițe, sigur nu-i cu ele. Poartă botine cu talpă compensată de leopard și tocuri mari. Cealaltă e mai plinuță și–i încălțată cu adidași roz și mov, e-n ținută comodă sport. Soțul îndrăgostit îi face semne sau masaj femeii sale, ceva bătăi pe-un umăr, după care la comandă parcă, își scot smartphonurile și le consultă tăcuți. Între timp o angajată ne-a întins o listă plastifiată cu opțiunile pentru băuturi: ceai, cafea, răcoritoare naționale, apă și suc de portocale. Aleg sucul, acasă  mâncasem două prăjiturele și băusem apă, fără cafea căci terminasem laptele din frigider. Cum G făcea ieri siesta la ora de curățenie, am rămas fără reînnoirea stocului din frigider. El se duce la micul dejun din hotel, revenind dezamăgit pe motiv că nu i-a plăcut omleta sau că i-au dat bacon cu nu știu ce…Eu nu-s din cele ce mă trezesc cu mirosul cafelei, demarez mai greu și prefer un lunch spre ora 11.                                                                         

Îmi simt ochii seci din nou, iar trusa cu cele necesare a rămas în maletă. Azi ziua este cețoasă, cerul e mai gri. Zăresc multe formațiuni muntoase, verzi negricioase în dreapta, cu ceva clădiri albe la poale. Fetițele au adormit, una pe fotoliu și cea mărișoară ce pare școlăriță e cu capul pe masă. Vecinul din stânga butonează telefonul după ce și-a închis laptopul. Sosește o tavă cu mâncare și o sticlă de „juice” alături de cutia din carton albastru și verde oliv. Nimeni nu se grăbește s-o deschidă iar eu casc, mi-e somn. Am dormit foarte puțin și prost, nu mă obișnuiesc cu decalajul când e vorba de somn. Desfac cutia frumoasă din față pe care-i marcat „Confortable Convenient and commected”-Cotaiwaterjet.com. În interior: un mini sandwich cu brânză-jambon, pâinea-i fără coajă, pufoasă și albă (bleah!), o prăjitură și un biscuit simpatic din turtă dulce în formă de copil cu ochi colorați, toate sigilate. Și un pachețel minuscul roșu din staniol, ce sigur conține alune. Arunc ochii pe geam în timp ce beau din suc. Alte insule muntoase, alte ambarcațiuni, mici în majoritate. Pe-o culme zăresc o clădire albă cu o cupolă, aduce cu o biserică ortodoxă. Și undeva în apropiere câțiva bărbați care vâslesc. Un vapor mic de pescuit trece pe lângă noi, e vechi, vopsit în alb-albastru. Sandviciul e aproape terminat când aud o muzică venind din căștile cuiva din spate. Vecinul tânăr cu inele pe degete a atacat direct prăjitura, în timp ce îndrăgostiții în cuplu tot sporovăiesc, beau din cafea și mănâncă. Au cerut și cafele, nu doar suc. Prăjitura e o bucățică de chec cu lămâie, bun dar cu siguranță fabricat industrial. De-odată nu mai zăresc deloc insulele, doar un vapor imens în depărtare pe valurile apei gri, întunecate.  Mo, mo, niton, ham lui, ne tui…nu pricep nimic din onomatopeele celor doi din față, însă nu sună urât limba lor. În schimb la cozile făcute la îmbarcare auzeam femeile chinezoaice vorbind; păreau țigănci ce se ceartă, vocea le era țipată, sonorul ridicat și cu mult „hau”. Nu am rău de mare deși merg împotriva curentului, mi-ar prinde însă bine ceva peste genunchi, noroc că am pus o eșarfă la gât și o jachețică peste cămașa bleumarin. Chelnerița trece iar pe la mese și ridică cutiile golite, fiecare a păstrat doar băuturile. Cei din fața mea par un cuplu unit, altfel nu ar avea ce dialoga și comenta împreună cu atât drag. Europenii abia își mai vorbesc uneori…Mi-amintesc de ieșirea în universul cosmopolit „branché” din seara trecută, de vechea bancă a HK ce servește azi de restaurant, unde bucătăria tradițională rima cu decorul somptuos, vitraliile și mobilierul de epocă. Până și personalul de bază era vârstnic, de modă veche, atent la tot, serviabil și tăcut. Aveau și o fată în ținută albă care servea la masă. Un chip rotund  din care doi ochișori inexpresivi ieșeau dintre obrajii albi. La un moment dat s-a făcut liniște și mulți s-au ridicat și apropiat de ringul unde un tânăr chinez dansa tradițional în timp ce turna ceai dintr-un recipient negru cu gura ca o țeavă lungă, în cești de porțelan. Pe același ring au evoluat apoi două cântărețe, aducându-mi aminte de anii ´50 când se mergea la restaurant nu doar pentru a cina, a vede și a fi văzut, ci și pentru muzica din local, vezi dansul cuplurilor pe nelipsitul ring. E a doua oară că mănânc faimosul lor rățoi pekinez, servit în tranșe fine pe-un platou și însoțit de turtițe transparente din făină de orez. În ele se învelește carnea, cu sos de soia, bastonașe subțiri de praz crud și țelină verde. Se mănâncă ruloul cu mâna… Cu două seri în urmă gustasem și alte feluri ce conțineau fructe de mare, motiv să mă trezesc dimineața cu pleoapele umflate, fiind alergică… Întinsul apei începe să prindă culori gălbui ca de ferită și zăresc o mulțime de ambarcațiuni lungi încărcate cu mărfuri, gen luntrii. E ora 11, 30 când tânăra angajată apare cu-n sac de plastic să strângă sticlele de pe mese. Aș  fi vrut să ajung la un wc prezumtiv, însă sigur nu mai am timp. Pe peretele din spatele fetițelor e amplasat un televizor pe ecranul căruia văd niște zgârie nori. Zăresc sonde, multe vaporașe și un dig imens iar în depărtare se profilează orașul cu edificii albe și câțiva zgârie nori. Intrăm în port. Remarc un far alb pe-o insuliță verde cu malurile pietruite. Vecinul tânăr bea sucul și continuă să butoneze telefonul mobil. Gata, ajungem! Piatra-n gură!!!

19h, 23 dec. Mă trezesc din „siestă”, mirată să văd că au căzut toți secerați după impresiile „Veneției” din Macao și o plimbare prin câteva palace-uri ce păreau muzee de artă, pline de holuri ce se întreceau în decorații florale impresionante, niciodată imaginată o astfel de măiestrie bogată în culori, fantezie de forme, superbe creații de artă la tot pasul, chiar și-n cupolele imense, astfel încât privirea să-ți fie mereu uluită, admirativă. Spații generoase, cu parcuri îngrijite, nimic nu-i murdar sau la întâmplare, se vede că rasa galbenă e ca furnica și-mi amintesc de bătrânii ce ziceau că aceștia vor conduce omenirea. Florile nu cunosc criza, arta florală are un rol preponderent pentru marile hotele unde clientela exigentă dorește la tot pasul un foc de artificii florale, astfel încât hotelurile lucrează cu cantități astronomice. Florile devin un altfel de „haute couture”, sunt amprenta fiecărui Resort Palace și semnătura artistului florist. Se lucrează cu cantități uriașe de flori, în special cu orhidee dar și cu trandafiri, garoafe. Știam că-n Franța ajung anual 15 tone de orhidee din Olanda, aici sigur e nevoie de mai multe. Înainte mergeam la coafor, acum mergem la visagist, în trecut mergeam la florărie, acum apelăm la artiști florali. Orhideele au fost transformate și ele, cele olandeze au tija mai rigidă, rezistă mai mult și au 10-12 flori pe lujer. Ele au depășit vânzările de trandafiri și azalee în lume, amintindu-mi că fructul orhideei, vanilia, este singurul comestibil…așa cum se zice că smochina ar fi de fapt… o floare. A fi florist într-un Palace este o responsabilitate imensă, onorantă, e o artă majoră, o meserie de excelență și de suflet. Trandafirii galbeni sunt precum cifra 13 într-un hotel, sunt considerați un fel de…trădare, de aceea poate am zărit atâția trandafiri roșii, în multe variante. Fiecare trandafir are un parfum diferit, știu…Dar ce mă fac eu, cea care iubesc florile de miozotis, micuțele „nu mă uita” sau pe cele de câmp, „cenușărese”? De unde mi s-or trage aceste preferințe oare? Ciudat, iubesc simplitatea de cele mai multe ori, convinsă că-i frumoasă sau mi se potrivește, însă mă simt fascinată de pietrele prețioase (flori din măruntaiele pământului) la fel de mult ca de florile câmpului și pădurilor. Fără să mă deranjeze supremația trandafirilor pe care-i compar cu palatele regilor, prea aurite, prea Miss, unde nu mă simt deloc „regină”, nici în largul meu. Cumva m-am simțit la fel de nelalocul meu trecând prin acele hoteluri pline de minuni florale; prea îți frângeai gâtul, prea erau incredibil de frumoase, spectaculoase, prea era much. G zice că are nevoie de-un GPS pentru a circula și prin „cameră”. Cameră? Cum aveam nevoie de-un pat suplimentar, la recepție s-a făcut schimbul cu un suite, dar nimic nu avea a face cu cele cunoscute de mine prin Europa. Exact ca și hotelurile, holurile sau cazinoul, așa este și apartamentul primit, „demesuré”, cu spații excedentare largi, birouri, mese, televizoare, două cabinete de toaletă și o imensă sală de baie cum n-am văzut nici în filme, oglinzi, veioze, lămpi, geamuri cât pereții exteriori ce dau spre peisajul „mega”. Totul cu design italian, de calitate și bun gust. De la geam vezi cum se construiește și…se tot construiește pe același principiu mega, un pod nou și alte hoteluri resort. Fiecare resort hotel are autocare și taxiuri ce deservesc aeroportul și gara fluvială, acestea deosebindu-se după culoare și inscripții. Se stă la rând prin labirintul cu bare (ca la aeroport), cuminte și ordonat, mereu supravegheați de angajații tineri în uniforme negre cu ecusoane  obligatorii la piept. Anunțurile și indicatoarele sunt biligve, în chineză și-n portugheză, a doua fiind ușor de priceput. După o baie îndelungată cu spumă și masaj sau un duș „vite fait”, ne-am schimbat hainele și am ieșit la luminile serii, atrași ca fluturii de lampă, noaptea. Mai înainte însă mi-am făcut o cafea, căci un dulap special era plin cu snacksuri și cutii din piele conținând asortimente de ceaiuri, cafele, aparte frigiderul umplut ochi, mai ticsit decât ce aveam în HK. Cafetiera pentru capsule și fierbătorul pentru ceai, ambele impecabile, par noi. Noi? Totul pare nou și nefolosit aici, curățenia-i  impecabilă, ordinea, fotoliile, canapelele, draperiile, oglinzile, ușile, robinetele „de aur” ce-mi amintesc de Împușcatul nostru și ura populară din acel decembrie la descoperirea lor. Intrăm la un snaks-drink, după ce-am admirat jocul de lumini specifice Crăciunului. Superb show, însoțit de muzica ce răsună zilele acestea în toate marile și micile orașe îmbrăcate în strai de sărbătoare creștină. Mă trezesc iar așezată la o măsuță în unul dintre multele localuri din incinta „Veneției”. Frigărui de pui și un castron plin de punguțe cu legume la vapor, estetic neapetisante dar adorate de cine le-a comandat. Uf, ce plăcere e să bagi în tine și să stai pe scaun?! În jur toți chinezii par flămânzi, mănâncă cu poftă, mic și mare.

