https://blog.revistaderecenzii.com/

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

— De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

— Puteai să te duci dracului cu românul și cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mâța asta, bre?

— Cu mâța asta? Ai s-o pui pe grăunțe și pe săceală și, în două săptămâni, n-ai s-o mai cunoști. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni.

— Poate o mâță de soi, măi Tasache! mi se pare că românul dracului te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vândut o mâță.

— Mâță, nemâță, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decât am dat.

— Ei, și adică ce așa de strașnic mers are, de crezi tu că face mai mult de 50 de lei?

— Merge la gebea, de poți să dormi pe ea și să duci pe palmă paharul cu apă.

— Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m-am hotărât să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mâțe sau să duc de pe pământ apa sfântului Ilie din cer? Și, mai la urmă, ce mâncare-i gebeaua aceea a ta?

— Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăștiat și legănat; merge fără să salte; rari cai merg la gebea!

— Bine, am priceput; acum vino de stă la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale.

Și iată cum în sfânta zi de Duminica Mare mă trezii stăpânul în regulă al unei iepe mici și slabe, care mergea la gebea și care urma să fie tovarășa odiseei ce plănuiam.

Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: după două săptămâni de grăunțe și de săceală, Pisicuța — așa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese și drăgălașe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc-o văd ș-acum: castanie peste tot, cu botul mic și cu nările largi, cu capul fin și tăiat pe niște linii dulci și bine hotărâte, cu ochii negri, mari și vioi, cu coama bogată, cu gâtul gros și puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten și subțire, cu șoldurile largi, cu piciorul fin și nervos, cu copitele mici și ușor înclinate, Pisicuța mea avea mai mult înfățișarea unui lucru de artă decât a unui cal de ham. Și, de unde ai fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frângă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi când eu îmi așezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum… Ce voiți? era iapă din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni…

Plecai… Muntele Pietricica, făcând pe stânga față răsăritului, ținea învăluit încă, în umbra-i colosală, orașul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineții, se înălțau, ca deșteptate din somn, sub întâile raze ale soarelui crucile cu fețe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creștetului stâncos al Pietricicăi, întindeau, peste adâncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-și rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munților din apus……Tacito, solo, e senza compagnia…1

Mersesem trei ceasuri fără oprire și Pisicuța îmi aduse aceasta la cunoștință gemând și strănutând… Era obosită. Descălecai sub un plop bătrân și stufos de pe marginea drumului, luai șaua din spatele Pisicuței, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mângâiai pe obraz și o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulită de această neașteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaș și-l rezemă pe umărul meu… Iată pentru ce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul și chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui și întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aș fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o țigară și mă lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului… Atât numai că pe Prometeu îl ciupeau de pântece și de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfârșit de lungi ale mantalei mele; și aceasta tocmai atunci când priveam mai inspirat, prin rețeaua frunzelor plopului, albastrul adânc și limpede al cerului, când sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, când inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, când strălucita mea închipuire era să mai adauge, în sfârșit, o nestemată, încă, la cununa nemuririi mele!!…

Cuminte însă ca totdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-și cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin rețeaua deasă și mișcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se Tăcut, singur și fără tovărășie.

topească, în tonuri de aur, pe fundul vioriu și depărtat al munților, vântul amăgitor să sărute florile și să fugă, iar florile înșelate să plece în urmă-i capul și să plângă, cu lacrimi de rouă… și-mi umflai mantaua de-o aripă, o târâii până dincolo de țara neagră a furnicilor cu dinții de criță, o scuturai așa de puternic, încât stârnii o groaznică vijelie pân-în depărtare și surghiunii, din sânul dulce al patriei, în țări străine și necunoscute, o sumedenie de furnici îndărătnice, care se acațaseră de mantaua mea, hotărâte să mă urmărească cu război chiar dincolo de hotarele lor!… Și fiindcă buna-cuviință cere, când te afli în largul naturii, să cugeți cât o ploșniță cel puțin, mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvânt, că, adică, la înălțimea la care se află, fără ca o adiere cât de ușoară să le bage în seamă, ele totuși se clatină cu zgomot, lovindu-și unele de altele discul lor lat și greoi, aninat, fără cumpăneală, de o coadă lungă și subțire… N-aș putea spune tocmai hotărât dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deștept și am visat sau dacă am dormit și am cugetat, după cum iarăși n-aș putea lămuri cam ce hotar ar putea fi între vis și aievea; atâta știu că, la deșteptare, mă trezii cu sfântul soare acațat de vârful plopului.

