Dan Ionescu: Jurnal de călătorie

I.

La ieșirea din Viena, am recunoscut, de la volan, locurile pe care le-am bătut la pas acum patru ani – pe când voiam să obosim pe străzile celei mai liniștite capitale din lume.

Cumva, am lăsat Viena în urmă. Mi-am aruncat ochii în dreapta autostrăzii, de unde răsăreau din colțuri de natură stranie, castele și vile.

Am deschis o discuție haioasă cu fiul meu (care conducea) despre Emi O., un amic extrem de liber la gură, cum am fost cu el, cu Emi, anul trecut, la mai multe reprezentanțe auto, pentru teste driver. La Ford, aveam emoții să nu izbucnească, supărat de ceva de acolo, în invective sau în limbaj de argou, dar s-a stăpânit. Așa am crezut. Când să plecăm, iritat de ideea că mașinile nu au în pachetul standard si roată de rezervă, Emi îi explica domnișoarei că el a mers nu știu unde și „al dracu cui, pleosc! a făcut gaură în roată”. În locul interjecției, el a rostit altceva. Curcanii nu au mărgele atât de roșii, pe cât s-au îmbujorat obrajii domnișoarei Anca.

Altă secvență, tot cu același personaj în prim-plan. În vizită la Rozalia, vara lui, despre a cărei fiică întreabă unde e.

-Este cu Bobo (prietenul fetei), sus, în casă.

-Citesc cărți sau fac rezumate?

-Îu! Ce vorbă-i aia! Pentru că Emi rostise vorba aceea dreaptă, din propriu-i vocabular.

-Vară-mea, ce spuneai tu despre fetele altor case? Că fata ta va sta cu prietenul în intimitate, numai prin cununie etc. Nu ești fățarnică?

-Îu! Îu! se agita vara lui. „Intimitate” e cuvântul meu, nu al lui Emi și în vorbele lui își aflau originea văicărelile Rozaliei.

Am râs cu Teodor, fiul meu, până am parcurs mai bine de o sută de kilometri.

Am oprit într-o parcare, amenajată la vreo cincizeci de metri de autostradă, pentru a schimba locurile: eu să devin șofer, iar Teodor, regizor. Mi-am dat seama că el pregătea un film, când, iar pe autostradă fiind, eu i-am spus ceva (după o lungă perioadă de liniște. Doar muzica de fond de pe youtube se auzea).

-Tocmai acum ai vorbit, când încheiam filmul! mi-a replicat el (dezamăgit).

Nu există vamă între Austria și Germania, numai o pancartă care menționează că am trecut în altă țară.

Am avut o problemă (să-i spun astfel). Trecusem mașina pe pilot automat. Eram pe banda a treia. Din dreapta, de pe prima bandă, am observat o mașină intrând, fără să semnalizeze și fără să se asigure, pe banda a doua. M-am gândit că șoferul de pe banda a doua nu o avea atâta minte, încât să intre „peste mine” (subit, în fața mea), dar a avut. Manevram volanul ca în filme. Secundele de pericol se dilatau, mi se părea o infinitate momentul. Copilul a strigat la mine să trag dreapta de volan, chiar a intervenit el și a îndreptat mașina:

-Hai după el! m-a îndemnat.

-Care el? am rostit și eu, la fel de îndârjit. Individul accelerase, dispărând.

Am parcat în dreapta, într-un loc de refugiu. Am cercetat mașina, sub imperiul șocului. Zgomotul produs la călcarea benzii albe de margine (cea dinspre parapet) ne derutase, pentru că ar fi fost similar celui de impact… În sfârșit, bine că am evitat.