                                                                                                                                                                                                             22h. Altă plimbare printre aleile cu buticuri spațioase de modă  „urâtă” la prețuri prohibite pentru oamenii de rând. De data aceasta prin aleile „Parisului”, unde majoritatea trecătorilor sunt totuși chinezi, cupluri tinere sau familiști cu copilași. Rar vezi clienți înăuntru iar când vezi pe cineva ieșind, îți pui întrebarea: Oare au cumpărat ceva, de ce nu au plase? Răspunsul aveam să-l aflu curând: aici clienții hotelurilor lasă plasele cu marfă și le regăsesc gata purtate în camera de hotel. E un obicei… Să înțeleg că dacă ești om bogat nici măcar nu te obosești să-ți duci o cumpărătură? Măi, să fie! Parcă tindem iar să ajungem cu servitori fel de fel, să repetăm istoria și doar să schimbăm modelul pălăriei peste secole. Priveam azi peronul gării fluviale de la geamul autobuzului ce se umplea de turiști; o femeie foarte modestă ca aparență vestimentară și chip, purta la mână unul din cele mai scumpe ceasuri…De altfel, personalul de la recepția hotelului (imensă, cu multe fete și băieți recepționeri dar și cu îndrumători gen bodyguarzi), fetele în special, nu doar că erau frumoase, delicate și cu dexteritate de pianiste pe claviatura calculatoarelor, însă purtau toate și ceasuri impresionante din aur, Rolex sau Chopard.

M-am umflat cu „nudles” umplute cu verdețuri ceva mai devreme când G era însetat de… bere. Căci nu vrea apă ca tot omul, i-e sete doar de bere. Credeam că ingredientele indispensabile în viața omului sunt muzica sau iubirea; greșit, pentru unii e și băutura, vezi berea proletară! Uneori se plânge că-l dor picioarele deși se știe că pantofii bărbătești sunt de 10 ori mai comozi decât ce purtăm noi femeile care nici nu ne văietăm măcar. Cum nu ai unde să te așezi, iată-ne iar la o masă, de data asta într-un bistrou (și ce bistrou!) franțuzesc. Are clienți, mesele-s aranjate pentru două, patru sau douăsprezece persoane. Personalul e agil, în uniforme negre, cămăși albe și șorțuri. Servesc mâncăruri franțuzești tipice, à la carte. Personalul rupe franceza, vine un garcon și-mi prezintă vinul alb comandat, un sauvignon blanc. E delicios. Ceilalți au sfârșit prin a comanda salată de asperges-sparanghel verde cu crutoane, lăptucă verde frizată și bacon prăjit, plus un steak zdravăn cu cartofi prăjiți și sos bearnaise aparte pentru G. Acesta a suferit mereu văzând  că mâncărurile sunt pe gustul chinezilor, adică…sunt mai mult chinezești, fără pâine și chiar de scria la intrare „restaurant american”, bucatele tot chinezești erau. Normal, doar suntem pe tărâmul lor!                                                            De data asta omul e fericit, se simte-n largul său, aduce laude bucătarului, e mulțumit de serviciu, de atmosfera locului. Ce-i drept e drept, totu-i impecabil, chiar și muzica instrumentală…e-n surdină. E la a doua bere, însă mâncarea a terminat-o, lăsând câteva bucățele ca de-obicei, parcă gândindu-se la Laika. Ca și cum mi-a ghicit gândul, iată-l că vorbește de aceasta, de cum mănâncă ei împreună și cum este ea de deșteaptă și „maline”…Recunosc, terminăm seara „en beauté” pe stil french, eu am sfârșit prin a gusta bagheta crocantă cu puțin unt și piper, să pot astfel bea sauvignonul din pahar. Arunc o privire discretă în jur și termin prin a studia invariabil decorul. Plafonul alb e împărțit în carouri de 3X3 metri sau în dreptunghiuri, cu decorații în basorelief, cu lampadare din care atârnă bule mari, câte nouă pentru fiecare. În mijlocul sălii, un dresoir din mahon cu masa de lucru albă, plină de lumânări decorative albe puse în vase transparente mari, de mărimi diferite. În jur chelnerii prepară platourile în timp ce un grup de chinezi îmbrăcați „școlărește” părăsesc o masă. Miroase a choucroute (mâncare de varză acră cu cârnățării diferite, ciolan, alsaciană), a melci în sos de usturoi cu pătrunjel, zăresc și jumătăți de homari mari apetisanți, în timp ce chelnerița aduce cartea de desert. După 22, 30h fetele țin la siluetă și nici gând să mai mănânce dulciuri, iar cafea băusem ceva mai devreme. Muzica continuă să ne mângâie, cunoscută. Fac o remarcă, cu cât e mai class localul, cu atât nu vezi scobitori pe masă. Uneori nu vezi nici sarea, însă aici pe masă sunt două recipiente lăcuite, unul roșu și altul grena. Pâinea gen baghetă minusculă e făcută-n casă și e servită într-un cornet de „ziar” (hârtie imprimată cu „La France Aujourd´hui”). Vine nota de plată și G vrea să achite, de vreme ce „câștigase la cazinou”. Ha, ha! Cere bani ca să completeze, nu vreau să știu cât e nota, nici cât a câștigat…                                                     Vorbim de obiceiul de An Nou, când se dau bancnote vechi celor care ți-au făcut servicii de-a lungul anului.                                                                     Doamna de la masa alăturată se rujează, ține să arate ca scoasă din cutie și zice că-i „ formidable, c’est trôp!”

 Plecăm. Străbatem relaxați aleile ce amintesc de Franța, cu magazine frumos luminate și decorate în stil parizian, cu moda marilor creatori, remarcându-l pe YSL.                                                                                                                                                                 Trecem prin portalurile somptuoase de la intrarea cu uși grele și portari ca-n filme, cu giubele și epoleți, purtând cărucioare aurite pentru bagaje sau așteptând clienții să coboare din taxiuri. G calcă pe partea carosabilă care este un platou imens, cu mozaic strălucitor și luminițe albastre pe sus, ca și pe „trotuarele” pe unde vin și pleacă turiștii. E noapte, ceru-i gălbui, brăzdat de luminițele reclamelor strălucitoare ale hotelurilor. Deodată văd cum un portar îl acostează pe G și-l trimite către trotuar, foarte disuasiv, spre surprinderea neplăcută a europeanului care nici măcar n-a priceput că aici disciplina e făcută nu doar pentru  a fi înțeleasă, ci și aplicată. Poate de aceasta nu vezi patrule de poliție, nici mașini de-ale lor, decât foarte rar. Și totul merge ca uns, în ciuda hoardelor de vizitatori „imigranți” sau a milioanelor de locuitori. Ca de-obicei, ca să intri în aripa ta de hotel, e necesar să traversezi cazinoul. Mai văzusem eu prin Europa noastră câteva, mai mici și cu intrare pe bază de acte de identitate și înregistrarea figurii tale de câte un personaj capabil să te rețină dintre mii de persoane. Visagist se numea cel sau cea care te „radiografia”. Mă rog, așa era acum două decenii, poate nu aveau camere video ca azi. Aici intri ca-n mall, cu diferența că vezi mese de joc una lângă alta, cu tabele electronice; unele pline de jucători, altele goale de unde-ți zâmbesc îmbietor crupierii, bărbați sau femei (majoritatea). Am văzut la câte-o masă și o singură femeie jucând la …ruletă! Și cazinoul nu-i mare cât un Auchan, ci cât zece-cincisprezece reunite la un loc. Pe jos marmura e sub formă de mozaic strălucitor, impecabil, bej și negru, cu covoare persane de dimensiuni incredibil de mari, toate pe fond roșu.

Suntem în 24 azi și-i ora 14. Nu mai știu prin ce locație mă aflu, toate seamănă prin mărimea gigantescă, prin decorurile fastuoase și impresionante ce fac să atragă publicul în acest Macao. În față am un acvariu cilindric imens, plini de corali, plante marine și pești minunat colorați, mici, mijlocii, mari, ce fac deliciul copiilor și adulților. Din plafonul înalt ca de catedrală atârnă panglici uriașe până la jumătatea cilindrului, aurii, argintii, precum și globuri de mărimea unui…butoi, toate metalizate. Nu vreau să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă s-ar desprinde vreun astfel de glob sau vreo panglică…Ai mei au preferat terasa de alaturi, lui G îi este foame, mănâncă ceva cu poftă, zăresc doar cartofii prezentați într-un coșuleț cilindric și berea în pahar înalt-flute. Aici cartofii sunt de mărimea a două degete de lungi și la fel de groși, însă sunt bine rumeniți. La masa din spatele său remarc o asiatică super elegantă, poartă fustă roz-somon din dantelă până la glezne, pantofi bleumarin cu toc pătrat și o haină din ștraifuri de vulpe polară de aceeași culoare. Ruj roșu impactant și chip de japoneză, mai degrabă. După câteva zile încep să disting diferitele fizionomii, diferențele rasei galbene. Dimineața am lăsat bagajul la hotel și am luat un taxi pentru a ajunge în centrul vechi al orașului, cu străzi ce amintesc de Portugalia, de viața fostei colonii. Ieri am văzut doar megalomania cazinourilor și a hotelurilor resort unde vizitatorii vin să cheltuie timp de-un weekend sau o vacanță. Am găsit și am intrat în cele două biserici cunoscute, The Church of Christ în China, Dioceza catolică din Hong Kong, Madre Nuestra. Creșa de Noel era prezentată-n centrul vechi într-o piațetă animată. Pe străzile vii circulate, ciupercării de magazine de bijuterii cu vitrine somptuoase cu aur masiv, pietre mari de jad, smaralde, încât mă întrebam câți clienți pot intra pentru asemenea minuni, gândind că poate arabii cu petrolul lor pot să își permită astfel de cumpărături. La un moment dat G credea că s-or vinde falsuri, de vreme ce-s atâtea buticuri orologerii, însă i s-a răspuns că… aici nici gând! M-au impresionat sculpturile făcute în jad sau onix, de dimensiuni impresionate, pline de personaje-n basorelief, cu mult aur și fildeș. Toate decorau holul muzeu al unui hotel destinat conferințelor internaționale… Am poftă să plec deși e foarte plăcut să stau (în fine!) pe-o bancă albă într-un loc relativ liniștit, să privesc acești copii ce par păpuși vii în jurul acvariului. Tinerii fac poze, toți par școlari după statură și masa corporală, nu cred că au mai mult de 35, maxim 40 kilograme. Azi am avut impresia că-i mai răcoare aici în Macao, n-am prea zărit soarele. Bine că nu plouă, am eșarfă la gât și o jachetă subțire peste un pulovăr fin. Prin fața mea trece o tipă bosumflată, cu breton și părul negru corb, grasă. Poartă rochie de dantelă (pare să fie moda!) și o bluză transparentă peste, ambele negre ca și ciorapii, încălțări greoaie gen bocanci cu ținte mari, „oribile” pentru cei ce nu agreează stilul „gotic”. Are totuși la gât o eșarfă bej…