Din albastrul șters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vânt nu mișca aerul învăpăiat; în fânețe nici un fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat se liniștise și, de pe verdele gingaș al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu… Cel mult dacă cosașul răgușit, locuitor nevăzut al miriștii uscate, și greierul de câmp, negru și sprinten stăpânitor al umbrei din împărăția îmbălsămată a florilor, mai țârâiau a arșiță!…

După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuței mele prin marea de flăcări ce se revărsa peste pământ în miezul arzător al zilelor de vară, cârnii la dreapta și intrai, de-a dreptul și triumfal, prin porțile larg deschise, în ograda caselor de țară, unde locuia un vechi prieten al meu. Stăpâna de casă, în haină albă de dimineață și cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă și cu țurțuri mici de mărgele roșii pe margine, trebăluia nu știu ce prin cerdacul larg din față. Când văzu de departe pe cineva intrând călare, făcu repede unghi drept din brațu-i alb, rotund și gol până la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, se rezemă cu celălalt braț săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puțin înainte, rămase neclintită și se uită țintă… O mai frumoasă și mai desăvârșită cariatidă nu se putea închipui… și, în o clipă, dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise… Cu atât mai rău sau… cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zilelor de iulie; și încă și mai bine pentru acel căruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea că o rază — și cea mai luminoasă — s-a rupt din soare și s-a mistuit, ca înghițită… fie chiar din privazul întunecos al unei uși întredeschise!…

Pisicuța se opri la scară și, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întâmpinarea mea mă pofti în casă, din partea „duducăi”. Eu, care, când îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuței cu frâul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gând să urc scara călare și să intru în casă cu Pisicuță cu tot. Pisicuța, care nu șovăia între glumă și între frâu, își puse una din copite pe întâia treaptă.

— Iu! făcu femeia, țipând speriată; și repede fugi în casă. Auzii din lăuntru un hohot de râs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decât al stăpânei de casă, care de mult îmi cunoștea apucăturile.

Descălecai și dădui pe Pisicuța, spre îngrijire, unui argat de ogradă, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului și intrai în casă. Femeia pe care o speriasem mă scutură de colb cu o perie, privind în pământ și de-abia stăpânindu-și râsul, cu palma la gură; mi se dădu apă, mă spălai, mă ștersei, mă slujii de degete în loc de pieptene și trecui în altă odaie mare și curat îmbrăcată, unde, până ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea și aprinsei o țigară, cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului.

Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aș putea da seama pentru ce, fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea… iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri… Strânsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine… Un mare oraș, așezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea și, pe străzile-i albe, largi și pline de soare, lume multă foia în toate părțile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stinși, cu obrazul îngropat, cu musteața bătrână înainte de vreme, cu pantalonii scurți până la glezne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălțăminte, cu haina roasă la un cot și cârpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil „acordeon”, scoboram la vale pe o stradă lungă, largă și dreaptă, cu capul plecat și plin de gânduri, la o subțioară cu un teanc de cărți ponosite, iar sub cealaltă cu… un mare și rotund harbuz turcesc… Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici și un stol de fete între opt și zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea; una, mică cât o lingură și iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gât, mă sărută sau mă mușcă de obraz sau de ureche, sări repede jos înapoi, luă harbuzul mai greu decât ea, îl trânti de pământ de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul, înmormântându-și în el, până la sprâncene, fața-i mică de copil. Din când în când, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovată bucurie; zeama roșie îi picura de pe barbă pe pestelcă și de pe pestelcă pe pământ… Când ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mânjită până la urechi și o sămânță de harbuz neagră și lată îi rămăsese lipită pe vârful nasului.

O singură dată în viața mea am simțit părerea de rău că nu sunt pictor…

Apoi iute ca o zvârlugă se repezi și îmi sări drept în brațe; cu o mână îmi prinse o musteață, iar cu cealaltă mă luă pe după gât, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.

— Mănâncă, bădie, și mata; să vezi ce bunu-i!… zise ea. Și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez.

— A! tare-i bun! zisei, mușcând. Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț.

Și c-o îndemânare de cow-boy, zvârli coaja roasă până la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteață, mă împresură cu amândouă mâinile pe după gât, își vârî capu-i mic sub marginile pălăriei mele și mă sărută cu zgomot pe frunte.

— Bădie, tare-mi ești drag! zise ea lăsându-se puțin pe spate, rezemată de amândouă brațele mele și privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Așa-i că și eu ți-s dragă?

— Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strângând-o în brațe; dragă ca o floare mititică și nebunatică ce ești, fiindcă, pe lumea asta, numai tu, draga bădiei, te mai gândești la mine.

Un zâmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umeziră ochii și glasul mi se înnodă în gât.

— Iar plângi, bădie?
— Nu, Floricico, mă bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, bădie; soarele te bate-n spate; te doare ceva?
— Să-ți spun drept, Floricico, mă doare capul. Cu amândouă mâinile ei mici și ude încă, mă netezi pe frunte moale și drăgălaș și… șterse ea singură și… pentru totdeauna locul unde mă sărutase cu atâta nevinovăție.

Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese… Atâta doar, că mă aflam într-o casă de țară, într-o odaie mare și curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu țigara-n gură și cu privirea pierdută-n podele ca în adâncul cerului…

Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!… Pe unde intrase, nu-mi putui da seama… poate că pe aceleași scări ale văzduhului, peste același râu larg și vijelios al timpului, peste care și închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieții mele… Poate că intrase chiar, cu pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii… Se poate; când pleoapele mi se ridicară de peste ochi și recăpătai simțul realității, stăpâna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase ușoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți, stătea în picioare dinaintea mea și mă privea nemișcată. De sub horbota neagră și subțire a mânecii stângi, dimprejurul alb al brațului ei, mijeau cu scânteieri palide-roșii boabele mari ale unei brățări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrângeri mișcătoare și molatice de lumină mută, răsărea gâtul ei de alabastru viu și capul ei sculptural de Venere antică. Pare c-o văd ș-acum… Câte vieți, câte inimi, câte suflete n-ar fi putut găsi mormântul lor de veci în taina adâncimii fermecate a ochilor ei negri!…

O privii drept în față… Pe nas nu mai avea lipită nici o sămânță de harbuz neagră și lată.

Pe fruntea mea, nici o urmă de nevinovată sărutare!… Îmi întinse amândouă mâinile ei albe și mici; eu i le sărutai pe amândouă, fără să-i dau măcar bună dimineața și fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea.

— Foarte frumos, domnule bădie, zise ea în sfârșit, desfăcându-și ușor mâinile din strânsoarea mea și așezându-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos! Vasăzică d-ta vii la mine să dormi, nu să mă vezi?

— Mă iartă, cuconiță Floricico, zisei eu foarte serios; mai întâi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie să te văd, fie acasă la d-ta, fie oriunde, deoarece, când mă aflu singur, prea ai meșteșugul de a mi te vârî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei, și a-mi stârni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De când crezi d-ta că umblu eu după o vrăjitoare care să-mi descânte de-a scăpării? Ia, te poftesc, caută în creții de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună, și ai să vezi că le lipsește o bucățică tăiată cu cuțitașul; ce vrei? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe d-ta, și am să-i duc.

— Nu glumești? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie? zise ea cu glas de spaimă glumeață; și punându-și mâna la gură cu o nespusă drăgălășie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zâmbetul pe față, drept în luminile ochilor…

— Ar trebui să fiu o mare secătură ca să m-apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decât a turcilor și a tătarilor!…

— Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ștefan de la București?!

— Ei, da!… Rochia… dumneatale… cea cafenie… pe care… etc., etc. … și ce poftești?

— Uf!… bădie, tare-mi ești urât… fugi de-aici!… zise ea acoperindu-mi și împingându-mi ușor fața cu toate cele zece degete moi, calde și răsfirate ale amânduror mâinilor sale mici; ești un sălbatic și un original cum n-am mai văzut!…

— Nu cumva, mititica mea, cuconiță Floricico, vei fi crezând d-ta că tare-mi ești dragă? Te înșeli!… Sălbatic și original!… Of!… ce mare descoperire ai mai făcut!… Oricum însă, zisei eu, răzgândindu-mă, tot e mai mare decât a doua cămașă de la raci și nu știu a mai câta prostire de la scoici descoperite de mustăciosul, bâlbâitul, gușatul și… favoritul d-tale învățat de la București.

— Bădie, iar începi cu…
— Prostiile… Se poate; decât să faci bine să nu mă mai pui în față cu favoritul d-tale învățat; ce vrei? Nu pot suferi mutrele roșii și bâlbâite!…

— Și vasăzică d-ta, domnule bădie, nu mă mai iubești deloc? zise ea cu un ton pe care se silea să-l facă amenințător.

— Deloc.
— Și nu mai poți suferi mutra mea?
— Nu.
— Și n-ai să vii să mă mai vezi niciodată?
— Niciodată.
— Și-ți sunt urâtă tare?
— Tare urâtă!… Iute ca fulgerul, își puse și își îndesă pe gura mea dosul moale și cald al amânduror mâinilor sale albe și mici…

— Sărută, să te iert!… Chemai în ajutor tot stoicismul sângelui meu și, cu zâmbetul în ochi, rămăsei nesimțitor.