La primul McDonalds, am băut cafea (eu) și am ronțăit cartofi prăjiți, am luat și Pepsi. Am stat la terasă. În Germania, era destul de răcoare: 19 grade. Între timp, a parcat un Opel, din care au coborât doi tineri cu o fetiță. Erau bulgari. La o măsuță mai încolo, doi bătrânei autohtoni, un el și o ea, vorbeau în liniște. Probabil, ca două jucării stricate s-ar fi mișcat, dacă s-ar fi ridicat (Minulescu). Indiferent de nație, timpul nu iartă pe nimeni – mi-am spus eu, care tot mai mult încerc să opresc timpul și nu reușesc. Sunt ca Faust. Îi spun clipei să stea și ea sare unde vrea. De ziua mea, în aprilie, m-a sunat Vali Onescu:

-Ți s-a întâmplat și ție să împlinești cincizeci de ani? Nu-mi vine să cred!

-Da, nici mie nu-mi vine să cred. Mereu m-am considerat tânăr, cum de fapt și eram, iar de azi, îmi dau seama că nu voi putea accepta bătrânețea, pentru că îmi ia tot. Nu suport firele albe care mi-au apărut. Slavă Domnului că nu sunt multe! Bunicul patern mi se plângea, deși râdea blând, oarecum neputincios, ca orice om prins în menghina vârstei: „Nu am ce să fac. Nu scap de bătrânețe. Bătrânețe, haine grele!”. Și atunci, îmi povestea despre anii tinereții lui, despre Bucureștiul interbelic (din 1945, de când a fost lăsat la vatră, nu a mai revăzut Bucureștiul niciodată), despre colonelul căruia îi era aghiotant. Am înregistrat convorbirea pe un telefon mai vechi și nu știu dacă o mai pot recupera.

II.

-Nemții nu au probleme cu discriminarea. Ai văzut câte femei în vârstă vindeau la tejghea? Două dintre ele aveau părul alb. La noi, la Mc, nu am văzut nicio matură, decât tinere angajate – discutam cu fiu-meu.

Fiindcă nu aveam ce face (trecusem iar pe scaunul din dreapta), am început să mă uit în mașinile pe care le depășeam. Din zece mașini, opt erau pilotate de femei:

-„O duduie!”, remarcam, „o domnișoară”, „o doamnă”. Erau extrem de relaxate, fie mestecau un măr, fie beau suc.

O Skoda ne-a depășit, după care a trecut pe prima bandă. La un interval de un sfert de oră, femeia (care o conducea) recurgea la aceeași manevră. De pe a treia bandă, trecea pe prima. De vreo șase – șapte ori s-a „încurat” așa.

Pe autostradă, mașini îngrijite, mărci dintre cele mai râvnite precum Tesla electric.

-Ce s-ar fi bucurat tataie-tău Mitică dacă ar fi fost cu noi!

III.

În parcarea unei benzinării…

Dintr-o Skoda, a coborât o doamnă extrem de degajată. A deschis ușa din spate a mașinii, de unde, la un ordin scurt, a sărit o potaie. Tot la ordin, potaia a așteptat-o cuminte, chiar în stânga, lângă mine… Nu știu unde s-au dus, pentru că am încetat să mă mai uit spre ei. Au revenit însă repede. Patrupedul a intrat în mașină, doamna (în blugi / tricou albastru) a desfăcut un pachet de mâncare, căruia i-a aruncat ambalajul oriunde o fi, i-a mestecat conținutul și a plecat. Femeia își trăia cu nepăsare viața și a punctat.

IV.

Am întrezărit hotelul (cel din fotografia inițială). Am făcut dreapta, pe o alee îngustă. Am cerut copilului să parcheze în față, acolo unde remarcasem un spațiu liber, „intrăm și întrebăm de parcare”. El: „Nu, pentru că ne amendează” etc. Am trecut și de hotel. Știam că are parcare, dar nu o găseam. Am mai mers în plus un kilometru, printr-un pasaj subteran. Am ieșit prin stânga din tunel, după vreo douăzeci de metri, am identificat parcarea. La recepție, am purtat mască. Tânărul care ne-a întâmpinat ne-a cerut să plătim cash, deși rezervarea fusese făcută online. Eu știam că ar fi trebuit ca banii să ne fi fost luați de pe card, aveam telefonul descărcat și nu mai puteam verifica. Fiu-meu s-a plictisit de îndărătnicia mea, mi-a zis ceva despre cum nu am încredere în oameni etc.

