https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie și mai frumoasă, iar cea mai tânără Ileana atâta de frumoasă încât și Sfântul Soare se oprea în cale, ca s-o vadă și să se desfăteze de frumusețea ei. Într-o zi împăratul primi carte și veste de la vecinul său împărat mare și puternic, cum că, iaca, nu e bine, și are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie. Mai înainte de a încăleca și el însuși, împăratul chemă pe fiicele sale la sine, le grăi vorbe blânde și părintești și dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă și câte un măr fraged.

– A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista și al cărei măr va putrezi, despre aceea voi ști că nu și-a păzit credința, grăi împăratul cel înțelept. Încălecă apoi pe cal, zise „sănătate bună” și porni cu voinicii săi în calea cea mare. Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale și că s-a depărtat de acasă, ei se înțeleseră între sine și încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat să răpească credința fetelor și să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic și viteaz și frumos merse înainte, ca să vadă ce e și cum, și apoi să aducă veste și să spuie. Trei zile și trei nopți a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vreuna din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu răbdarea, își întări inima și bătu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împărat.

– Ce e? cine e? și ce vrea? întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.

– Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. Voinic împărătesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastră. Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastra, ci grăi cu glas înțelept:

– Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ți crească în cale și spini să-ți rămână pe urmă. Peste trei zile și trei nopți, feciorul de împărat iarăși bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră și grăi cu glas blând:

– Ți-am zis să mergi pe calea pe care ai venit: spini să-ți crească-n cale și flori să-ți rămână pe urmă. Încă trei zile și trei nopți stete feciorul de împărat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adică după ce au trecut de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți el își netezi părul și bătu, acum de-a treia oara la fereastră.

– Ce e? cine e? și ce voiește? întrebă fata de împărat, acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.

– Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră; vreau să-ți văd fața, să-ți privesc ochii și să aud cum curg vorbele de pe buzele tale.

Fata de împărat deschise fereastra, privi cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăi cu glas neauzit:

– Eu ți-aș privi în față și ți-aș grăi o vorbă: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, și numai după aceea vino la mine.

– Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăi feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare pentru ca să-mi fie calea mai ușoară.

Și nici n-a zis bine până ce și fură un sărutat de la fata cea frumoasă.

– Să n-ai parte de altul! zise fata de împărat ștergându-se pe buze cu mâneca cea țesută cu altițe. Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ți crească în cale și flori să-ți rămână pe urmă.

Feciorul de împărat merse la frații săi, le spuse cum și ce, și cel mijlociu porni în cale.

După ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile și de nouă ori câte nouă nopți la fereastra fetei celei mijlocii și bătu de a treia oară la fereastra ei – ea deschise fereastra și îi grăi cu glas drăgăstos:

– Eu ți-aș privi în față și ți-aș grăi o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără și numai după aceea vino la mine.

– Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr grăi feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute. Și nici nu zise până ce și fură un sărut.

– Să nu ai parte de altul! grăi și această fată. Mergi în calea pe care-ai venit: flori să-ți crească în cale și flori să-ți rămână pe urmă.

Feciorul cel de împărat merse la frații săi, le spuse cum și ce și, acum de-a treia oara porni cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastră și, cum sta ea îl văzu și-i grăi cu glas vesel:

– Cel voinic frumos cu față de împărat, ce cale ți-ai ales de mâni așa de înfocat?

Când feciorul de împărat văzu fața Ilenei și auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea și grăi cu glas voinicesc:

– Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredințez sora și s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feței tale, și să-ți zic o vorbă și să-ți fur o vorbă.

Ileana îi răspunse cu înțelepciune:

– De ți-ar fi năravul cum îți este vorba, de ți-ar fi sufletul cum îți este fața, mândre și frumoase, blânde și drăgăstoase, te-aș chema în casă, te-aș pune la masă și te-as ospăta și te-aș săruta.

Feciorul de împărat sări de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăi cu glas voinicesc:

– Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi fața: lasă-mă în casă, pune-mă la masă și din zori în seară rău să nu-ți pară; și nici nu-și grăi vorba, până ce și sări pe fereastră și peste fereastră în casă și în casă la masă, și la masă tocmai în frunte, unde ședea împăratul când era mire.

– Ei! Stai! grăi Ileana. Să vad mai înainte: ești ce-ar fi să fii? Și numai dup-aceea să grăim vorba și să gustăm pomana și să începem dragostea. Poți tu face să-nflorească din brusture trandafir?

– Ba! grăi feciorul de împărat.

– Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu face ca să cânte liliacul în glas frumos?

– Ba! grăi feciorul cel de împărat.

– Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu face să rodească măr pe iarba lupului?

– Pot! grăi feciorul de împărat.

– El să fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasă și șireată. Asază-te la masă.

Feciorul de împărat se așeză la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea șireată! El nu se așeză încă bine, și iată că și căzu, cu scaun cu tot în pivnița cea adâncă în care era ascunsă comoara împăratului.