Am plecat cu-n taxi din fața hotelului unde am și mâncat. Hotel? Galaxy-o imensitate de grupuri arhitectonice albe și placate cu aur, cu turnuri ce amintesc de pagode, cu intrări somptuoase pline de vegetație exotică. Am ajuns foarte repede, mai repede parcă decât la venire dar prețul a fost același. Mergem la „concierge hotel”, facem coadă să recuperăm bagajele. E foarte aglomerat peste tot, la intrări, pe scări, oriunde privesc. Autocarele curse lucrează intens, se pleacă masiv. Însă personalul e permanent zâmbitor, amabil, eficace, calm. Nu am apucat să gândesc bine la această industrie eficace de turism, căci iată, mi-au sosit cele două bagaje! Ieșim în  spațiul imens cu autocare și organizatori, cu ghizi, facem o coadă cu bariere. O femeie în uniformă ne face semn că mai sunt două locuri libere și că putem urca în autocarul albastru ce dă să plece. Cum suntem trei, lăsăm pe alții să urce și așteptăm următoarea cursă, nici 5 minute. Urcăm în primul autocar, e verde brotăcel, suntem primii, însă mai întâi am depus bagajul în compartimentul de jos rezervat bagajelor. Nimănui nu pare să-i fie teamă că-i va dispare ceva iar pe străzi am văzut femeile cu genți „V” deschise, gândind atunci că nu au ajuns încă aici șuții din Ferentari. Ajungem repede, pe drum mai imortalizez  în semn de adio „Veneția” și acest Macao unde pe fondul unei culturi din vechiul continent au apărut mastodonții luxoși capabili să atragă cele mai exigente gusturi în materie de turism contemporan. E trecut de ora 15 și peste puțin vom trece controlul de frontieră. Pregătim pașapoartele și fișele de imigranți date la intrare, facem o coadă pentru control, după care ne îndreptăm spre sala de așteptare de unde urmează îmbarcarea. Mai sunt 20 minute până la primul vapor, am timp să merg la toaleta ce-i în apropiere de ieșire, bine indicată. Mai schimbăm câteva impresii  și vedem că lumea se mișcă spre ieșire, mergem și noi odată cu valul. Toți cară trolere, genți sau rucsacuri, mulți au copilași și plase de cumpărături, multe achiziții. Am luat câteva vederi din centru istoric, am regăsit stilul portughezilor ce păstrează încă librării și gustul pentru cărți, muzică, cultură. Făcut instantanee prin mulțime, ascultat corul de copii îmbrăcați în uniforme de pioneri, cu vârste cuprinse între 2 și 18 ani. „Colindau” cu mult drag, mândri și zâmbitori. Cum nu eram grăbiți, de data aceasta am luat bilete la clasa economic, suntem la parter și simt valurile cum ne leagănă, chiar puternic uneori. Mă bucur că nu am rău de mare așa cum pățeam de-obicei pe vreun ferry. Privesc în jur; sunt cinci rânduri de scaune, cele din mijloc câte trei unite iar cele de la geamuri câte două. Mocheta e albastră cu desene bleu în formă de valuri, fotoliile sunt mov pal, cu măsuțe extensibile iar pe scaun avem protectoare igienice în dreptul capului. Pe acestea sunt imprimate fumatul interzis și centura de siguranță. Îmi pun centura dacă tot am văzut indicația, ceilalți o au sau nu, ai mei în nici un caz nu s-au gândit s-o pună. G a făcut deja o pagină de sudoku și acum doarme. Copilașii scâncesc sau se întind somnoroși, alții butonează, mănâncă din caserole de plastic sau completează fișele de intrare în Hong Kong. Grijă mare, să nu greșesc cumva vreo literă, totul trebuie să corespundă exact cu ce-am completat în avion. Mă gândesc că prima dată am scris București și acum văd că-n pașaport apare și-un K, fac o rectificare, sperând că nu voi avea probleme. Un micuț s-a suit în brațele maică-si și încearcă să escaladeze un fotoliu, cu suzeta albastră-n gură. E frumos ca o fetiță, are părul negru peste urechi, breton și poartă cămășuță bleu cu picățele albe. Mămica  este tânără, cu coadă de cal și bluză militar oliv, îi cântă ceva și-l lovește peste fund, nu-l mângâie.  E o formă de alint acest lovit, am văzut cum la fel procedează chinezii și cu pisicile lor. Apropos, văzând cățeii de companie încălțați la plimbare, m-am gândit imediat la cățelușa mea care nu s-ar lăsa până nu și-ar da jos botinele, așa cum a făcut cu pulovărul oferit iarna trecută. Of, iar mi-e dor de Laika! Săltăm peste valuri, nu mai zăresc nimic afară, decât ceața, e zi noroasă. Pe ecran se văd imagini cu oameni încărcați de plase de cumpărături de Sărbători, prezintă hotelurile vizitate de noi, galeriile comerciale din Macao. Din plafon atârnă decorații de Crăciun, fundițe roșii lucioase ce dansează în ritmul valurilor și a muzicii franțuzești de acordeon. Pian cu bretele numesc francezii acordeonul și revine moda acestuia după decenii de uitare. Încep să mă plictisesc dar nu vreau să ațipesc, noroc că drumul-traversarea e doar de o oră și e deja ora 16. Este ajunul Crăciunului și ce ciudat mi se pare aici acesta! Valurile se întețesc, zăresc insulele și munții din nou, s-a mai luminat afară, dar valurile puternice fac să-mi vină subit senzația de rău de mare. Mă gândesc să caut o pungă, să fie…  Mai sunt 30 minute de navigat și uite că trebuia să am parte de senzații noi, exotice, senzații tari drept „cadouri” sub brad. Rezist însă și ajung cu bine pe pământ ferm.

…25 decembrie, 14, 45. Râul Perla. Luăm vaporul cursă să trecem râul ce desparte HK de partea opusă, populară și  chinezească prin excelență. Kowloon (Tsim Tsha Tsim). Se aude muzica de Crăciun prin difuzoare, lumea e animată și se trece masiv peste podul ce străbate orașul ca să ajungem în portul fluvial. Trecem bariera (cu jetoane) ce duce spre vapor, am senzația unui val uman disciplinat ce se deplasează spre alt mal. Credeam că totul e închis azi, fiind sărbătoare. Da´ de unde! Mai animat ca niciodată e totul, un freamăt voios pare să împingă această omenire spre …ce? Spre o zonă unde e „altceva”, unde-s mai multe oportunități de distracție sau de cumpărături? Oricare ar fi motivația, se migrează masiv pentru câteva ore dincolo de râul Perla iar eu sunt prinsă în acest vârtej uman mișcător. Cum cerul e înnourat, e răcoare și mi-am lăsat sacoul subțire pentru a pune un pulovăr de lână gri, moale, oferit cu amabilitate de gazdă. Am îmbarcat și deja simt vântul ce-mi cântă pe la urechi. Fac câteva poze și-mi schimb locul, gândind că-n interior va fi mai adăpost, însă e și acolo un geam deschis și-i curent, flutură părul și hainele de pe noi. Noroc că nu-i departe, zăresc țărmul plin de vapoare mari de croaziere. Unul e Star Cruises, altul Star Pisces ce-i decorat cu pești albaștri și scoici. Hangare, terase, pontoane. Ajungem, ne trezim într-un furnicar imens în mișcare, traversând ordonați străzile. Armate colorate și de toate tipologiile „chinezești”, printre care se mai rătăcesc uneori figuri de europeni sau alte culori de piele. Și când mă gândesc că-n copilărie Jenică din vecini zicea că-s „japoneză!” Acum ar fi trebuit să mă simt printre ai mei, „asiaticii” cu ochi migdalați.                                                                                                                                                                       Din prima zi ni s-a spus că aici trebuie să dăm prioritate mașinilor aflate în trafic, chiar de este vreo trecere de pietoni, altfel riști să-ți pierzi viața sau picioarele. După câteva ore, nu mai mult de trei, suntem deja obosiți de atâtea vitrine, mărfuri, mirosuri, arome și miasme citadine chinezesti. Mâncat ceva pe fugă și băut… apă. Nu e ceva nefiresc să mai bei și apă la masă, însă aici apa se bea…caldă. Caldă și servită nu în pahare ci în căni albe de faianță. Piciorușele de broască au fost delicioase iar verdețurile preparate-n tigăi wook cu sos de soia, pe gustul meu. Străzi întregi și străduțe pline de lume, magazine și tot felul de comerțuri, farmacii tradiționale sau cu produse occidentale, însă și o mulțime de săli dedicate iubitorilor de sport, cu accesorii, echipamente specifice dar mai ales pentru pariuri. Trecând pe o astfel de stradă, am avut senzația că trec pe lângă oameni drogați cu jocurile de noroc. Golful nu-i primul sport, fiind devansat de cricket în HK. Facem iar coadă pentru a cumpăra trecerea peste râul Perla, de data asta fără jetoane ci doar achitând la un ghișeu lipit de barierele ce lasă accesul liber spre ambarcațiunea cursă. Vaporul vine repede, se umple, abia ne dumirim, facem câteva poze de rămas bun, consultăm telefoanele și… iată-ne ajunși la mal. G declară că-l dor picioarele și nu mai vrea să meargă pe jos, vrea un taxi. Trecem însă pe pasarela ce duce spre Road Street, și prin mulțimea de acum câteva ore nu mai zăresc vânzătorii ambulanți cu genți, eșarfe și jucării, nici cerșetorii. Credeam că nu au cerșetori pe-aici, însă am zărit vreo doi pe pasarelă în timpul săptămânii iar azi fiind duminică se înmulțiseră brusc. Unul fără brațe, cu- un difuzor și muzică tare, era încă pe baricade, doar că se mai plimba de colo-colo, iar ceva mai departe o fată în cărucior de invalid cânta la microfon o melodie dulce, plăcută. Nu-i țară fără oameni cu deficiențe, însă am fost uimită să nu remarc la marile magazine, la terase și restaurante obligativitatea de-a avea rampă pentru cărucioare. De altfel, abia dacă am zărit două-trei persoane în cărucioare cu rotile, față de mulțimea celor din Europa care fac excursii și se bucură de aceleași condiții ca și cei valizi, peste tot. În câteva locuri am zărit totuși semnul de minusvalizi prin parking-uri, wc-uri publice din malluri și-n aeroport.

