https://blog.revistaderecenzii.com/

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

Îl cheamă Sencovici, dar țăranii îi zic „Armeanul”, fiindcă vorbește foarte stricat românește, iar copiii „Șchiopul”, fiindcă umblă în două cârje. Are o față neagră ca un harap, o chelie ca o lună plină și o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă și îi curăță cu un petec de flanelă gălbuie, și care totuși sunt veșnic unsuroși. Din pricina cheliei răcește ușor și suferă deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine, și de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărți.

Berta îi aduce armonica… Berta e odrasla cea mai mică a Armeanului. Și cea mai răsfățată, firește. E urâțică și cam morocănoasă, cu dinții negri ca barba Șchiopului. Țăranii își speriau copiii cu dinții Bertei, zicând că au înnegrit fiindcă a mâncat prea mult zahăr. Și copiii credeau. Deoarece credeau și țăranii.

Armonica Armeanului e veche și roasă, lui însă i-e dragă, căci îi amintește vremile când era tânăr, când avea și el două picioare și dădea târcoale Armencei. E cam mult de-atunci. Pe-atunci armonica era nouă și Armeanca tânără. De-atunci armonica s-a hodorogit, iar Armeanca a făcut trei copii: pe Iani, care umblă cu pantaloni roșii, largi și peteciți, pe Șimi, care veșnic se spilcuiește, dar veșnic e murdar, ca ochelarii Armeanului, și pe Berta.

Armeanca e o femeie naltă, uscățivă și înțepată ca o prințesă. De dimineață până seara se necăjește cu copiii, fiindcă cu Șchiopul nu se mai poate certa de când și-a pierdut piciorul. Înainte de întâmplarea aceasta, Armeanca a fost stăpâna casei. Și se zice că atunci treburile mergeau mai bine. De când casa e pe mâna Armeanului, a început să se ofilească norocul familiei…

Șchiopul întinde armonica, întoarce ochii pe dos și cântă falș o melodie armenească, tărăgănată și monotonă. Cântând, se înduioșează, și ochii i se umplu de lacrămi. Dar cântă mereu, și lacrămile i se revarsă pe obraji și se împrăștie prin barbă.

Berta s-a ghemuit lângă piciorul cel șchiop al bătrânului, se uită cu gura căscată la armonică, se înduioșează și ea și începe să cânte cu glas pițigăiat.

Pe urmă vine Șimi, pe urmă Iani, pe urmă Armeanca… Și toți se așază în jurul Armeanului și ascultă, și pe urmă cântă, și pe urmă lăcrimează.

Se înnoptează…

La Armeanul era clubul intelectualilor satului. Aici se întâlneau în fiecare seară, și mai cu seamă iarna, tot ce Maierul avea mai nobil: notarul Bărgăuanu, pădurarul Laar, David, feciorul cârciumarului, popa Grozea, dascălul Tofan și ceilalți.

Armeanul ținea o prăvălie și de-aceea era clubul la dânsul. Se întâmplă că e nevoie de ceva în casă. Ca la oameni. O sticlă de lampă, o luminare, ori oțet, ori cine știe ce. Fuga la Armeanul. Boierul tot nu face nicio treabă; iaca, se mută de pe un scaun pe altul. Să meargă dumnealui, că slujnica spală rufe… Boierul vede bine că așa e, și pleacă. Ajunge într-un suflet la Șchiopul.

— O sticlă de lampă!

— Bine. Numaidecât.

Și Armeanul, până învelește sticla în hârtie, se apucă să povestească boierului, sau unui alt mușteriu, că vaca cea mai frumoasă a Boroiului a pierit azi-dimineață din senin. Spune că tot satul fierbe.

— I-auzi!… Și eu habar n-aveam!… Cum a putut pieri Dumana Boroiului? Cum? O fi mâncat trifoi otrăvit, i-o fi făcut cineva farmece?

Mușteriii se perindă mereu. Fiecare știe sau născocește câte un amănunt nou și interesant. Ion a Glanetașului zice că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot. Floarea Oanei spune că de două zile dădea câte zece ocale de lapte amestecat cu sânge…

În sfârșit, numai lucruri de mare senzație, în fața cărora o sticlă de lampă trebuie să dispară și să se uite cu desăvârșire.