Am primit cheia, pentru o cameră de la etajul al doilea (tot la etajul secund fusesem cazați și în Viena). Am urcat cu liftul. Erau două lifturi de sticlă, cu traseu paralel.

Impresia la intrarea în cameră a fost bună.Cameră mare, curată, modern echipată.

Primisem informații despre Köln, de la Titi, soțul vară-mii Otilia, Titi lucrează de ani de zile în Germania (și nu se mai oprește! Glumesc), că trebuie neapărat să vizităm centrul vechi al orașului, că este între cele mai atractive orașe din Europa… Afară, stătea să plouă, era ceva mai răcoare. Teodor nici nu știu când a plecat să ia masa în oraș, dar m-a sunat după vreo oră și jumătate, că nu are cu ce veni (îl prinsese ploaia). A doua zi, chiar în fața hotelului (foto), am văzut o stație de trotinete electrice; ar fi fost interesant să fi vizitat orașul aseară, cu trotineta. Dar în urma războiului, un viteaz se arată, Eu!

În acea seară, se juca finala Ligii Campionilor la fotbal. Am căutat prin zecile de programe ale televizorului și mi s-a părut că nu e niciunul care să-l difuzeze. M-am înșelat. Am prins ultimele douăzeci de minute, când Neymar plângea.

V.

A doua zi, la micul dejun (bufet suedez)… Domnișoara ne-a cerut să purtăm și mânuși (mască deja aveam). În capătul unei mese, era o stivă de mânuși de unică folosință, pusă la dispoziție de către hotel. Meniul culinar nu era atât de bogat precum la Viena. De exemplu, nu era decât un singur fel de pâine, pe când la Viena, regăsisem cel puțin patru (1. pâine albă, 2. neagră, 3. cu semințe, lunguiață / 4. chifle).

Am strâns farfuriile una peste alta (după ce am mâncat). I le-am așezat domnișoarei pe platou. Am simțit recunoștința și uimirea ei.

VI.

În drum spre aeroport, despre care aflasem că este între cele mai mari, având o teamă și de zbor și de a nu reuși să mă urc în avion… Camelia (o rudă) îmi prezentase aeroportul drept un labirint în care ea însăși trăiește spaima de a nu ajunge la pistă, deși a repetat faptul de zeci de ori, cu ocazia delegațiilor de la Ford.

Evident, Teodor m-a lăsat mai departe, într-o parcare supraetajată, invocând același motiv, că nu oprește mașina oriunde ar fi. Eu îi indicasem un loc de parcare, lângă stația de autobuz, dar el „Nu, se vede pe cameră” etc. Nu-i înțelegeam graba. El mai avea de mers 300 de kilometri până la destinația lui. Mie nu-mi spusese că se va duce și la Amsterdam, la aeroport, de unde avea să-și ia fosta colegă de liceu, pe Alexandra (care venise cu avionul). Nu a rezistat impresiilor și s-a dat de gol printr-un mesaj pe whatsApp, cât de monumentală e capitala, că parcă ar fi în New York.

Am mers pe jos, să intru în aeroport. Era nouă dimineața. Nu vedeam niciun om pe nicăieri. Bănuiam că trebuie să fie forfotă, dar nimic. Am greșit drumul! (îmi tot spuneam). Am ajuns într-un fel de subsol. Am întâlnit doi lucrători în salopetă, care mi-au vorbit în germană (mai mult prin semne) să iau liftul la etajul unu. Au avut dreptate. La ieșirea din lift, am dat de case. Aveam conexiune la net și am început să traduc din germană în română, pe telefon, ce mi se părea că mă ajută din zestrea de inscripții. Am citit „tejghea”. Am identificat numărul „tejghelei” la care, mai târziu, aveam să mă prezint, pentru check-in. Avionul, pentru care îmi comandasem online bilet de acum o lună, zbura de la ora 16.