— Bine, am să te pârăsc lui Ștefan că nu mă mai iubești, zise ea cu fața înflăcărată de o drăgălașă mânie și cu ochii aprinși de ura unei iubiri înădușite…

— Ei și?… Nu cumva Ștefan al d-tale o să mă facă să-mi fii dragă cu de-a sila, odată ce-mi ești urâtă foc?…

Zâmbind și neclintită, mă privi o clipă drept în ochi.
— Știi ce una, bădie?
— Ce, cuconiță Floricico?
— Hai să ne împăcăm.
— Hai… da ce-mi dai?
— Ce să-ți dau?…
— Unghiuța matale de la degetul cel mic. Cu o mișcare mlădioasă și ageră, vrednică de cea mai ageră și mlădioasă pisicuță, își lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mâna dreaptă… Ce să săruți din unghie mică, chiar caldă și trandafirie de-ar fi fost!… Totuși răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimașe sărutări!…

Ștefan, bărbatul Floricicăi, era cel mai bun prieten al meu din copilărie.

Ea… mai presus decât Ileana Cosânzeana, din cosiță floarea-i cântă, sau decât Trestiana, fiica dumnezeiește greșită a vreunui Statu-Palmă-Barbă-Cot…

— Dar, în sfârșit, zisei eu schimbând vorba, ce e cu leneșul d-tale de Ștefan de nu se mai arată? Nu cumva doarme ș-acum?

— De unde? Ștefan e dus de ieri la Galați cu de-ale moșiei.
— A!… vasăzică, mititica mea cuconiță Floricico, o s-avem cinstea și plăcerea de a prânzi între patru ochi?

— Ba, cu voia matale, domnule bădie, o s-avem cinstea și plăcerea de a prânzi între douăzeci și patru; toate surorile și verele mele au năvălit săptămâna asta peste mine, de pretutindeni.

— Ce păcat că n-a năvălit săptămâna asta peste d-ta și învățatul d-tale de la București!… Am fi avut atunci cinstea și plăcerea de a prânzi între douăzeci și cinci de ochi!… Am auzit că învățatul d-tale, uitându-se prea de-aproape la un rac mare și viu — știi că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului și l-a chiorât…

— De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mânii foc. — O! cât îmi place să mă cerți Cu-adâncii-ți ochi și mari! De-ai ști tu-n urmă, când mă ierți, Cât de frumoasă-mi pari!…

Mă lovi ușor cu palma peste gură și, sculându-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătoru-i elastic pe butonul de lângă ușă al unei sonerii.

Dureroasa fericire ținuse o clipă!… În depărtare, răspunse apăsării un lung țârâit metalic, care luă în urechea mea înfățișarea puternică a zgomotului de prăbușire înaltă și năprasnică a unei vechi clădiri… Ceva se prăbuși parcă în inima mea și, în o clipă, mi se păru că am trăit o viață întreagă… Sângele mi se scurse din față și numai ochii mei umezi de lacrimi și pironiți în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort…

— Iar… zise ea uitându-mi-se în față și scuturându-mă ușor de umăr — iar?

— Nu… mă bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, bădie… unde vezi soare? ce-ți este?
— Drept să-ți spun, mă… doare… capul… Nu zise nimic. Se lăsă mai mult să cadă decât să se așeze pe scaun, cu mâinile încrucișate pe genunchi și cu capul plecat. Cine știe?… Poate că și ea trăi în o singură clipă o întreagă viață!…

— Ah!… izbucni ea deodată, ridicând și încleștându-și în văzduh, ca spre rugăciune, mâinile ei. Ah! bădie, tare sunt nefericită… Doamne! Doamne!…

Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. Cu ochii umezi și pierduți în deșert, cu mâinile împreunate și rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire.

Chipul durerii deznădăjduite, chemând asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui să fie altfel săpat în marmură…

— Nu fi copilă! zisei eu sculându-mă repede de pe canapea și netezindu-i ușor amândoi obrajii. Nu fi copilă!… Nu se pot înfrânge hotărârile soartei; pe căi deosebite suntem meniți a ne duce fiecare crucea până pe vârful Golgotei… Nu fi copilă!…

Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi.
— Nu fi copilă, pentru Dumnezeu!… Liniștește-te!… Și, apucându-i capul între mâini, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat.

Își desfăcu mâinile și molatic le lăsă să cadă pe amândoi umerii mei…

— Bădie, tare-mi ești drag!… Și cu o ușoară strângere nervoasă, mă trase puțin spre dânsa.
— Așa-i că și eu ți-s dragă?… zise ea privindu-mă adânc în ochi. Îi apucai amândouă mâinile ei mici în mâinile mele tremurătoare.

— Dragă, Floricico, dragă de la sămânța de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vârful nasului tău de copil și până la alunica neagră ce doarme dusă și fericită pe brațul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcușului său de fulgi auriți!…

…Și niciodată n-am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simțurilor, și n-am târât niciodată în vârtejul de dragoste pângărită a sângelui ce clocotește în vine stricate și păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvârșită a dumnezeieștii frumuseți…

Totuși…
— Destul!… zisei eu cu glas înecat și răgușit, desfăcând și aruncând, repede și brutal, mâinile ei din mâinile mele. Destul, Floricico!…

Iute ca o zvârlugă, mă împresură pe după gât cu brațele ei și… mă sărută sau mă mușcă de obraz sau de ureche…

Și trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea amețitoare a trupului ei…

…În ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici… mică cât o lingură… iute ca o picătură de argint viu… oare timpul și uitarea nu așternuse încă, peste icoana vie a unei vieți de altădată, lințoliul lor nestrăbătut?…

Femeia pe care o speriasem intră cu apă și dulceți.
— Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, și vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, poftește-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.