Ziua de Crăciun se termină cu liniștea și odihna binemeritată după o amiază încărcată și plină de impresii noi. E noapte, am tras halatul alb pufos pe mine, pus tableta și aparatul foto la încarcat, gândind la cele văzute. Am probleme cu prizele, au alt sistem și ștecherele noastre nu se potrivesc, avem nevoie de adaptatoare speciale. Hotelul ne-a pus la dispoziție un aparat, doar că avem nevoie de mai multe, chiar de avem și altul de „căpătat”, două tot nu-s suficiente. Motiv să stau cu ochii pe aparate, le încarc pe rând până adorm. Oftez de-odată. Maine e penultima zi printre străini, zi plină și mă gândesc deja să încep a face bagajul și luat rămas bun de la acest oraș fascinant. Oraș magic și plin de mister, unde luxul arogant conviețuiește cu minimul vital, unde plăcerea de-a fi privilegiat e firească și nu-i damnată, unde oamenii pot fi ambițioși, inventivi, truditori sau cu instinct de supraviețuire specific pisicilor sălbatice. Țară comunistă, nu oferă imaginea cosmetizată a unei societăți occidentale, realitatea nu-i idilică pentru mulți, însă posedă rețeta succesului occidental după o tehnică verificată. Disciplina și munca par să fie motorul acesteia, se joacă după reguli, fără revoltă și chiar e o societate „occidentală”. Acest univers fantastic și strălucitor rămâne o experiență unică, dintre cele mai surprinzătoare, având senzația că am vizitat un muzeu viu.                                                  Hong Kong, o destinație inedită și obligatorie pe agenda călătorilor. Fiind penultima zi, îmi doresc să fiu singură, sa iau pulsul în maniera mea, fără să depind sau să deranjez pe cineva, fără cronometru și „ relax”. Relaxată am fost mereu în toate aceste zile, emoții și stres resimt când aștept ceva necunoscut, însă odată intrată-n arenă se pune-n mișcare sistemul specific de apărare și adaptare la mediu, indiferent care ar fi acesta, ostil sau prea sofisticat pentru gustul meu. Iau totul așa cum vine, viața și timpul curg oricum și noi trecem odată cu valurile. Scriu câteva cuvinte cu-n pix fin argintiu; va fi suvenirul meu de la The Potinger. Moșul mi-a adus sub bradul cu miros de cetină un caiet elegant de note, îmbrăcat în piele gri și prevăzut cu  husă din același material. Pachetul cadou avea inițialele mele, precum și numele gravat pe copertă. Atenția delicată și de bun gust te obligă a fi la înălțimea așteptărilor, așa cum așteptau cândva profesorii de la elevii preferați, rezultate bune. Mi-am adus aminte de anii tinereții când în Romania pătrundea și câte ceva din import la vânzare, în special de la chinezi: penare, ascuțitori, compasuri, clasoare filatelice, albume de poze îmbrăcate în mătase brodată și legate în imitații de piele. Am avut și eu parte de așa ceva, însă cel mai drag mi-a fost un „Diary” cu coperțile albastre brodate cu păsări exotice și pagode. El există încă pe undeva, datează de pe vremea când apăruse „Arta conversației” a Ilenei Vulpescu, din care notasem cu drag câteva fraze devenite celebre.

 E miezul nopții și de-afară se aud zgomote de petrecăreți, chiar de-s la etajul 19. Strada are multe baruri și nopțile-s animate de localnici și turiști. Pe clădirile zgârie nori e feerie de lumini, ieri seară protagonist a fost Moș Crăciun; defilau imagini colorate, Merry Christmas și urări în chineză. Multe impresii condensate de-a lungul unei săptămâni printre asiatici. Bătrânii noștri vorbeau de viitoarea supremație a rasei galbene. Acum înțeleg, văzându-le realizările și observându-i la ei acasă, furnici ce muncesc cu drag și sârg, zâmbitori, conștiincioși, mândri că își pot câștiga cinstit bolul de orez-pâinea cea de toate zilele. Ajung și eu să cred că da, această rasă are puterea de-a cuceri lumea, fiind un exemplu demn de admirat. Ordinea și disciplina sunt intrate-n conștiința fiecăruia, nu i-am văzut îmbulzindu-se, nu te dau la o parte ca să ți-o ia înainte brutal ca-n alte țări, la semafoare stau disciplinați și în ordine pentru a traversa, nu li se pare ciudat și nu se supără din pricină că mașinile au prioritate și nu pietonii. Nimeni nu face acte de bravură, nici nu ies în evidență cu vreo mitocănie sau gest deplasat, nici nu se ceartă, deși au un limbaj cu accente stridente de certăreți. Doar tinerii vor să se evidențieze și o fac în felul lor specific, îmbrăcându-se cu haine mai deosebite, unicate, customizate sau foarte scumpe, prin tunsori sau culoarea părului schimbată din negru în cărămiziu, roz sau mov. Unii au tatuaje sau cercei, însă nu-s mulți ca la englezi iar fetele preferă stilul „Lolita”; toate par școlărițe, cu fustițe scurte evazate, căciulițe colorate, tunsori sau pulovăre roze, poartă ursuleți de pluș în mână sau agățate de genți, pompoane viu colorate. Pe bogați îi deosebești greu pe străzi după aspectul vestimentar, unii par dați de pomană pentru că-s îmbrăcați neglijent în treninguri sau nădragi, însă conduc Maserati, Ferrari sau Porsche-uri de sute de mii euro sau intră-n cele mai mari orologerii de unde ies încărcați de plase. Am văzut o mulțime de copile purtând creații de Fendi, Dior sau ducând sacoșe cu achiziții de lux. Mi s-a confirmat ce văzusem odată la televiziunea franceză, un documentar pe această temă; totul e să facă cumpărături „made în France”, cât mai scumpe posibil. Muncesc mult ca să își permită ceva de lux, musai original, nicidecum „fake”-falsuri, cu toate că ei sunt specialiști în fabricarea imitațiilor. În zona unde am ajuns traversând râul Perla, zona celor „RDG-iști”, am văzut prin dreptul magazinelor de Rolex, Tudor, Breitling, tipi care te acostau discret cu întrebarea „Watch”? Ciudat, aici falsurile se vând pe sub mână, în timp ce-n Spania se vând la tarabe, pe trotuare, plajă, terase sau chiar în magazine. Sub ochii și poate cu știrea poliției care rar îi hăituiește pe vânzătorii ambulanți, de unde concluzia că-i vorba de o filieră bine rodată și lucrativă, greu de distrus. Dar se poate stârpi oare corupția și munca la negru cu adevărat? Tot acolo am văzut și croitorii de lux ce propuneau prețuri decente pentru costumele pe comandă pentru bărbați, după modelele marilor firme.

26. 12. E trecut de ora 9, beau cafeaua și mănânc croasante. Mi-e dor de micul dejun spaniol. G revine de la turul său matinal și revede rezervările de avion, după care desface valiza și își triază hainele, îl simt cu gândul la revenirea acasă, doar e ultima zi de hai-hui. E frumos să călătorești, să vezi lumea, „lumea altora”, dar omul are nevoie să se „reîncarce” și să aibă rostul lui, cu siguranță necesar funcționării.                                                    