Am intrat într-o toaletă să mă dezinfectez, dar senzația a fost inversă (că m-am infectat), din cauza vaselor de faianță înfundate. Nu mi-a venit să cred. Am ieșit. Tocmai am primit un telefon de la soră-mea care mă tot sfătuia să mă descalț și să pun și tenișii la aparatul de dezinfectat. Cum să mă descalț? Dacă mă dezechilibrez și mă sprijin cu talpa desculță de podea, piciorul cum îl mai ridic la aparatul de dezinfectat?

Am ieșit să iau o gură de aer. Mi-am dat masca jos și am respirat liber, încercând să-mi șterg din minte imaginea „necruțătoare” din baia publică. În treacăt, am mai observat ușile mai multor toalete, dar nu m-am mai hazardat să intru.

Prin aeroport, prin librăria de acolo, unde trona cartea unui scriitor neamț, carte însoțită de un afiș vast, încă mă gândeam cum va fi reușind Teodor să iasă din parcare; îl surprinsesem reglând navigația, în timp ce eu mă depărtam, viziune care mă liniștea într-un fel, dar până nu primeam confirmarea că a ajuns în campus, evident suportam un stres, totuși minor față de acela că e posibil să nu urc în avion.

Aproape mă împrietenisem cu niște funcționari de bancă, al căror birou era deschis în latura dreaptă, cum ai fi venit dinspre stația de taxi, de afară. Cum pendulam dintr-o parte în alta, cu un rucsac în spate, le păream de fiecare dată altul, un turist nou, probabil și de-al lor, care pe rând executau rolul de negociator.

Pe „terasa” unui McDonalds (din aeroport), de ore, stătea un turist matur, oarecum elegant. La o masă depărtată, o tânără blondă își prinsese părul în smartphone. M-am așezat și eu la o masă intermediară, nu să-mi prind părul, ci să mă odihnesc. Vizavi de Mc, un negustor de vinuri agita o sticlă. Undeva, în centrul etajului, „țâșneau”, ca din sticla efervescentă, pasagerii veniți pe o scară, de la metrou.

În apropierea orei de decolare, am văzut la ghișeul adecvat interesului meu, călători energici, vorbind în română. M-am așezat în rând, o tânără mămică își dădăcea soțul (săracul! îndura).

Cu biletul în mână, am ajuns în sala de așteptare. L-am plasat într-un plic de plastic. M-am dezinfectat la un pulverizator. Tichetul a zburat (de acolo de unde era) înaintea mea. Am refăcut traseul (să-mi recuperez biletul), doar câteva secunde mă despărțeau de momentul în care încă îl dețineam, și am ajuns în fața unui bărbat cu trăsături robuste, nu prea scăpătat. Mi-am dat seama că e român. Îmi găsise biletul și în loc să vină în sala de așteptare, unde ar fi trebuit să fiu eu, „andrisantul”, i l-a înmânat „unei fete cu pantaloni roșii”. Fata era cam de vârsta mea. Și o cunoștea. Erau împreună, însă nu am putut elucida în ce fel de relație. Mi s-a prezentat: Lucia (lucra în aeroport, nu am întrebat ce). Erau din Herculane. După Revoluție, el a plecat în Germania, unde s-a angajat șofer, ceea ce și acum (am înțeles) era. La difuzor, se anunța faptul că au găsit bietul. Lucia i-l dăduse (mai departe, ca un lanț al slăbiciunilor) unui angajat, un student (despre care spune că ia mai puțin decât o femeie de serviciu. Studentul îmi rezolvase checkingul).

VII.

Stewardesa mi-a indicat locul 30, acela scris pe bilet. Era ultimul loc, în coada avionului. Ar fi trebuit să mă așez între două domnișoare. Bancheta îmi părea extrem de îngustă:

-Nu aș putea sta la fereastră? am întrebat.

-Așteptați, pentru că locul din dreapta nu se va ocupa – am impresia (mi-a sugerat stewardesa).