Femeia ieși.
— Apropo! zise ea, venindu-mi în față și punându-și o mână pe umărul meu, nu ți-am spus că Magda…

— Ei, ce e cu Magda?
— Ghici!…
— Și-a scrântit, fără îndoială, vreun picior, dându-se de-a tumba pe vreo căpiță de fân…

— Nu.

— Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălașă și mincinoasă cum era, s-a făcut înțeleaptă ca un vițel de trei ani?

— Nu, ghici!…
— Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriță, căci țigancă ești; pune-ți în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ți ghici.

— Ei, nu, zise ea nerăbdătoare și vârându-se în sufletul meu. Drept răspuns o sărutai ușor pe frunte.
— Ei, nu, ghici… și se auzi pe dușumea bătaia ușoară și poruncitoare a piciorului său mic…

— Nu cumva, zisei eu zâmbind cu înțeles și răsucindu-mi vârful musteții, nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala -așa îi ziceam eu Magdei — și-a vândut vila sa din Ierusalim și cu prețul aurului de pe ea a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă și a i le șterge, în urmă, cu părul ei negru și bogat?

— Tocmai!… Tocmai!… Magda se mărită, e aici și…
— „Viitorul” dumisale?
— Da! o să-l vezi, o să-i faci cunoștința și ai să-mi spui cum ți se pare.

— Cu alte cuvinte, ne aflăm în deplină Cana Galileei… Foarte bine!… Magda e o vițică proastă.

— Și pentru ce, mă rog?…
— Pentru că nu-mi place, când vin la voi, să pun frac și mănuși albe; știi că eu sunt cam necioplit; putea să mai aștepte Magda cu marafeturile prezentațiilor și ale reprezentațiilor sale matrimoniale, măcar până ce treceam eu Bistrița și avea, în urmă, destulă vreme să se îndoape, cât poftea, cu rățoielile nesărate ale cine știe cărui vânător de gologani… Desigur că-l cheamă sau Georges sau Jean… Știu eu că voi toate aveți gusturi franțuzești; adu-ți aminte cât sânge rău ți-am făcut până ce să te dezbar de a mai zice lui Ștefan al tău „Etienne”; dar în sfârșit cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat?

— Georges…
— Destul, că mă zgârii în ureche. Un ropot de alergătură repede și o mare gălăgie de glasuri femeiești, care vorbeau tare și râdeau în același timp, se auzi prin cerdacul larg din față și, cât ai clipi, privazul ușii se umplu de ochi veseli și de fețe înflorite și iarăși, cât ai clipi, mă simții apucat de mâini, de brațe, de umere, de cheotoarea surtucului…

— Bine ai venit, bădie!
— De unde vii, bădie?
— Ne-a spus Florica c-ai să vii…
— Așa-i c-ai să mai stai la noi?
— Azi mergi cu noi la Dumbravă…
— Iiii!… Ce bine-mi pare c-ai venit!… zise Emilia, sărind în sus prin casă și bătând în palme de bucurie…

— O să-mi devastați persoana, tătari ce sunteți!… zisei eu în sfârșit, cuprinzând în brațe atâtea capete câte putui și sărutândule pe fiecare drept în creștet… Bine v-am găsit!…

Și nu știu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorât din atâtea inimi curate, nu era îndeajuns să înece un fel de dureroasă întristare, ce-mi stăpânea sufletul și inima…

Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea în locul unde șezusem eu și, învârtind pe deget o cheie mică legată de capătul unei cordele roșii, părea dusă pe gânduri și străină de ceea ce se petrecea în jurul ei…

Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate și pentru dânsa?…
— Dar, în sfârșit, mai lipsește cineva, zisei eu apucând pe Magda de vârful amânduror urechilor și privind-o drept în ochi.

Se uită un moment la mine nedumerită și întrebător, apoi iute se înroși…

— Ia te rog să mă lași în pace, zise ea dându-mi jos mâinile cu o lovitură ușoară; și, întorcându-se repede și oarecum supărată, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-și îndreaptă și-și mai resfiră legătoarea lată de la gât, întocmită sub bărbie într-un mare fiong auriu-închis.