11h. Am dat o raită pe străzile din jur, remarcând de cum am ieșit pe ușa hotelului că strada și trotuarele erau umede, doar ce fuseseră spălate. Dar cum priveai spre străduțele sau gangurile cu trepte ce duc în jos spre alte străzi, vezi totul ca mai înainte, curățenia nu-i punctul forte al chinezilor. Zilnic e piață pe străduțele cu trepte învechite și roase de uzură, cu shopuri minuscule în care bătrâni și băbuțe știrbe dar active vând câte ceva pe tarabele improvizate, sărăcăcioase, din cartoane și scânduri vechi, comerț de subzistență. Ceva greu de descris, tot ce se vinde pare proaspăt dar în cantități mici, cum ar fi o pungă cu spanac, câteva fructe, pești uscați sau tăiței în variante multe încât te întrebi ce sunt cu adevărat și cum s-or prepara. Au și prăvălii din loc în loc prin spatele sau lateralele acestor tarabe. Niște dărâmături de te-aștepți să cadă tavanul cârpit cu fel de fel de materiale reciclate. Acolo vând în borcane brânzeturi gen tofu, cu mirodenii, murături locale dar mai ales ciuperci uscate fel de fel, prezente în saci transparenți de plastic. Găsești însă cam tot ce-ți dorești: fructe orientale, exotice, portocale, banane, cireșe pietroase imense (albe sau roșii) ca în EU. Și căpșuni sau porumbe frumos ambalate, la prețuri ce depășesc 100$ locali. Magazinele de carne și pescărie sunt mici, fiecare-i cu afacerea sa și de-obicei sunt câte doi vânzători-vânzătoare ce-și strigă marfa cu-n fel de „huum”. Pește frumos ce sare încă din lădițe, ieftin, chiar și 15$ dar și mult mai scump. Languste, langustine, creveți, stridii, toate cam la 78-100$. Nu toate magazinele sunt deschise, cele de modă sau galeriile de artă, așa că m-am rezumat la admiratul vitrinelor și exponatelor prin geam, dinafară. Pe strada hotelului am remarcat o clădire albă proaspăt renovată cu stil colonial, era sediul poliției din HK. Se face cald, îmi dau eșarfa jos, privesc turiștii și mă întreb de ce unul ține umbrela nevestei deși coboară pe drumul de sub podul „escalador”, umbrit. Alte fete trec cu bluze fără mânecă din mătase, deși majoritatea azi poartă hanorace iar bătrânii geci, tinerii blugi și tricouri cu mâneca scurtă cel mai adesea. Observ o privire ațintită spre mine; un băiat gras cu ochelari, în haine negre cu ținte. Da, voia să țintească cu o cutie goală de cola un tomberon aflat chiar în dreptul meu. Se vede că-i era greu să se miște câțiva pași… Lumea s-a animat în dreptul gheretelor ce te îmbie cu mâncare făcută pe loc, unele fiind închise ceva mai devreme. Mereu mă gândesc de-i cazul să mă risc și eu cerând ceva, însă mă abțin de fiecare dată, nu prea râvnesc de când mă știu alergică la fructele de mare. Pe de altă parte sunt uimită plăcut de faptul că nu am avut probleme digestive sau de altă natură în această aventură asiatică. O singură noapte a fost mai neplăcută, atunci când seara gustasem doi creveți și dimineața aveam ochii umflați. Știam că nu pot mânca, trecuseră ani de când i-am exclus din alimentație dar de jenă, de poftă și cumva din politețe, i-am mâncat. Noroc că cineva s-a gândit apoi și mi-a oferit pastile anti, mi-a trecut repede. Pe lângă mine trece un Porsche Cayenne alb nou-nouț ce își face loc cu greu pe străduța ce coboară printre shopurile cu mâncăruri și cozi de tineri în dreptul acestora. Observ o florărie stradală cu multe garoafe, crini, trandafiri și mulțime de orhidee mici, galbene și roșii. Alături o femeie vinde tomate, banane, castraveți, însă are agățate pe sus la tarabă ventilatoare și o mulțime de saci din plastic. Un tânăr polițist (cu cască, ochelari, cămașă bleu cu mânecă scurtă) are ceva-n mână, pare-se că aplică amenzi. Fete cu ciorapi negri și aspect de „școlărițe”, purtând genți bune și rucsacuri pe spinare, privesc coada și butonează…Mă uit la cei care pacientează la rând și  le observ încălțările: adidași, sandale, botine gen galoși mov și îmblăniți. Toți au pantaloni sport plini de ținte sau sclipicioși. Îmi atrage privirea apoi o găleată cu floarea soarelui zâmbăreață și florăreasa de la tarabă care  își soarbe cafeaua dintr-un pahar galben din plastic. Pe lângă mine trec cupluri, tineri, bătrâni, mulți angajați ai hotelurilor (slabi) ce cară bagaje, mame cu micuți și recunosc același cuplu de bătrâni care la prima oră era-n fața mea pe trotuarul hotelului, plimbându-se de mână. Acum revin de la cumpărături, el surâzător, cu gura deschisă, ea foarte bătrână. Sunt albiți bine, însă…merg, la deal. Doi tineri poartă două plase mari de Zara ce par ticsite și butonează în timp ce merg în spatele celor doi bătrâni. Mai am câteva ore de căscat gura singură, nu am cheltuit mai nimic din banii de buzunar, nici nu știu ce suveniruri aș putea aduce cu mine, mi se par toate atât de kitsch încât mă abțin. Mâncare nu-i permis să iei în bagaje, cu ierburi necunoscute nu mă risc, neștiind ce sunt… Florăreasa scoate câteva fire de imortele mov cu tije lungi, le trântește peste buchetele de pe tarabă, arătându-le astfel clientei ce-a ales câteva garoafe roșii și ceva alb. Alege și un fir mov, vânzătoarea le alătură celorlalte și le învelește grăbită, de parcă ar avea multă treabă de făcut. Dă restul clientei, vrând parcă să scape de ea. Nici vorbă de buchet sofisticat, doar un simplu ambalaj din clasicul celofan transparent. Remarc bobocii de trandafiri ce sunt protejați  cu-n fileu special. Trece pe lângă mine un bărbat costeliv ce trage un cărucior plin de saci cu gheață, apa curge din ei și omul „vorbește”, atenționează trecătorii, încercând să se strecoare prin mulțime. Un tânăr „Chef” european apare cu brațele încărcate, două cartoane de ouă cu-n mănunchi de pătrunjel verde deasupra, o plasă plină de cartofi frumoși și ceva-n plus, par vinete. Mâncasem la un bistrou numit „Pastis” prin apropiere și mă gândesc că omul e francez și poate lucrează acolo. Se aud măcelarii tranșând carnea cu satârul pe butuci mari de lemn, timp în care alte mașini scumpe își fac loc cu greu pe lângă mine, trece un BMW cu-n domn bine la volanul din dreapta și soția fițoasă, silfidă și cu bluză înflorată, alături…

Timpul trece, ne reunim toți și mergem să mâncăm la Bistekeria, un restaurant italian renumit pentru cărnurile sale (expuse în frigidere cu geamuri transparente pe un perete întreg) și bufetul cu faimoasele antiapsti și ciorbe. G simte mereu nevoia de carne roșie, nu a ratat o ocazie când aceasta s-a ivit, de-a alege un steak, un filet american sau un bisteak, evitând cu diplomație vădită să intre și-n MC Donald când alții au intrat. De multe ori am căutat wc-uri publice, acestea fiind de-obicei prin centrele comerciale, deși am zărit și unul ca cel din Englis park-ul craiovean la un răscruci de străzi. În mall-uri cozile la toaletele de femei se întindeau pe culoare întregi, uneori și înafara ușilor de intrare; nu era pentru mine atâta așteptare. O soluție îndrăzneață dar comodă constă în a păși pragul marilor hoteluri care patronează centrele comerciale cu buticuri de lux ale firmelor internaționale implantate în HK. Totul e să faci abstracție de „generalii” cu fireturi la epoleți și caschetă, postați la intrări ori să întrebi vreo recepționistă în cazul când nu ai simțul orientării sau experiență în asemenea locuri. Căci de-obicei toaletele hotelurilor se află la parterul acestora, de-obicei în continuarea recepțiilor, pe holurile adiacente, uneori foarte lungi. Igiena și luxul sunt garantate.

Ziua a trecut relax, cu „flanat” pe străzi, descoperind astfel și Dioceza HK cristiană, galeria de artă cu macro „portrete” ce păreau de capete încoronate, tehnică mixtă modernă ce constă în fotografii pictate ici-colo, interpretate astfel și înrămate pompos. Cu siguranță ramele sunt infinit mai scumpe decât ce-i încadrat. Amiaza, cu stomacul plin de antipasti „à volonté” dar având voie să umpli doar o farfurie. Am remarcat faptul că aici se folosesc adesea platouri mici sau farfurii minuscule. Doar dacă mănânci paste –nodles ai parte de castroane înalte mari. Aveam poftă azi de o ciorbă, îmi lipseau supele de-acasă, iarna având obiceiul să mănânc zilnic una la cină. M-am încălzit cu-n „minestrone” servit frumos într-un castronel de tuci, uimită să găsesc printre legume și foi de varză. Pentru gustul meu nu era sărată, mi-a venit însă în ajutor o ciușcă roșie fină rămasă de la măslinele negre ce erau amestecate cu ardeiași iuți de-ți lua gura foc. Desertul la alegere, G a ales tarta de fromage, fină și delicioasă „ca la noi” (zice el), restul am luat câte-o prăjiturică pe bază de ciocolată și fructe seci, alta de tiramisu și felii de lubeniță, ananas și fructul dragonului. La final am priceput doar că două beri italiene la sticlă costau aproape cât un meniu. Fetele s-au mulțumit cu apă, vinurile-s scumpe în general. Am reținut prețul unei sticle de vin alb 2014, în magazin costa 300 $ HK. M-am gândit la cei care se consideră invitați în altă țară la prieteni. Occidentalii când sunt generoși sau ca semn de prețuire ori „obligație” (deși nimeni nu-i obligat!) îți pot trimite un bilet de avion și oferi găzduire la hotel sau chiar în propria casă dacă au apartamente individuale. Să nu uitam însă că acasă nu se invită prietenii de conjunctură și mai ales să nu te aștepți că ești invitat la „all inclusive”. E bine să-ți prevezi un buget pentru mesele din timpul zilei și chiar pentru micul dejun căci nu toate hotelurile îl au inclus în prețul  camerei. În HK am remarcat că hotelurile aveau micul dejun aparte și acesta era foarte scump, preferând să ieșim în oraș pentru acesta. Cafeaua și ceaiurile erau la discreție și gratuite în camera de hotel iar barul aprovizionat cu băuturi și șampanie, snacksuri contra cost. După ce se refăceau camerele de hotel, zilnic aveam câte-o sticluță de apă din partea casei, altele fiind plasate strategic la vedere ca produse de lux din import, ca cele Evian. Cum eu nu mă uit la etichetele din gâtul sticlei, le-am băut din prima pe acelea, nu pe cele gratuite… 

O siestă prelungită cu citirea presei și taclale în jurul cafelei delicioase cu multă spumă de lapte, făcutul valizelor, triatul hainelor ce au folosit dar mai ales nu, o cină frugală pe bază de somon fumé, jambon și salată verde asortată cu felii de avocado și muguri de pin prăjiți și alte seminții, ne-au fost de-ajuns. Luat apoi un taxi pentru a ajunge mai repede la hotel, evitând escalatorul care devenise obișnuință deja. Aflu că pentru valize se taxează separat câte 10 $ /buc. Pentru un traseu drept și scurt am achitat 32, lăsând 40 șoferului. Străzile se animau din nou la lăsarea serii în jurul barurilor. Noaptea se petrece din plin în HK, vedeam asta după sacii și cutiile pline de sticle din apropierea localurilor. Se spală apoi dimineața „la greu”, fără să fi simțit parfumul detergenților ca-n orașele dezvoltate ale Europei, vedeam doar urme de apă din belșug pe scări, pe băncile ce jalonează o rampă cu arbori verzi și care unește o arteră cu alta. Văzându-le design, dorisem chiar să mă așez pe acele bănci portocalii din plexiglas, era prima dată că zăream băncuțe undeva, de jos parându-mi scaune de teleferic. Spre ghinionul meu, acestea fiind la umbra copacilor, apa cu care fuseseră spălate era încă prezentă sub formă de ochiuri mari pe ele…                                                                                                                                                                                           

