https://blog.revistaderecenzii.com/

Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise, s’a’mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața…

E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă seară le-au așezat pe toate în câte un colț, ca să nu se vadă.

S-a înoptat, și, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgalăilor dela sănii, iar câteodată și pocnetul scurt, al vreunui harapnic, — umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă sobă, și ține nepoțelul pe genunchi; coana Ruxanda, în picioare, îi privește pe amândoi.

Uitându-se zâmbitor, cu înțeles, la soția dumnisale, bătrânul începe a povesti:

— Era odată, dragul tatei, un copilaș, un copilaș frumos ca tine, și cuminte…

— Tot ca tine, adaogă coana Ruxanda, care nu răbda să tacă.

— Și cuminte cum nu era altul pe fața pământului de atunci — acum ești tu dragul tatei. — De cumințenia lui se dusese vestea peste nouă mări și țări; ba ajunsese vestea pană la casa anului celui vechiu și bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acuma. Și ce și-o fi zis anul cel gârbovit de zile: „așa bătrân cum îs eu, am să mă duc, cum oi putea, cum n’oi putea, să văd așa minune de copil”. Și-a luat, bătrânul, traista, toiagul de fier, și a purces la drum. Și-a mers, și-a mers, moșneagul, pănă. în dimineața zilei când avea să-și ieie rămas bun dela pământ, și numai, ce-a ajuns într’un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii, pe ceilalți îi împedeca puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau — pe el: — unii îi săreau în spate, alții îl trăgeau de suman, alții îi smunceau traista: „dă-mi și mie moșule, dă-mi și mie”. Cum îs plodurile, obraznice. Bietul moșneag începuse a se căi: „Pe semne ceasul rău m’a’ndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu liniștea, și să mă iau după o vorbă”. Ajunsese pe la rohatcă, gata să iasă din tîrg, când, obosit, mai cu seamă că începuse și a viscoli, se așeză pe prispa celei din urmă case, își puse traista și toiagul lângă dânsul și-și sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide ușa, și iese un copilaș, care-l privește cu milă și-i zice: „Vino moșule în casă de te odihnește puțin”. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, și puse întradins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar ar străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse; i-a așezat moșneagului un scăunaș, lângă sobă, și i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere. „Dar mama unde ți-e?” îl întrebă. — „S’a dus pănă ‘n târg” răspunse copilul — „Să-ți cumpere jucării?” adăogă iscoditor moșneagul. — „Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus pănă la o rudă”, răspunse tot așa de cuminte copilașul. Bătrânul a-nțeles atunci că găsise copilul despre cumințenia căruia ajunsese vestea pănă la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, așa, copilul a lipit genele și-a adormit îndată. Și iată ce a visat… Părea că plecase cu moșul care-l ținea de mână, și cum ieșiau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât casa; dar moșul suflă odată și ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporași; iar pe demarginea cărărei tot felul de copaci: smochini cu frunzele late, și roadele zăhărite gata…

— Ai văzut tu vreodată smochine zăhărite? Ia arată-i tu Ruxando.

Boerul clipi din ochi și coana Ruxanda aduse de pe măsuță o cutie plină, plină.

— Așa, de acestea.