…Femeia e, fără îndoială, ghicitoarea cea mai grea de dezlegat… Vădit jignită de aluzia mea, Magda se dusese totuși să întrebe oglinda dacă e destul de frumoasă!… Are, se vede, femeia ceva și din firea paingănului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfătează mâncând numai ce-i place… Și Magda era un paingăn cu gusturi foarte subțiri!…

Un miros ascuțit de piele rusească mă izbi în nas; întorsei capul!…

— Domnul Georges… îmi zise Florica, făcând cu stânga mișcarea reglementară de recomandare; „bădia”, domnule Georges; și cu dreapta făcu spre mine aceeași mișcare.

— Încântat, domnule Georges! Și fără obișnuita încovoiere de mijloc, strânsei verde și scuturai și mai verde cu dreapta mea cam rustică dreapta grăsulie și rotundă de femeie cochetă a dlui Georges… Mi se păru că strâmbă puțin de nas; dar suferi cu eroism felul curat românesc al sălbaticei mele strânsori…

Și domnul Georges, care stătuse doisprezece ani la Paris nu mirosea numai a piele rusească… Nasul meu avu, până-n seară, minunatul prilej de a se desfăta pe lângă dl Georges când cu mirosul dulceților de zmeură, când cu acel al dulceților de fragi sau de căpșune, când, în sfârșit, cu mirosul mult mai prețuit pe vremuri, de Patchouli. Oricum însă, dl Georges era „ireproșabil”: scurt, gros și pleșuv, avea totuși părul de după urechi adus cu măiestrie pe amândouă tâmplele; fața-i rotundă și brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mică pingea de păr castaniu, rămășiță din niște favoriți odată întregi, dar chinuiți mai târziu de foarfeca glumeață a vreunui bărbier parizian. Vârful gălbiu și ascuțit al musteților sale, răsfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deșelat; buzele cărnoase, umede și roșii chemau parcă spre ele mâncările grase și sărutările calde; ochii spălăciți și leneși vădeau o minte somnoroasă; sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase și pudruite, țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legători roșii; pe pântecele-i rotund și plin stătea frumos și rotund îmbumbată jiletca fără încrețituri; din josul pantalonului strâns pe gleznă, ieșeau și se întindeau lipite pe dușumea botinele roșii, lungi, înguste și cu bot de rață, ale dlui Georges; iar de pe zarea lustruită a creștetului său pleșuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp și gol al unei ape adormite…

— Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, să nu crezi că mă cheamă „bădia”; ia, stolul acesta de caragațe, pe care-l vezi d-ta aicea, a găsit de cuviință să mă boteze după legea lor; și aceasta pentru singurul cuvânt că, nu știu câți ani vor mai fi deatunci, le luam pe toate la subțioară ca pe o testea de linguri și alergam cu ele cât era ograda de mare; ai fi dat mult să le fi văzut atunci, cum se înroșeau, cum boldeau ochii de sub subțioara mea, cum scoteau limba și cum țipau, de frică să nu le scap… Și câteodată le scăpam înadins… Ia, vezi d-ta pe domnișoara cea de la oglindă, care se preface că-și îndreaptă fiongul de sub bărbie? -și arătai spre Magda — și care astăzi nu știe ce să mai facă cu ochii dumisale cei mari și negri?… O vezi?… m-a mușcat odată de nas, de-am purtat o lună de zile urma dințișorilor dumisale celor mici și ascuțiți… Te pot încredința că mușcă rău și adânc, deși, de altfel, e un înger din ceruri în călătorie de plăcere pe pământ…

Magda întoarse capul și se uită la mine peste umăr.
— Vrei să te mușc iar, bădie?
— Nu, Magdo, nu; păstrează-ți dinții, c-o să-ți trebuiască mai târziu…

Mă privi lung, fără să-mi răspundă.
— Mare parte din toate acestea, zise dl Georges, le știam de mai înainte; un singur lucru nu știam…

— Că Magda e un înger?…

— Nu. Că…
— Mușcă rău și adânc?…
— Cam așa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spălăcită dulceață din lume…

— Nu face nimic, de cumva ai prins de veste că e un înger, dezamăgirea n-o să fie așa de mare, când, mai la urmă, vei afla că e un simplu cățel…

Se stârni un hohot de râs colosal; singur dl Georges rămase scandalizat de metafora mea și… în gândul lui, mă făcu mojic.

— Fiindcă d-ta, dle bădie, m-ai făcut cățel, zise Magda, apropiindu-se de mine și prinzându-mă metodic de cheotoarea surtucului, apoi te condamn să-mi scrii, spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante, care să mă îndrepteze în ochii d-tale personal…

— Mi-i foame, Magdo, și știi că, pe nemâncate, nu plătesc nici două parale.

— Bine; îți amân pedeapsa pe după-prânz.
— După-prânz… bine. Floricica se sculă de pe canapea și ieși. Emilia mă luă de braț și mă târî după ea în grădină. Peste câteva minute sosiră toate celelalte, cu Magda în frunte și cu dl Georges în coadă.