Un tip cu aspect de metro sexual îmi oferă politicos trotuarul, insistând să trec și așteptându-mă, fără să știe că eu de fapt vreau să admir mai mult operele artiștilor din vitrina galeriei de artă. Îmi răspunde-n spaniolă și astfel intrăm în vorbă, bucurându-ne parcă de faptul că pe tărâm străin doi necunoscuți pot comunica într-o limbă cunoscută de ambii. Mă întreabă unde-i un loc de ieșit noaptea și-i spun că a nimerit chiar aproape de zona unde încep să se înșire localurile branché șic, căutate de tineri și turiștii cu dare de mână (precum acest străin la patruzeci plus, elegant, poate gay). Îmi spune că a cunoscut Madridul, Barcelona și Formentera ce-i în Ibiza…iar eu îi recomand să viziteze și Marbella dacă mai ajunge-n Spania. Nu puteam să-i recomand un sătuc la malul mării, văzând inclinația acestuia pentru marile orașe și ieșiri nocturne. Ne luăm rămas bun cu o certă efuziune, e soare, e plăcut și pe trotuar întâlnesc ceva mai departe un grup de turiști ghidați de un chinez ce ține celebra tăbliță de grup, vorbindu-le în limba spaniolă, cu-n puternic accent.                                        Noaptea a trecut mai agitată, poate vinul rozé a avut un rol, poate-i doar stresul drumului de întoarcere, a trecerii frontierelor, a escalelor, a gândului că ne așteaptă Laika pe care va trebui s-o recuperăm urgent din tabără etc. Am plecat pe-o vreme câinească de acasă, ploua dezlănțuit peste Mediterană și era tare rece. Aici nu am folosit jachetă groasă, ziua fiind între 22-24 grade Celsius iar serile nu au fost reci, o singură dată am văzut afișate 15 grade Celsius pe-o stradă. Mă gândesc că noi europenii ne credem buricul pământului în lumea noastră mică, ne lăudăm cultura și civilizația, regulile democratice, egalitatea, fraternitatea, libertatea, arhitectura, gastronomia etc. Și de-odată descoperi că ești mic iar lumea-i atât de mare și diversă, că-s alte civilizații mai impresionante, cu reguli diferite dar eficiente.

12, 30h. Valetul-angajatul hotelului sosește la cerere și ne debarasează de valizele pe care le lăsăm la hotel până seara când vom pleca la aeroport. Vom zbura noaptea, e un avantaj faptul că vom dormi și orele vor trece astfel mai repede până a doua zi când ne vom trezi în Europa. Facem formalitățile de predare la recepția hotelului, trebuie să primim o anumită sumă înapoi, depozitul de garanție. Observ noi turiști, lumea așteaptă cu valize mari, rucsacuri în spinare, sacoșe de cumpărături, chinezi în majoritate. Un tânăr nordic îmbrăcat în cămașă bună albă și bermude, trece ca bradul de fălos prin holul cu fotolii și măsuțe, apropiindu-se de unul din ascensoare. O muzică instrumentală de jazz se aude, cât și vocile celor de la recepție, timp în care G s-a așezat pe-o sofa și studiază o revistă publicitară, oprindu-se la pagina WineLuxe. Mi-e rece din nou, deși am pulovăr subțire peste cămașa de coton, mereu mi-a fost rece în locurile cu aer condiționat. Noroc că-n ultimele trei nopți mi-a venit ideea să-l opresc înainte de-a adormi, fără să mai zic cuiva ceva. Aranjăm pentru un taxi mare în care să ne încapă valizele. O tânără recepționistă îmbrăcată în uniformă neagră și cu ceas mare de aur pe mână, se apropie de măsuță cu niște foi, înțeleg că-i o neînțelegere legată de o sumă anume, reprezentând „consumul” pentru telefonul mobil pus la dispoziție de hotel pe biroul din cameră. Telefon pe care nu l-a utilizat nimeni, însă G s-a uitat curios la acesta odată, scoțându-l din suportul unde era la încărcat. Să fi constat în aceasta „consumul” de telefonie din  nota de plată? Angajata revine cu hârtiile, se scuză, recalculează și ne înapoiază niște bancnote. Thank you și plecăm însoțiți de amabilități. Arunc o ultimă privire spre holul hotelului plin de tineri și bagaje. Decorurile de tip colonial, cu brazi împodobiți, cu mulți ursi de pluș îmbrăcați englezește, fotoliile generoase, îmi deveniseră familiare deja…Facem câțiva pași pe stradă, urcăm apoi cu escalatorul colina și ni se propune să mâncăm la un restaurant thailandez. Profit să merg imediat la wc, băusem multe lichide și-apoi nu am uitat că mama m-a învățat că la masă nu  te așezi decât cu mâinile bine spălate. Remarc imediat robinetele din bronz vechi și o floarea de orhidee alături, săpunul lichid și crema de mâini, totul foarte ok. Revin, comanda e făcută, noi optăm pentru un antreu pe bază de tofu și soia, G preferă o ciorbă de pește (excelentă!), după care alegem feluri cu pui și rață în stiluri diferite. G cere Tiger, berea japoneză pe care o cunoaște deja și care-i este servită în pahar înalt cât o vază de flori gravată cu lei și „Tiger” în alb. E răcoare și regret că toate eșarfele mele sunt în valiză, credeam că voi muri de cald pe străzi ziua, uitând că dacă intru într-un local am parte de „air co”. Primim și pahare mari cu-n ceai rozaliu parfumat, având cuburi de gheață și paie. Pe mijlocul mesei rotunde, simple, din lemn îngrijit, tronează recipiente curate (tip râșniță) și altele moderne de sare și piper, plus o sticluță design ce poate fi cu ulei sau poate cu sos de soia; aștept să o pot proba la felul principal. Ni s-au servit salate, însoțite de trei țepușe gen frigărui cu brânză tofu prăjită și ardei verde pe-un „pat” de sos semipicant realizat din „peperoni”. Totu-i gustos iar ceaiul e delicat și inclus în preț; aud că dacă-l termini, imediat chelnerița va veni cu o carafă plină să-l reumple. Curând apare cu-n platou mare încărcat cu castroane generoase cu mânere, din inox. Sunt pline cu tăiței și bucăți de pui, rață și legume verzi. Sunt aromate, apetisante și te trezești că deși nu-ți mai era foame, iar mănânci. Să fie asta explicația că se mănâncă mereu și la orice oră în acest oraș? Pastele mele fine par prăjite și au fost amestecate cu bucăți mari de ciuperci și de rață, presărate cu foi de cilandru, un soi de pătrunjel mai mare cu parfum diferit, ciudat pentru gustul meu, însă apreciat de către spanioli. Puiul celorlalți era tot cu tăiței fini din orez, însă fierți doar, cu aromă de lămâie și cilandru. Am gura-n foc, mi-a plăcut tare mult dar n-am mâncat nici jumătate din conținutul castronului, porțiile fiind exagerat de mari. În restaurant intră cupluri mixte formate din fete chinezoaice și băieți blonzi europeni, cupluri de turiști sau grupuri ce vorbesc engleza deși par asiatici… Vine nota, 375 e foarte convenabil și se poate plăti și cu Visa. Am poftă să merg, să spun adio străzilor, oamenilor; G vrea să se odihnească, iar. Am program de voie, vreau să mai colind, însă-mi dau seama că azi e mai rece decât zilele trecute și adie un vânticel ce nu-i tocmai plăcut, motiv ca tinerii să poarte hanorace, geci fine matlasate și mulți au glugile trase pe cap. Doar turiștii grași au cămăși înflorate cu mâneci scurte. E trecut de ora 14. Aleg un loc însorit și mă opresc să iau pulsul străzii la amiază, încălzindu-mă în același timp. Strada are laterale ce coboară toate spre alte străzi mai la vale, acolo unde încep și tarabele târgoveților din piața prin care m-am plimbat ieri. Privesc în față și-mi dau seama că-i biserica baptistă pe colțul străzii Aberdeen Street. E o clădire etajată nouă, vopsită în gri-alb și galben, aparent o instituție cu geamuri multe metalice vopsite-n negru, cu storuri albe trase pe jumătate. Hause of grace-Honk Kong Baptist Church. Zăresc în interior niște scări și un brad împodobit iar pe geamuri scris „Joy to the word” cu litere mari argintii. Tineri urcă, coboară, câte doi sau singuri. La poalele unui arbore (ce arbore!) cu rădăcinile suspendate-n aer, cât o casă de mari…, zăresc niște cartoane acumulate pe trotuar și un soi de gheretă locuită, bună de imortalizat, unde stă un bătrân costeliv. Nu-mi permit să-l pozez, e deja trist ce văd, și-apoi oamenii săraci au mândria lor, nu trebuie să-i privim ca pe ciudățenii, mai ales când nu le putem schimba soarta. Mă gândesc că poate achiziționează cartoane, că le revinde sau reciclează.

…Ora 21. Am luat un taxi mai mare-Jumbo, să putem încăpea trei persoane și valizele. Trecut prin tuneluri și pe poduri luminate, frânt din nou gâtul în drepta și-n stânga spre zgârie norii orașului. M-am întrebat din nou cât o fi de greu să depășești când ai volanul pe dreapta și totul e de-a îndoaselea ca la englezi, gândind că n-aș reuși să conduc în astfel de condiții. Contoarul arată 200, am plătit 400 cu bagaje. Imens, totul e imens, aeroportul pare întins pe multe hectare și-i luminat a giorno. Am trecut cu valizele, înregistrat, controlat, depus tabletele și ceasurile pe tăvițe. La loc vizibil erau afișe cu privire la anumite modele de Samsung ce sunt interzise la bord. Sigur e vorba de cele retrase de la vânzare pe motiv că au explodat câteva…                                                                                                                                                                                                                 Beau un vin Chardonnay, ciugulesc câteva roșii cherry și măsline negre în sala de asteptare Lounge bar VIP. Asta după ce inițial am prezentat biletele de avion la recepție unei tinere zâmbitoare. G și-a pus ca la micul dejun, unt pe pâinițe și felii de jambon, plângându-se apoi că jambonul are grăsime, că el nu poate mânca așa ceva… Profită că tinerii chelneri au plecat din zona noastră și aruncă totul la pubela din stânga mea, nu foarte îndepărtată. O doamnă mai bătrână înfulecă de zor în dreapta și tinerii butonează la mese, alt cuplu privește meciul pe ecranul telefonului în timp ce mănâncă. Un domn în baston cu veșminte bej și fular roșu, tip de boem octogenar cu părul lung albit, însoțește o doamnă mai tânără cu aspect plăcut, sobră. Are bunul gust al celor mai presus de capriciile modei, e îmbrăcată-n sacou sare și piper gri. Două tinere în uniforme negre și părul prins la spate, de culoare, șterg cu sârg niște farfurii (un morman) pe căruciorul din spatele bufetului cu mâncare. Sucuri proaspete la alegere, vinuri roșii și albe, șampanie. Am înghițit „daflonul” cu suc de portocale, însă niciodată acesta nu-mi pare mai  bun ca cel făcut de mine acasă din portocale spaniole. Din curiozitate mă duc și mă servesc cu o lingură mare de supă din morcovi și mere; cine știe, poate-mi place și voi face și eu acasă…Dar ca să nu revin prea ușoară la masă, iau și un pahar de riesling alb, delicios, pe care sigur nu-l voi termina, în caz contrar risc să adorm imediat ce voi urca în avion. Și abia acolo incepe dezmățul culinar „à la carte”, după primirea cu șampanie de cum te-ai instalat la bord. Iar încep să-i urăsc pe bogații lumii, pe chinezii comuniști capabili să nu-și omoare președintele și să ajungă prin muncă susținută, efort și inteligență, foarte departe… Un tânăr chinez cu ochelari și jachetă albă revine cu căruciorul plin de farfurii adunate de pe mese, aranjează scaunele deplasate și mută un scaun alburiu de copil, din acelea unde se mănâncă în siguranță. În mijlocul sălii e o masă mare „a tăcerii” cu douăsprezece scaune și la mijloc decorată cu multe ghivece de flori crăciunițe. Căutând toaletele, nimerisem la cabinele de duș, unde personalul mă întâmpina amabil, dorind să-mi ofere cele necesare… Oh, nu, scuzați!