M-am instalat la fereastră, singur pe trei locuri (care nu se ocupaseră). Aparatul s-a pus în funcțiune (zburam cu avionul pentru prima dată). Pista rămânea o linie. În curând, pământul mi se înfățișa precum o hartă, din acelea regăsite în atlas ori pe gps etc. M-am gândit la Ghilgameș, eroul care descria pământul în mărimi regresive, viziune care ar trăda o călătorie în cosmos, cu o navă spațială.

În filme, actorul Bruce Willis le rezolvă pe toate, inclusiv să redreseze un avion în cădere. Nu există nicio șansă. Filmele sunt ficțiune. Cine stăpânește un asemenea zmeu de fiare?

Mă uitam să nu se ridice vreunul de pe scaun să ne amenințe, strigând lozinci religioase. Atitudinea calmă a stewardeselor (care vorbeau despre viața lor între ele) mi-a readus liniștea: dacă fetele acestea nu au frică, mie de ce mi-ar fi?

Unele gânduri le-au înlocuit pe altele… Oriunde merg, este imposibil ca eu să nu întâlnesc pe cineva cunoscut – cugetam – , dar de această dată, nu am revăzut pe nimeni. Nu mi-am dus ideea până la capăt, pentru că stewardesa (care mă ajutase cu mai multe sfaturi – de teama zborului, mai lansam întrebări) a venit spre mine:

-Nu vă supărați… Dumneavoastră sunteți…?

Întrebarea mi s-a părut ireală în context. În văzduh, la două mii de metri altitudine, poate mai mult, întâlneam pe cineva.

-Georgiana M.! mi s-a prezentat.

Am mai schimbat câteva cuvinte, era surprinsă că nu am mai zburat până în prezent cu avionul.

Am comandat o ciocolată, mai mult pentru a-mi ajuta cunoștința prin mica mea achiziție, chiar nu am mai luat restul, atestând astfel bucuria aceasta a întâlnirii (a revederii).

O tură s-a făcut cu măsuța pe roți (încărcată cu produse diverse, care puteau fi cumpărate de către pasageri), dus-întors… Un tânăr la vreo douăzeci și ceva de ani (cu o înfățișare rustică, fără pic de carte deschisă) pe care-l zărisem în aeroport cu o iubită minionă, tânăr așezat acum pe scaunul din fața mea: dacă-l întrebasem despre zbor în aeroport, își luase față de mine un aer de atotștiutor, a comandat bere.

Am fost anunțați prin difuzor că ne pregătim de aterizare, scăpând astfel de mica ură pe care o încercam față de acei interlocutori accidentali, a căror trufie este evidentă când omul cu o problemă îi întreabă ceva, când sunt puși în situația de a ajuta, fără vreun efort deosebit, dar nu au omenie, fiindcă omenia își are originea în orizontul cultural și în educația primită de acasă (lui îi lipseau cam trei ani, din șapte); aroganța putea fi o mască pentru inepție, fapt care l-ar fi salvat (ca om).

VIII.

-Georgiana, să mă anunți când trebuie să desfac legătura de scaun!

-Întâi, ni le desfacem noi, apoi, la un semnal sonor, dumneavoastră. Georgiana a mai avertizat pe câțiva să nu-și deschidă centura și nu aș fi vrut să greșesc și eu, părând nesincronizat protocolului de siguranță. Aveam dinainte-mi o Ileana Cosânzeana actuală!

Am fost primul în gura scărilor.

Georgiana a râs (are umor!).

IX.

Per pedes către casă, având rucsacul în spate…

Telefonul primit de la sora mea m-a scos din febra acestor calcule (soră-mea se mira cum eu adineauri eram în Köln, iar acum, după două ore, sunt deja acasă).

De fiecare dată când revin din vreo călătorie, îmi aduc aminte de încheierea amuzantă la Drumuri de munte. Nepus în gardă, deschid poarta și o zăresc în grădină pe mama, jumulind buruienile din trandafiri.

Nu am menționat obiectivul călătoriei, pentru că e posibil ca fiul meu, citind jurnalul, să nu fie de acord cu ilustrarea mai multor amănunte decât ar fi necesar.

(Va urma)