Acuma Ileana începu să strige: „primejdie”, și când se adunară toți argații ca să vadă ce e și pentru ce, ea le spuse că a auzit troncote prin pivniță și se teme cum că a intrat cineva în pivniță ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n-au făcut argații, ci pe loc deschiseră ușa cea de fier și intrară în pivniță și aflară pe feciorul cel de împărat și cu rușine Îl scoaseră la judecată.

Ileana spuse judecata:

– Douăsprezece fete pedepsite să-l scoată afară din țară și când vor ajunge cu el la marginea țării fiecare să-i dea câte un sărutat.

Așa s-a poruncit, așa s-a întâmplat.

Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la frații săi, le-a spus toată întâmplarea și, după ce le-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răzbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primi cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat și îi spuse că ea, numai așa se va putea însănătoși, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.

Ileana, de dragul surori sale, le făcea toate; ea lua așadar cofița și porni către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să ieie și să aducă.

Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în curtea împărătească și grăi către bucătarul cel mare:

– Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te strigă împăratul? Mergi iute, ca să vezi ce și pentru ce și care pricină!

Bucătarul își luă picioarele pe umeri și se depărtă – ca și la porunca împărătească adică. Ileana rămase singură în cuhne, își umplu vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc și după aceea se feri din cale.

După ce feciorii de împărat înțeleseră și despre asta batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele doua surori și se pregătiră din nou de răzbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat și îi spuse că numai așa se va însănătoși, dacă va gusta din vinul ce se afla în pivnițele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făcea pe toate; lua dar cofița și porni ca să meargă – și să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniță și grăi către pivnicerul cel mare:

– Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te strigă împărăteasa? Fugi și vezi cum, ce și pentru ce pricină!

Pivnicerul își luă picioarele pe umeri și se depărtă ca la porunca împărătesei adică. Ileana își umplu vasele cu vin, vărsă ce-a mai rămas prin pivniță, și apoi porni către casă.

Feciorii de împărat trimiseră acuma d-a treia oara veste la cele două fete de împărat ca ele să trimită pe Ileana cum n-au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor la sine și îi spuseră că ele numai atunci se vor însănătoși, dacă Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împărat.

– Dragi surorile mele – grăi Ileana către ele – pentru voi mă duc și în foc, și în apă; cu atâta mai bucuroasă la voinicii cei împărătești! Și luă după aceea cofița și porni, ca să meargă, să afle, să ia, să aducă și să scape pe dragele surorile sale de la moarte.

După ce-a înțeles feciorul de împărat cel mai tânăr cum că Ileana are să vină la el în gradină ca să fure merele cele de aur, el porunci ca, dacă va auzi cineva vaiete în gradină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s-ar văita ca să se vaiete în pace. Luă după aceea cuțite mari, și săbii, și sulițe și fel de fel de lucruri și le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse așa, ca numai vârful ascuțit să iasă din pământ. După ce a gătit tot, el se ascunse într-un tufiș, așteptând sosirea Ilenei.

Ileana sosi la poarta grădinii și când ea văzu leii cei mari ce stau pază la intrare, le aruncă câte o bucățică de carne; leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, păși încet printre cuțite, săbii, sulițe și alte lucruri și se sui în pom.

– Să-ți fie de bine, surioară! grăi feciorul de împărat acuma. Îmi pare bine că te vad la casa mea.

– A mea să fie bucuria! răspunse Ileana, că am voinic împărătesc, și frumos și viteaz, de tovarăș. Aide, sui-te în pom și-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte.

Feciorul de împărat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuțite.

– Ești bună, tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună și-mi dă mâna de mă ajută să urc în pom!

„Rău e gândul tău – își gândi Ileana – dar parte să ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuțite, și săbii, și sulițe și fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.

– Na-ți, grăi după aceea, să știi și tu ce ai avut de gând.

Voinicul cel rău la suflet începu să strige și să se vaiete: hei! dar nimeni nu venea să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaiete în pace și să sufere și să rabde usturăturile cele grozave.

Ileana își luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului și le spuse argaților ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din țară, ca să vina să-i facă de leac și să-i vindece rănile. Ileana s-a dus însă mai înainte la vrăjitoare și i-a dat bani mulți ca s-o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Așa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului; ea porunci apoi ca să se ia pielea unui bivol și să se pună trei zile și trei nopți în murătură sărată, și după aceea s-o scoată și să învelească în ea pe feciorul cel rănit. Usturăturile feciorului de împărat se făcură încă mai strașnice, durerile lui încă mai nesuferite. Când el văzu dar cum c-acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, mai înainte de-a muri, să-si ușureze sufletul și să se împărtășească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popă, îi dete mulți bani și făcu ca el să o trimită pe ea în locul lui. Așa ajunse Ileana ca popa la curtea împăratului.

Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el era pe pragul morții; nu mai erau în el decât trei răsuflări.

– Fătul meu, grăi Ileana popită, m-ai chemat la tine ca să-ți mărturisești păcatele, Gândește dar la ceasul morții și spune-mi ce-ți zace la inimă. Ești supărat pe cineva ori ba?