Magda veni drept la mine, mă apucă de celălalt braț și mă îndreptă pe o cărare dinspre fundul grădinii, care dădea în câmp.

— Magdo, știi că…
— Te rog să mă lași în pace, zise ea ghicindu-mi gândul.
— Cu toate acestea…
— Te rog să mă lași în pace; nu vezi ce nas deșelat are?
— Dar…
— Și ce ochi spălăciți?! Ce pântece mare?! Gura!… buzele!… uf!… parcă-s doi cârnați umbriți de nările nasului ca de două aripi de vultur răsfirate în aer!…

— Ești tare în comparații, totuși ascultă, Magdo…

— N-ascult nimic și te rog să mă lași în pace; după-prânz ai să-mi scrii versuri pe album, dar să fie galante de tot.

— Mă trudesc, Magdo, să te pricep și nu pot; pentru ce, adică, să mai deștepți tu zulea bietului domn Georges și să-l mai umilești, odată ce-ți e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit?

— Treaba mea…
— Cum „treaba mea”? adică vrei să faci din mine topor de oase?

— Treaba mea. Să-mi scrii versurile pe album, dar să fie galante de tot.

— Și dacă nu ți-aș scrie?
— Serios, domnule bădie? zise ea cu glas de miere și uitândumi-se în față cam pieziș și de jos în sus, n-ai să scrii Magdei versuri pe albumul ei?…

Mă învinse și tăcui ca un vinovat. „Bietul domnul Georges!” cugetai eu, cuprins de o adevărată milă. Nu știu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda și a nu fi fost iubit de dânsa trebuia, desigur, să fi fost o mare nenorocire.

Îmi făcui cruce.
— Ce-ți faci cruce, bădie? zise Magda uitându-se întrebător la mine.

— Cum să nu-mi fac cruce când, la dreapta, am un diavol împelițat?

— Da?… Socoteam că-ți faci cruce fiindcă o să ne punem la masă!

Avea ea răspuns la toate. Ne chemă la masă. Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, dl Georges la stânga, Magda lângă mine, Emilia lângă dl Georges, Ilenuța, Antonia, Ana, Frăsinica etc., etc. …

Biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — de câte ori nu m-a plesnit cu lingura peste mână și peste gură, numai ca să mă învețe să mănânc frumos!… Ași!… ți-ai găsit!… Și astăzi, când mănânc ouă moi, mă mânjesc pân’la urechi!… Ei bine!… Dl Georges le mânca cu atâta măiestrie!… degetele sale albe, grăsulii și ascuțite la vârf mânuiau furculița sau cuțitul cu atâta îndemânare în autopsia oului, încât rămânea, la urma urmei, găoacea pe dinăuntru tot așa de lucie ca și pe dinafară… și nici o pată de ou pe șervet, pe farfurie, pe cuțit, pe furculiță sau pe mustețile dlui Georges!… Și dacă în viața mea vreo părere de rău mi-a ros inima, apoi aceasta a fost părerea de rău că n-am stat și eu măcar doisprezece ani la Paris spre a învăța cum se mănâncă ouăle moi!… O căpiță de brânză cu smântână, foarte artistic clădită de dl Georges pe farfuria d-sale, însoțită de mămăliguța caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adâncul pântecelui său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adâncă a unui cutremur de pământ!… Fu însă un moment când admirațiunea și — aș putea zice — chiar respectul meu atinseră culmea… Aceasta fu la puiul cu smântână… Cine dracu mai poate scăpa cu obraz curat din fața unui pui cu smântână?!… Eu, cel puțin, n-am putut niciodată mânca, în chip cuviincios, acest blestemat soi de mâncare; și tocmai de la acest soi de mâncare am căpătat de la biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — cele mai multe linguri peste mână și peste gură!… Ei bine, dl Georges era un om în puterea cuvântului genial!… Altmintrelea, cel puțin, nu mi-aș fi putut da niciodată socoteală cum de un întreg cimitir de pui să pășească din lumea aceasta în cealaltă lume din pântecele dlui Georges și să nu lase, ca amintire despre dânșii, decât doar ciolanele lor lustruite și, anume, frumos și foarte sistematic înșirate pe marginea, ca și ele de albă, a farfuriei dlui Georges?… Și nu știu cum făcea: prindea, cu mult meșteșug, gâtul de pui între vârful cuțitului și fundul farfuriei, iar cu unul din coarnele ascuțite ale furculiței scotocea carnea de prin încheieturi, de nu rămânea din gâtul de pui decât o lungă, noduroasă și încovoiată „mâța popii”, care mergea zburlită să-și ia, la rând, locul lângă celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei… Și, pe fundul farfuriei, nici un strop de smântână, cuțitul și furculița ca din testea, șervetul virgin, mustețile dlui Georges, răsfirate sub nas și arcuite deasupra nărilor, ca ieșite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii!… Și când mă uitam la blestemăția de pe farfuria mea, când mă gândeam că șervetul meu nu mai poate să stea, cu cinste, a doua oară pe masă, și când, mai cu seamă, zăpseam pe dl Georges că mă trage din când în când ironic cu coada ochiului… Ei bine, atunci mă simțeam umilit! Noroc numai că cei de casă erau toți și de mult deprinși cu tot felul meu de stângăcii și noroc, mai cu seamă, că Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile și sălbătăciile mele… Avea și Floricica gusturile ei necioplite…