22, 30h. Mă așez la rând pentru BA032 British London/Lhk. Un tânăr în cămașă albă ne cere pașapoartele și biletele la control, apoi îmi zice că-i ok, altora le spune să meargă mai departe…Număr angajații de la îmbarcare, sunt patrusprezece și fetele poartă măști. Nu-s doi ca la Wizz, îmi zic. Apar trei piloți tineri, din care unul bărbos cu aer sobru, toți eleganți și cu trolere. G colindă shopurile și mă întreb ce i-o trebui oare?    E doar curiozitatea dar mai ales felul său de-a se simți liber fără tarta de-acasă după el.                                                             Între timp ni s-a controlat biletul iară și mi s-a spus că-s la rândul cel bun, alții au plecat, apar pe un coridor și trei cărucioare cu minusvalizi sau bătrâni cu însoțitori. În fața mea observ un chinez înalt ce pare om de afaceri, timp în care iată că apare și G care mormăie nemulțumit de această așteptare. De fapt i se pare ciudat că-s mulți tinerii ce „își dau importanță”, nepricepând că de fapt asta-i ordinea și disciplina aici. Și totul merge ca pe roate după, suntem întâmpinați pe culoarele ce duc spre avion de trei angajați, apoi îndrumați spre avion și-n interior spre word class sau economic. De data aceasta locul meu e 56K și-i primul de lângă intrare, lângă geam și ferit de culoarul unde a nimerit G care pare din nou nemulțumit…                            Fiind lângă geam alături de hublouri, am parte și de două-trei compartimente pentru pus lucrurile personale, gențile, revistele. Sacoșa de mână am pus-o sus deja în compartimentul de bagaje de deasupra-„lădoiul de zestre”. Observ că dacă nu călătorești cu lowcost, ai voie cu mai multe bagaje, noi avem două de persoană ce se vor fiecare de 23 kg și bagajul de mână la care nici nu s-au uitat, aveam și troler și genți mici pe umăr, aparatul photo l-am băgat în geantă unde era loc destul. Mi-amintesc brusc de controalele de la Wizzair când ni se măsurau trolerele și gențile de mână la sânge. Se anunță prin difuzoare că vom zbura douăsprezece ore și 15 minute, paharul cu șampanie e delăsat, nu mai am poftă să-l beau, însă a trebuit să aleg deja din meniul prezentat felurile ce le doresc la cină. Optez pentru dovlecei și vinete la grătar cu parmezan, ravioli cu vegetale și etc., etc. Rămân pe tărâm cunoscut, italienesc. Nici nu-mi e foame măcar, însă la „Club World ”oblige, faci ca toți ceilalți dacă tot costă mult și…te îmbuibezi, deh! Motoarele-s turate, nici măcar nu ne obligă să punem centurile, să strângem ecranele…Se pornește încet, lin și deschid hubloul de lângă mine să văd ce-i pe tarmac, aripa avionul e imensă…G face sudoku, în difuzoare aud vorbindu-se chineza, un copil plânge ceva mai departe și pe ecrane apar instrucțiunile pe un fundal sonor plăcut de muzică europeană. Apropo de muzică! Azi intrasem într-un magazin de valize pentru a cumpăra o centură protectoare cu lacăt și cifru pentru a mea. Și ce-mi auzeau urechile? „Dragostea din tei”, cântecul nostru devenit celebru în lumea largă! Motoarele turate, imaginile se succed pe ecran, acompaniate de vocea din difuzoare. Se vorbește engleza și mă gândesc că te simți analfabet fără să poți conversa sau înțelege această limbă. Pricepi totuși că îți urează zbor relaxat și Joyng flair. Trec stewarzii pe culoare și dau cu-n spray pe sus prin aer, apoi ne spun să retragem ecranele din fața noastră căci vom decola. Avionul se pune-n mișcare în timp ce G cască plictisit. Zăresc avioanele din aeroport, ne îndepărtăm pe pista de decolare și doar luminițe verzi și rosii se zăresc, se sting luminile în interiorul avionului. Alături omul meu cască de zor și-mi zice că nu-i mai trebuie nici o mâncare, că va dormi. Culmea e că a făcut și o siestă prelungită până la ora înserării când  a putut admira zgârie norii scăldați în lumina schimbătoare, fascinantă a apusului. Pe mine m-au impresionat mai cu seamă avioanele…și vulturii ce uneori se confundau în zborul lor înalt cu acestea, totul privit de la un impresionant etaj 33. Dacă-n Spania văd zilnic gaviote-pescăruși și albatroși, aici am avut parte de „cântecul” vulturilor negri. La vecinii de zgârie nori am zărit și admirat o terasă verde făcută pe-un acoperiș, cu plante și piscină în stil european. Suntem încă la sol, văd terminalele cu avioane mari Ana KugLines sau Lufthansa, un șantier în lucru, e întuneric și abia mai zăresc luminițele colorate ce străjuiesc pistele. Impresionant de mare e aeroportul. De altfel, nimic nu se face mini aici, macro e cuvântul e ordine. Dimineața priveam la televizor un documentar de-al lor, cum în trecut lucrau cu spor și viteză, mândri de munca depusă și cântând. Astfel cărau roabele pline și construiau comunismul, imagini ce-mi aminteau de „hei-rup”-ul de pe Valea Jiului de la Bumbești-Livezeni. Nimic nu merge așa de repede ca la HK. Pe bună dreptate. Căci Hong Kongul nu doarme niciodată. Locuitorii coboară-n stradă, evadându-se din micile lor locuințe. E cazul celor „modești”, cei mulți. Un spectru de senzații diverse, noi, de parfum, arome, culori, miasme se întrepătrund cu senzația de lux XXL ce conviețuiește firesc cu pauperitatea multora, în special a bătrânilor. Tramvaiul lor etajat, vestigiu colonial al orașului, poartă numele de dring-dring; cam incomod, însă are un  șarm aparte și este foarte apreciat încă. La HK mai mult decât oriunde, timpul costă bani…Cathary Pacific–cargo e avionul ce-l zăresc pe geam, apoi alt terminal, avioane mai mari sau mici, cu albastru și roșu vopsite pe coadă. Ce organizare fantastică e un aeroport de asemenea dimensiuni! Urmează alte avioane mari ale Hong Kong Airlines, albe cu însemne roșii. Altă zonă mai obscură, nu mai zăresc multe lumini pe câmp și ni se spune că începe decolarea, simt trepidații și-n avion s-a făcut o liniște totală. Doar motoarele turate se-aud și iată, urcăm!  Mai zăresc încă o dată terminalele, orașul cu zgârie nori, luminile acestora în negura nopții, râul Perla, autostrăzile cu licurici și de-odată nimic; suntem deja sus, în obscuritate… Mă gândesc să deschid ecranul, să caut vreun post de televiziune sau vreun film, data trecută mulțumindu-mă doar cu muzică. De un sfert de oră am trecut de miezul nopții, zburăm prin înalturi, am fost la toaletă și-am revenit cu mâinile curate și cremuite, pasagerii au început să își întindă picioarele pe scaunele pliante din față, câțiva își desfac pledurile iar un steward trece  cu niște pliante, întrebându-ne dacă suntem britanici sau europeni. Pleacă mai departe, auzind că suntem din UE. Aud mișcări de trupe la bucătărie, clinchet de tacâmuri. G ar vrea să refuze cina, nu-i mai e foame și privește somnoros ecranul după ce-a făcut la rândul lui o vizită la toaletă. Cum mi-era cald, am lepădat pulovărul, am rămas cu șemizeta bleumarin cu caței, nu apucasem s-o port și este mai lejeră. Iar cad pe gânduri, îmi lipsește mult cățelușa și sper să recuperez „absența”. Ecranul arată că am trecut de Zengheng, suntem la Fogan în direcția Yingde. O stewardesă drăguță și brună ne întreabă ce băuturi dorim de la bar. G cere un gin tonic iar eu…ca să nu o refuz(?!!), un pahar de Pouilly Fumé. Că tot îmi place și-i delicios, gândind că-l voi bea cu mâncarea ce va sosi curând, însă mi-l aduce însoțit de un pachețel de alune. Al meu prinde momentul și-mi zice că sigur vor fi pentru Laika (le adoră), ce înseamnă că ambii gândeam la ea în același timp. Chestie tipică celor care trăiesc prea mult timp alături, își  ghicesc gândurile sau le exprimă concomitent. Zăresc pe ecran relieful peste care zburăm: munți verzi și văi întinse, multă apă, Pearl River, Bei Jiang.

