https://blog.revistaderecenzii.com/

Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat.

Liniştea s-a surpat într-un cadru sonor, pe care nu-l bănuiam, precum de pe ziduri, zugrăveala descojită ar fi început să cadă la trecerea unei fantome. Am tăcut. Mi-am verificat mai bine sacoul. La mâna stângă, am văzut atârnând o plăcuţă electronică: dacă am atins-o, a emis o rază. M-am înfuriat: din bilet, raza pornise cu esenţa privirii mele de atunci, de când, aproape îndrăgostit, mă concentram asupra vorbelor pe care le rosteam, şi prima oglindă în care a izbit, reverberând cu toate secretele, a fost oglinda ei, a damei vesele, cu pălărie, care ieşea din cinematograf. A doua zi, m-am trezit sub impresia acelei fotografii: un fel de duh colorat sălăşluia în ea, duh pe care l-am invocat în joacă. Trebuie să se fi sustras pozei, lăsând-o uscată, dar înainte, dama a spus ceva negativ, care s-a imprimat ca o zgârietură de unghie, în coada subţire ca fumul, a duhului. Colţul îndoit al unei pagini de carte s-a desfoiat lângă mine, în odaie, revărsând nuanţa mesajului ca pe un pergament în care eu aş fi ajustat impresii până la a fi echilibrat raportul cu necunoscuta; am reglat alternativ acest raport? Din mijlocul unei fotografii, pe care, în ce timp s-o fi făcut? Ori din stadiul unei reflectări impasibile, când degetele damei, ca amintirea treceau peste câmpul meu vizual, al celui care levitam în răsfrângere, astfel încât legătura cu mine însumi se afecta, depărtându-se pe apa orizontului reziduul chemării? Clipeam în varianta dedublată şi găzduită de oglindă. Undele accentuau alchimia gestului în prezentul activităţii de strajă la nord. Resimţeam fiorul unei iubiri uşoare sau al unei păreri măgulitoare de rău: De ce nu-l cunosc? De ce nu stau lângă el?. S-a pătat fotografia cu picături de cafea. Mergeam pe stradă: conţinutul vederii ochiului stâng se estompa; asupra celor vizualizate apăsa funebru ştersătura unei gume. Închizând ochii, acelaşi efect de ştersătură jena pleoapa. Acasă, la robinet, m-am spălat bine pe faţă; totuşi, impresiile trăite au lăsat o umbră sesizabilă în expresie. M-am apropiat de Anca şi i-am spus: Te iubesc!. Clopotul suna în zare anunţând evenimente religioase. Sunetele reconstituiseră o boltă pe care îngerii se auzeau plutind. Aveam un acvariu cu apă albăstrită de la un colorant: am cufundat în el coroniţe de păpuşi Playmobil, coroniţe aurii, care s-au dus între peşti. Un peşte roşu a ţâşnit de sub o iarbă falsă, ca la încoronare, înspre autoritatea în mediu, prinzându-şi capul mofluz în coroniţă. Responsabilitatea apăsa greu, peştele stând în loc, precum un barbar în mijlocul civilizaţiei. Mai multe ouă de Paşte căzuseră în acvariu. Vopseaua de pe coajă se diluase în apă. Mai târziu, am vrut să schimb apa, dar sub robinet, ca un făcut, acvariul s-a spart. De la peşti rămăsese în aer vibraţia zbaterii peste care, dacă ar fi plouat, s-ar fi ivit contururi încarnate.