… Mai erau: curmali, portocali, caiși… (coana Ruxanda le aducea pe măsură ce conul Grigori le numea; nepoțelului i se îmbujorase fața de bucurie). Așa, așa, ca aceste. Și printre frunze ce păsări nu cântau? Sticleți, scatii, măcălendri, canari, — de cei cari ai văzut la cucoana Marghiolița, — și era un zarvăt și o fericire în copacii ceia măi, măi, măi! Iar pe demargini ce crezi că era? Nu zău, ce crezi? Flori? Nu. Ningea de prăpădea pământul. Și așa mergând, numai ce într-un loc se sfârșește calea verde, și se ridică un munte de omăt. He-hei! gândea copilul. Când colo tocmai aici îl și adusese. Căci unde nu începe a sufla moșneagul pe o parte și pe alta, și pe ce parte sufla, omătul se spulbera și se dezvălea, una câte una, fețele unui palat mândru, cu aurării la porți, cu grădini împrejur, cu ferești multe și cu scări de marmoră. Și deodată, așa din văzduh, sare un pitic de bătrân, poate să fi avut o sută de ani și nu era mai mare ca tine — cu o barbă lungă de mătura pe jos, îmbrăcat într-o cațaveică verde cusută cu fir, iar în mână aducea cheia palatului. Știi tu cine era? Nu? Hm! cred și eu: era Statul-palmă-barbă-cot. Râzi, hai, de așa nume? Aista era un ghiuj glumeț și zurbagiu, cum e conul Năstase al nostru.

Coana Ruxanda îndată ce auzise de moșneag, se furișă pănă într-un colț, luă un moșneag ce semăna aidoma cu Statu-palmă și puse jucăria pe scaun. Când copilașul îl văzu, sări de bucurie, apucâ pe conul Grigori de gât și-l sărută.

— Dar pe mine? întrebă coana Ruxanda. Și după ce o sărută și pe dânsa. conul Grigori urmă:

… Anul cel bătrân și gârbov, luă cheia din mâna piticului, deschise porțile aurite și intrară în palat. Ce n-a văzut copilul? Toate bogățiile pământului, acolo erau. Moșul, îi spuse: „Iată palatul acesta cu tot ce ai văzut în el, — e al tău”. Dar copilul se mâhni și spuse bătrânului că n-avea ce face el cu așa palat mare, cu atâtea bogății nenumărate, și că mai bine i-ar fi părut, dacă palatul ar fi fost atât de mic, să-l poată așeza în căsuța lui, să î-l poată vedea și mama. Moșneagului i-au plăcut mult vorbele acestea, au eșit dinnăuntru, a făcut un semn și palatul s-a strâns mititel ca o cutie strălucitoare. Apoi i l-a dat copilului: „Uite ia-l, să-l duci acasă, și să știi, puiule, îi zise sărutându-l pe frunte, să nu dorești bogății mari și strălucitoare, ci atâtea cât poți tu stăpâni”. Apoi se făcu nevăzut. Copilul se trezi obosit în pătișorul lui; căci deși i se păruse lui că dormise, el făcuse într-adevăr drumul ce ți-am spus, și mare i-a fost mirarea când pe măsuța de lângă pat, găsi palatul cel mic, luminat, cu porțile aurite, cu scările de marmoră, și cu ferestre multe. Uite ca cel de dincolo.

Conul Grigori se întoarse spre cealaltă odaie, în care coana Ruxanda se strecurase mai dinainte, și unde, în mijlocul mesei, strălucea, ca o bucată de argint, un palat cu ferestrele luminate, cu grădini încărcate cu flori, în mijlocul cărora, apa unui avuz, juca strălucind ca un colb de pietre scumpe. Nepoțelul se repezi într-acolo și se opri, cu ochii strălucitori, în fața minunatei jucării.

— Vezi, îi zise conul Grigori, uite, dacă ai fost cuminte, și ție ți-a trimes anul cel bătrân un palat frumos ca și acela.

Nepoțelul stătu puțin pe gânduri, se întoarse, se uită drept în ochii bătrânului și răspunse:

— Nu, mie nu mi l-a trimes anul cel bătrân.

— Ba el, puiul mamei, adăogă zâmbind coana Ruxanda.

— Nu, mie mi l-a trimes mămița, eu pe dânsa am visat-o, răspunse din nou copilul.

Conul Grigori rămase mut, în ochi îi răsări deodată două lacrămi mari, și-și lăsă capul în mâini. Coana Ruxanda izbucni în plâns, și se aruncâ de luă copilașul în brațe:

— Da puiule dragă, mămița ta ți l-a trimes, mămițica ta!