E ora unu din noapte și-am terminat bolul cu fire de salată creață, jumătate din feliile de legume cu brânză „afiné” de capră, degustat și ravioli–delicioase, servite cu fulgi mari de parmezan deasupra. Mi-am ales un film idiot englezesc cu o mamă obsedată de operații estetice, o fiică lălâie și o bunică simpatică; cu siguranță e un film de succes în țara de origine. Sosește și desertul, eu am ales brânzeturile servite cu-n căpăcel plin cu fructe-dulceață și un pachețel de biscuiți „crackers”. Nu trece mult și suntem întrebați ce dorim: cafea, ceai, ciocolată. Nu-mi mai trebuie nimic, doar nu-s gâscă pusă la îngrășat ca să-mi crească mari ficații, să devină… foaie gras. Tipul insistă și-mi propune vin, astfel încât mai accept alt pahar de Pouilly Fumé. Gândesc din nou (greșit) că n-o să-l ating, însă cum brânza nu prea intră goală-n burtă, sfârșesc prin a-l termina și sunt convinsă că ori mi se urcă la cap, ori voi dormi neîntoarsă încă zece ore și 50 minute de-acum. Oare? Casc, mă descalț de pantofi, îmi voi pune șosetele oferite în sacul de voiaj alături de masca pentru ochi, dopurile pentru urechi și cele necesare toaletei personale. O stewardesă trece cu-n catalog de produse, alta ne ridică tăvile cu resturi și luminile se sting treptat. G continuă sa privească un film de acțiune, e concentrat precum „tomata” și sigur i-a pierit și somnul. Casc și eu, deși apăs pe play să văd un alt episod cretinoid din „entertainment highlife”. Ce-o să mai dorm! Sigur voi adormi cu…”Walonder”, un film printre „the best” din Anglia, după ce mi-am spălat dinții și mi-am pregătit patul pentru culcare. Filmul continuă cu peisaje, figuri serioase, mobilier art deco, mă ustură ochii și simt brațele lui Morfeu…

Trezit din somn, zburăm printre stele la 12 000m cu 1000 m/h, mai avem două ore până la Londra. Ceasul meu potrivit după ora HK arată 10, 35h. M-am trezit ca s-ajung la WC, apoi trezită am rămas și după o toaletă sumară, lumea se scoală din somn și se-aude clinchet de pahare. G era treaz și alții sunt deja cu ecranele deschise. Am zburat peste marea Baltică, survolăm Suedia în punctul VasterviK. Contrar a ce credeam și de ce mă temusem, zborurile foarte lungi nu-s atât de istovitoare (dacă ai parte de… VIP) iar de data aceasta zborul început noaptea mi s-a părut ca inexistent, ținând cont de faptul că am dormit. Deși am simțit turbulențele și adesea m-am întors de-o parte pe alta pe fotoliul întins la orizontală, nici măcar un torticolis „serios „ nu mă deranjează. Deschid măsuța, pliez păturica și-o las la picioare, îmi aprind veioza. Aud că suntem în 28, sunt puțin „încețoșată” din pricina decalajului orar din ultimele zile. Consult meniul, G alege „pour une fois” meniul englezesc cu bacon, omletă, eu optez pentru omleta cu brânză feta și spanac. Un energizat cu banane și mango e binevenit acum. Mai devreme G mă îmbiase cu-n șervețel pentru șters ochelarii, sigur era altceva, avea un miros de brânză…Primim din nou șervețele albe fierbinți, după obiceiul chinezesc. Imediat după ce le-am folosit, sosește și căruciorul cu tăvițe îmbrăcate în șervet alb apretat, cu tacâmuri de inox împăturite și băgate-n inel de inox, cu-n bol cu fructe proaspete feliate, altul cu unt și-un borcănel de dulceață. Urmează alt steward ce ne oferă cafea și sucuri;  aleg un smothie energizant,G nu se riscă cu noutăți și cere tot ce cunoaște mai bine, un suc de portocale. Cam gros ca textură smothiul, însă porumbele, zmeura, pepenele galben și cel verde, fructul dragonului și lubenița, adevărat răsfăț matinal! Traversăm Danemarca. Ne debarasează de platourile golite și G mai cere o cafea…                                                Interesant să observi lumea din înălțimea cerului, țările d.p.d.v. al formelor de relief, repartiția orașelor pe fiorduri, insule, peninsule, toate în mijlocul apelor pământului. Apa, sursa vieții! Ieșim de pe tărâmul ferm, zburăm iar peste întinsul albastru nesfârșit…ultimul oraș survolat fiind Tontd Tond. Câte nu afli urmărind harta zborului! Primesc și omleta pe un platou, are alături trei felii groase de cartofi rumeniți, ciuperci și jumate de roșie decojită drept garnitură. Poftă bună, madam, Enjoy! Acasă voi trece pe regim și plimbări lungi cu Laika, însă acum sfârșesc prin a primi și o cafea cu lapte. O gust, nu-mi place deloc, chiar și după ce i-am adăugat două pliculețe de zahar tot nu pot bea mai mult de jumătate de ceașcă, ce-i de fapt o cană albă înaltă. Urmăresc ecranul, am trecut și de Olanda, suntem în zona West Frisian Island. Îmi simt nările uscate și nasul cam încărcat, senzație ce n-am avut-o deloc pe străzile Hong Kong-ului unde temperatura era ideală pentru excursii, în jur de 22C. Ieri simțeam că se răcește, un vânt slab dar neplăcut anunța venirea „iernii”, mulți scoseseră gecile și își îmbrăcaseră câinii. Când vedeai trei câini în lese, puteai fi sigur că-s scoși la plimbare de „personal”, de-obicei  femei filipineze. Au un statut aparte acestea, sunt o comunitate numeroasă ce poate fi văzută duminica „distrându-se” în grupuri colorate pe poduri sau pasarelele ce duc spre centrele comerciale. Au cu ele umbrele, pături, coșuri cu mâncarea lor tradițională, mănâncă din caserole și au alături radiocasetofoane sau telefoane mobile. Sunt vesele, nu se simt deloc jenate de trecători sau priviri, e un fel de… „ ieșire la parc în ziua de 1Mai muncitoresc”.                                                                          Ne apropiem de Anglia, mai avem 35 minute de zbor, suntem iar deasupra imensității albastre. Mă uit pe geam, prin nebuloasa obscură nu se mai zăresc stele ci doar clipocitul luminițelor de pe aripa avionului.                    G face sudoku și un copil plânge, a miorlâit bietul de el toată noaptea. Repun fotoliul în poziția inițială în vederea aterizării, îmi schimb șosetele, pun pantofii. Dai un ban dar stai în față, era o vorbă cândva. Așa gândesc și eu văzând cele oferite pentru confortul zborului: periuță de dinți, pastă, săpun, creme, șosete, păturică, pix, pui de perină alb ce părea din dota bunicii, impecabilă, apretată. De data aceasta chiar își are aplicația în practică această zicală românească. În față am stat, servită am fost, trusă de toaletă am primit, am băut și degustat bunătăți. La barul avionului nu am ajuns, nici G nu a fost curios, nici însetat. Banul deschide ușa altei lumi, oferă alt soi de libertate de care cei „săraci și curați” nu au habar.                               Cum să nu devină occidentalii „Time is money”?

6, 45h. Am decolat de ceva timp, abia mai zăresc luminițele pe pământul Londrei. Mă impresionează Tamisa văzută de sus, chiar pe timpul nopții, cu podurile, cu străzile și clădirile luminate ce par steluțe sclipitoare multicolore. Senzația de brad, de Crăciun, o simt admirand orașul, întinderea aceasta enormă ce palpită de lumină, de viață; creație a oamenilor și oamenii creație divină. Sărbătoarea continuă în noi, e permanentă ca scânteia ei. Merry Christmas! Și în curând „La mulți ani!” călcând spre noul an cu voia Sa. Dar ce-i un an în imensitatea veșnicei? Gândurile-mi zburdă, aud zgomotul motoarelor, am locul 2K lângă geam, în spatele toaletelor…Pe mijloc zăresc un cuplu tânăr de îndrăgostiți, se ating, își fac selfiuri. În spatele lor e așezat un domn ce aduce cu Hemingway, mai gras și mai chel, cu ochelari. E îmbrăcat lejer, cu docheri bej și cămașă bleu, vestă de lâna albă cu nasturi. Citește ziarul ca mai toți ceilalți. G l-a terminat de frunzărit și-a trecut iar la sudoku. Suntem într-o cabină Club Europe, însă confortul nu poate fi comparat cu cel anterior din avionul chinezilor. Mă uit pe biletul de avion, va ajunge la ora 9, 50 în Madrid. După aceea încă un zbor la 11, 50  și la 12, 50 ajungem la destinație. Cu grija recuperării bagajelor ce vin dinafara EU. Apar două stewardese cu căruciorul plin, întrebând de vrem breakfast englezesc sau continental mic dejun. Cum acesta are și mezeluri pe lângă brânză, amândoi refuzăm. Ceilalți își umplu mesele cu tăvi pline de ceaiuri, cafele și platouri mirositoare. Sfârșim prin a lua apă și un suc de cramberry pentru hidratare. Mă gândesc că-n Madrid voi avea parte de un bun cappucino la barul sălii VIP. Care sper să fie același, gândind și la terminalul unde vom ajunge. Doamne, câte trenuri am luat și multe scări și ascensoare am urcat în aeroportul din Londra! Și a tebuit să așteptăm până au deschis la controlul pasagerilor și bagajelor de mână pentru cei care erau în tranzit. Noroc că personalul era tare drăguț: doi băieți sexy în uniforme, rasați, unul de culoare și altul pakistanez, grizonat. Colegele lor, femei excentrice în ciuda vârstei. Noi romanii sigur le-am fi luat în derâdere văzându-le pieptănate cu cocuri din anii 50, cu bretoane întărite cu lac de păr. În lume nimic nu-i ridicol, în lumea largă, liberă, totul e „decent” și chiar atunci când ceva e mai puțin decent, tot e acceptat și privit ca ceva firesc. Atâta vreme cât ai ceva pe tine, ți-e bine și nu deranjezi mulțimea, ești ok. În definitiv, de ce-am rămâne închistați în tiparele noastre „tradiționale” de acasă, mereu?

Ora 7,30. În dreapta mea zăresc prin geam o dâră superbă de un roșu cum n-am mai văzut vreodată. Copilul ce-am fost cândva nu a încetat nici o clipă să existe. Privește uluit acest roșu impresionant ce se mărește mereu, deasupra e cerul albastru, apoi galben și indigou iar jos norii prin care se întrezăresc luminițele din orașe. Ești mut când ai în față un peisaj ce-ți taie respirația. Te întâlnești cu tine însuți, îți limpezești fereastra sufletului. Acest răsărit de soare va rămâne imprimat în suflet ca o coronare de neuitat a voiajului meu la Bussines class. Am trăit un vis scurt din care mă voi trezi curând. Visul  actorului VIP, al bietului corb ce-a dorit să fie pentru o zi vultur în zbor. Voi reveni la ordinea firească a lucrurilor, poate banală, dar voi păstra din această călătorie extravaganța frumuseții și nostalgia după fericire. Călătorind, nu poți schimba nimic din tot ce vezi, decât pe tine însuți. Călătoriile se împlinesc acasă…