Începeam să mă îndoiesc de tot realul semnificativ. Păşeam prin parc, luaţi de mână. La primul semn de înserare, ca să ne fi convins că plimbarea a existat într-adevăr, că a răsărit din mijlocul soarelui umbra acelui mers în doi, făceam drumul înapoi, interesându-ne: În calea dumneavoastră, n-aţi văzut. La mijlocul întrebării, un bărbat mai în vârstă, dintr-un grup, a reacţionat: Mândru ciobănel, tras printr-un inel?. Aşteptarea unei întrebări, cel puţin legată de o fiinţă, m-a descurajat să-mi susţin interogaţia: Umbre de inimă?. A! peste tot. În locul coroanelor de castani, coborâte împreună cu frunzele, în pământ, ca steaguri în bernă, au urcat, spre amploare, inimi de copii. Pe sub umbrele unor jocuri mergem în viaţă, tinere! mi-a răspuns bătrânul într-un final şi într-un acord cu însoţitorii lui. Urmele păreau mâncate de o potecă, la începutul căreia aştepta un câine. Posibilitatea de a ne mai plimba a fost devorată nu de un bot înfometat, ci de atributul justiţiar pe care prietena mea îl exersa, după ce instaurase în atitudine o clemenţă formală, căreia îi cădeau pradă mulţi, faţă de orice mijloc de a parveni. În dimineţi, la uşă, întâlneam indivizi dornici să vâneze averi. Planul unei doamne, transcris atent în carnet, s-a risipit pe scări. Am fost singurul care am reuşit să-l refac punctual, după foile găsite, dar şi sub impresia pe care doamna o avea în situaţia de expectativă antrenantă. Am ascultat-o. La obiecţiile ei, dacă Anca nu-i răspundea potrivit, îi ofeream eu soluţii, dintr-o compilaţie de planuri machiavelice. Dar nu mă gândeam la ceea ce această damă în etate mi-a sugerat: Aveţi obiect de plan!. Câinele era blând şi m-ar fi lăsat să mă uit în gura lui, dar m-am temut că mă voi întrevedea lunecând pe gât, la scară minoră, de mână cu altă Ancă – minionă, între noi cu un os mai tare ca iubirea, ori major faţă de fosta dimensiune din scara terestră; un croitor în lipsă de material, va fi trebuit să onoreze o comandă urgentă de la adresa noastră şi să arate unui slujbaş pe care i l-am fi trimis în recunoaştere, că va fi gata să ajusteze materialul de catifea al iubirii noastre. Mi-am dat seama că patrupedul mă vede în proporţie minimală, după cum mă lingea lent. Mă reflectam în ochii lui în ipostază antonimică: decăzut dintr-un sine major, îmbrăcat în costum negru, într-un sine minim, ca o esenţă, ca o picătură de esenţă în faţa sticlei din care a sărit. Povara dragostei nu-mi mai aparţinea: se răsfrângea asupra destinaţiei care mă susţinea cu propria-i gravitaţie. Căzusem într-o gravitaţie de împrumut care nu mă apropia de nicio formă de iubire. Am aruncat o piatră în apa lacului şi n-am mai judecat mesajul adâncului după felul cercurilor de a se desface spre mal. Am întâlnit-o pe Anca în momentul în care, aproape de a-şi lua diploma de bacalaureat, a renunţat. Atunci, o pasăre înfometată s-a abătut din zbor şi a răpit dintre cercuri, peştele magic, împlinitor de planuri. Ameţit de iluzia suprafeţei, care-l împinsese, ca într-un tub de nai, spre un tip de înot vertical, sonor, peştele a ajuns la cea a zborului, după cum, o vreme scurtă, a stat în pliscul berzei, şi din plăcerea plutirii forţate, a căzut într-un adânc străin, ostil prin îngustime şi acid gastric. Totul a fost o cădere treptată, deşi iniţial, peştele a fost extras dintr-un mediu mai jos ca trestia. Lacul îşi măsura vârstele în peşti pierduţi, ca zile. Altădată, am apreciat juneţea unui lac după cantitatea de verde oglindită. Dintr-o cupă într-alta, ca nisip în clepsidră, am estimat durata unui triunghi eminamente conjugal. Căzând mai lent dintr-un sine reflexiv într-altul dornic de activitate, am văzut ca în reluare, mingea în aer, aripa împinsă de ritm vizibil într-un lanţ de mişcări, a cărui verigă primă zăcea în mâna lui Dumnezeu. Mersul meu, întins ca o linie de cale ferată, avea capătul în degetul mic al Domnului care, dacă-l mişca, îl ondula şi-l expedia în bilanţuri cu numere care se erodau în toată cantitatea reprezentată. Nu observam diverse evenimente cronometrabile pentru că, într-o condiţie de împrumut, eram impregnat de proprietăţile obiectului pe care-l evaluam. De fapt, am descoperit de ce privim înapoi: avem nostalgia posibilităţii de a fi ales mai bine la o răspântie, cândva.