– Ba! pe nimeni! grăi feciorul de împărat, pe nimeni, afară de Ileana, fata cea tânără a împăratului vecin și o urăsc cu dor și dragoste, vorbi mai departe feciorul de împărat. Daca ar fi să nu mor și să mă însănătoșesc, mă duc s-o pețesc la împăratul, și dacă n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea să-mi fie soție credincioasă și după lege!

Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă și ea puține și apoi merse acasă. Aici înțelese că surorile ei plâng și se vaietă pentru că au simțit că împăratul are să sosească acasă de la lupta cea mare.

– Bucurie s-aveți, le zise Ileana când auzi că tatăl nostru cel bun are să vina acasă întreg și sănătos.

– Hei! că noi ne-am bucura, răspunseră, dacă nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul și nu ni s-ar fi supărat păsărica; dar acum e vai și amar de capul nostru.

Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casă și află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă și că mărul numai nu zice „mănâncă-mă, surioară”. Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-și ținu numai mărul cel fraged. Așa așteptă sosirea împăratului celui aspru la poruncă.

Împăratul, îndată ce sosi acasă, intră la fata cea mai mare și o întrebă de floare, de păsărică și de măr. Ea îi arată numai floarea; și asta era însă pe jumătate vestejită. Împăratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arată numai păsărica; și asta era însă pe jumătate întristată, împăratul iarăși nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înțeleaptă.

Când împăratul văzu mărul pe dulapul Ilenei, el era să-l mănânce cu ochii de frumos ce era.

– Unde ai pus floarea și ce ai făcut cu păsărica? întrebă el pe Ileana.

Ileana nici nu răspunse, ci fugi la surorile sale și aduse o floare proaspătă și o pasăre veselă.

– Mare să crești, fata mea! grăi împăratul, acum vad că ți-ai păzit credința.

De la Ileana împăratul iarăși merse la fiica-sa cea mijlocie și apoi la cea mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredințat, ele își aduseră cu grabă pasărea, floarea și mărul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu răbda minciuna: la ele floarea era veștedă; pasărea era tristă și numai mărul era proaspăt, fraged, rumen și îmbietor la față.

Când împăratul o văzu aceasta, el înțelese toată treaba; porunci dar ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sânișori în pământ și așa să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătesei, iar pe Ileana o lăudă și o sărută și multă vorbă bună și împărătească făcu cu ea, zicându-i:

– Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ți-ai păzit credința.

După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s-a însănătoșit, el încălecă și porni ca să vina și să pețească pe Ileana, Împăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el își spuse gândul care l-a făcut să pornească în cale:

– Fătul meu, voinice, mergi și întreabă pe Ileana; cum că dorește, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa are să fie.

Iar Ileana nu zise nici o vorbă, ci lăsă ca voinicul cel pățit să o sărute. Atunci împăratul pricepu toată treaba și grăi:

– Dragi copiii mei, bag seama așa a fost dat, ca voi să vă fiți soț și soție; să vă fie dară de bine!

Multă vreme n-a trecut până ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în șepte tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba și gândul cel rău al feciorului de împărat: ea știa că în cea dintâi noapte după cununie are să o primejduiască. Porunci dară ca să se facă o păpușă de zahar tocmai atât de mare cum era ea însăși, cu față, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei… și când păpușa fu gătită, ea o ascunse în patul în care ea avea să se culce în acea noapte.

Sara, când cuscrii și corinteii s-au fost așezat la odihnă și Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăi către mireasa lui:

– Dragă Ileana, să mai aștepți puțintel, că eu vin îndată.

Ieși după aceea din casă.

Ileana nu se gândi mult, ci sări din pat, lăsă păpușa cea de zahăr în locul său și se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

Ileana nici nu se ascunsese bine, până ce feciorul cel de împărat și intră în casa cu o sabie ascuțită în mână.

– Să-mi spui acuma, Ileana draga mea, grăi el, tu m-ai aruncat pe mine în pivniță?

– Eu! grăi Ileana de sub perdea.

Feciorul de împărat dete o dată cu sabia peste sânișorii păpușii.

– Tu m-ai scos cu batjocura din țară? întrebă el de-a doua oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete peste față.

– Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.

– Tu mi-ai vărsat vinul? întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada o dată cruciș și o dată curmeziș. Iar Ileana începu a răsufla aburi de moarte.

– Tu m-ai aruncat în cuțite? întrebă feciorul de împărat de-a cincea oară, și mai în urmă.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi să dea în toate părțile, și cruciș, și curmeziș, și în lung, și în lat, să dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începu să plângă din toată inima. O dată îi sări o bucățică de zahăr în gură.

– Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce ești și moartă! zise el plângând încă mai tare.

– Dulce, zău! grăi Ileana, ieșind de sub perdea, dar pe de-o sută și de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.

Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzu pe Ileana întreagă și sănătoasă. El o cuprinse în brațe, și de aci înainte trăiră mulți ani fericiți și împărățiră peste țară cu pace și cu noroc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ileana_cea_%C8%99ireat%C4%83