Din vorbă-n vorbă, boierul trece și-n odaia de-alături, să vază ce mai spun intelectualii. Domnii sunt în păr și joacă. Joacă domino sau cărți, neapărat. Deci, până una-alta, boierul face și el nițică galerie. Pe urmă îi vine prilejul să ție locul unuia care iese până afară ca să se răcorească, fiindcă are un ghinion turbat. Vremea trece, jocul se întețește și boierul se adâncește în cărți, așa că nici cu patru boi nu l-ai mai scoate… Când i-e lumea mai dragă, însă, se pomenește că-l zgâlțâie cineva de mână. E băiețașul, pe care l-a trimis măicuța să cheme acasă pe tăticul. Tăticul însă a început să aibă ghinion, pierde cinci gologani, e supărat și-și mângâie disperat cărțile. Tocmai când copilul iese cu gura pornită pe plâns, vrea să-i spună că vine numaidecât. Mai trece ce trece, apoi vine servitoarea, suflecată până-n genunchi, înădușită și murdară, de, cum e omul când spală dușumelele sau rufele. Din prag strigă:

— Domnule, să faci bine să vii acasă, că avem mare nevoie de d-ta.

— Îndată! Îndată! răspunde boierul, zâmbind cu înțeles și jenat către ceilalți, care de asemenea zâmbesc, dar cu dispreț.

Servitoarea pleacă bombănind. Vremea trece ca gândul. Servitoarea se înființează iar, mai morocănoasă, și se răstește:

— Domnule, să vii, că n-avem niciun strop de petrol în casă și stăm prin întuneric!…

— Cumpără o luminare, fetițo, și du-te înainte, că te ajung!

Și iar așa, și iar așa… Până ce, în sfârșit, ușa clubului se deschide ca trăsnetul și apare însăși leoaica, doamna, înfuriată ca o vijelie. Face cu ou și cu oțet pe toți intelectualii, și mai cu seamă pe Armeanul, care e pacostea satului, căci înăcrește traiul tuturor cucoanelor. Pe urmă îl spală cum se cuvine pe iubitul soț și-l scoate din club în drăgălășii…

Intelectualii rămân încurcați și opăriți, zâmbesc și trec înainte. Ce să răspundă unei femei?

Cel mai însuflețit partizan al clubului e dascălul Tofan, care, deși de-abia răsuflă de calicie, are totuși multă trecere, fiindcă știe nemțește. Venea totdeauna cu copilul ca să fie liniștită dăscăliță și să nu creează că se ține de drăcii. Copilul făcea pe chibițul. Și-i plăcea atât de mult să facă pe chibițul, încât stătea ceasuri întregi fără să scoață o vorbă, cu ochii holbați la grămăjuile de bani albi și roșii ce zuruiau pe masă. Se bucura nebun când vedea că dinaintea tăticului creștea grămada de parale, că tăticul era vesel și-l întreba mereu dacă nu i-e somn, iar dacă-i era somn, îi dădea câte un gologan. Atunci tăticul câștiga. Când vedea însă că tăticul șade pe scaun parcă ar ședea pe ghimpi, că numără într-una bănișorii ce amarul i-au mai rămas, atunci copilul se posomora. Fiindcă atunci tăticul pierdea de se smintea. Atunci el își rezema căpușorul pe marginea mesei și bâlbâia un Tatăl nostru, ca să-i ajute Dumnezeu tăticului să câștige. Și adormea cu gândul la Tatăl nostru și la tăticul, și nu se mai trezea decât atunci când vreunul, scos din fire de prea mult ghinion, bătea cu pumnul în masă…

S-au luptat ele, femeile, mult să omoare clubul, dar n-au izbutit. Și totuși, o femeie a pricinuit moartea clubului: Armeanca.

Familia Armeanului s-a împrăștiat. Prăvălia s-a vândut la mezat. A cumpărat-o un ungur posac, care nu vrea să dea niciun ac pe datorie. De aceea și intelectualii l-au poreclit „Pocitul”.

De altmintrelea, Tofan a prevăzut moartea clubului îndată ce a aflat că a murit Armeanca. I-a și spus dăscăliței, foarte mișcat:

— De-acum poți fi fericită! A murit Armeanca, a murit și clubul!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Idil%C4%83_de_la_%C8%9Bar%C4%83