Am ajuns în târg, după ce am schimbat două microbuze. Paralel cu noi, îmbarcat în sine, trecea mereu timpul. Gesturile noastre se răsfrângeau în fluxul temporal. Coboram de exemplu, din mine însumi în potenţialul răsfrângerii, decodând spre fericirea personală, elanul din această a doua voit experimentată condiţie a mea, în icoană a lentorii, ca poftă a lui Adam de a se fi transferat din exilul terestru în iar începuta carte a istoriei, ca principală creaţie în mâna Domnului, uitând că partea de bine pentru care devenise stăpân în rai, fără un pom în supremaţie, ajunsese prin urmaşi în firea lui Noe care în corabie, în relaţie activ spirituală cu fiii, şlefuia la ea, fără patima perfecţiunii; şi regăsit în oglindirea propriului act de a citi, cu aduceri-aminte a ceea visam să fiu dincolo de prezent, nu mai aveam conectori la planul lingvistic, încât îmi rămâneau incomunicate vederile noi, ale mele însumi deplasat din actul conştiinţei înspre cel al voinţei de a sta spre meditaţie în răsfrângere, ca în umbră. La asemenea confluenţă dintre voinţă şi conştiinţă, predomina, până la inhibarea vocabularului dobândit, aspectul vizual, acea latură de meditaţii, regăsită zilnic în noi, când preferăm cărţii un film. Ne va fi influenţat figura tronantă în simţul olfactiv, deci tot contemporaneităţii ne supunem, afectându-ne mai târziu uitarea destinaţiilor, care va fi echivalat unui repaus neprogramat în pregătire şi unei depărtări ambigui de tensiunea constanţei în scop, cu o ambiţie de formă, fără densitatea unui curs neîntrerupt. Prin descendeţi, partea de bine pentru care Adam devenise stăpân în Eden, parvenise în firea lui Noe. M-am prezentat simplu, gândind la artă, în faţa unei tejghele, de pe care am ales, în uimirea târgoveţilor, o raţă de sticlă şi metal, mama Elada. Ca să fug de propria solitudine, m-am deghizat într-un tânăr grec la modă: am intrat într-o prăvălie, de unde am cumpărat o sacoşă de plastic şi nişte cămăşi albe de bumbac, mi-am pus ochelari de soare şi am pornit în căutarea unei biciclete de închiriat. Stăpâne, am auzit de undeva un glas către mine, lasă aripile în jos!. Atât de mare să-mi fie elanul spre o viaţă nouă, încât să fie vizibil din stratul acela social de jos, în care se află, bând cafea proastă, cerşetorul care m-a strigat? Consideră-mă dedublarea felului tău de a cere destinului iubire, pentru a cărei trăire, văd, n-ai vânt de fond, sau ipostaza străină a intenţiei de a părea altfel decât eşti. Vezi copilul care se învârte pe lângă tine? Se crede Ulise: în clădirea Primăriei vede o cetate şi mereu imaginează un cal troian. Funcţionarii din Primărei nu slăbesc ritmul: ei ştiu despre copil şi din truda lor, aparenţa dinamică a oraşului. Intenţia mea de subterfugiu impresionase mediul. Panorama părea consecinţa firească a unor idei despre călătorie.

(Va urma)