„Ce ți-i și cu civilizația asta”, cugetam eu, privind pe dl Georges cu câtă eleganță desfăcea carnea de pe un picior de pui fript sau coaja de pe un măr domnesc!… Și avea dl Georges un așa meșteșug la ținut paharul și la turnat vinul!… Și vinul gălbiu așa sclipea de frumos, din paharul străveziu, printre grația fină de alabastru însuflețit a degetelor sale!… Și după ce-l bea, i se umezeau buzele roșii de o așa trandafirie rouă, care iute dispărea sub o ușoară apăsare cu șervetul, fără, bineînțeles, nici o daună pentru mustețile sale! !… Hotărât că Magda își pierduse mințile… Să fi fost eu în locul Magdei! mie să mi se fi pus la picioare o asemenea comoară de însușiri!…

— Sărut mânușița matale, cuconiță Floricico, zisei sculândumă de la masă și sărutând dreapta stăpânei de casă, sărut mânușița și cine-a dat azi să deie și mâine.

— Merci, M-me, zise dl Georges cu o frumoasă reverență și sărutând aceeași mână.

— Merele le-am adus eu de la Iași, zise Magda, punându-mi pe gură și fără multă ceremonie dosul alb al mâinii sale mici…

Ni se aduse cafeaua în „salon”. Eu îmi luai locul de dimineață în colțul canapelei și, liniștit, îmi sorbeam cafeaua și îmi fumam țigara.

Magda ieși iute și se întoarse și mai iute.
— Domnule bădie, te poftesc să-ți faci pedeapsa, zise ea, punându-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vișinie cu monogram aurit.

— Mai întâi, Magdo, n-ar fi nici tocmai o pedeapsă, nici tocmai greu de a-ți scrie ție versuri; căci n-ar fi silit cineva să-și cheme muza prea de departe; decât…

— Decât să faci bine și să nu lungești vorba, domnule bădie. Și-mi dete și un creion mic.

— Atunci cu o condiție: am să-ți scriu ceva și am să iscălesc dedesubt; ce-ți voi scrie poți citi oricui; iscălitura însă n-ai s-o știi decât numai tu.

— Adică cum?
— Adică cum, adică necum, o condiție ca toate condițiile.
— Bine, primesc. După vreo zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuți și cu următoarea: Maria din Magdala, de sfânt amor cuprinsă, Îmbrățișa cu lacrimi genunchii lui Isus… Și fulgera de patimi privirea ei aprinsă… Ce fericiți, acuma, sunt ei în ceruri, sus!… Tu, poate, să râzi, Magdo, de-aceste amintiri Din biblicele vremuri. — O! știu că ești pe dos! De-aceea, n-ar fi bine, prin schimb de însușiri, Să fiu eu Magdalena și tu să fii Hristos?…

Și, iscălind dedesubt pe dl Georges, dădui Magdei albumul și creionul.

Ea aruncă o privire repede pe foaia scrisă, se duse într-un colț al odăii, limba îi fulgeră roș pe vârful arătătorului drept, șterse ceva, scrise ceva și iute închise albumul.

— Da nouă, duducă Magdo, nu ne-arăți ce ți-a scris bădia pe album? ziseră toate într-un glas.

— Nu-i voie de văzut iscălitura; dar dacă bădia mă dezleagă de condiție…

— Și dacă te-aș dezlega, ai arăta? zisei eu, neînchipuindu-mi ce schimbase ea în album.

— De ce nu?
— Ei bine, te dezleg, zisei eu, voind s-o pun într-o încurcătură din care nu-mi trecea prin minte cum are să scape.

Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise.
— Citește și iscălitura, zisei eu, când ajunse la sfârșit. Deodată Emilia bufni de râs.
— Ce râzi, Emilio? citește!…
— Ci-chir-me-za…, silabisi Emilia râzând cu lacrimi. Cichirmeza era un tip caraghios din copilăria lor, și bietul dl Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!…

Ce vrei? Cu fetele e greu s-o scoți la capăt! Peste puțin, trebuia să plecăm la Dumbravă, unde urma să luăm masa de seară și unde Florica avuse grijă de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare.

— Hai, gătiți-vă de plecare! zise ea, adresându-se la toți; am spus să pună caii.

— Să știi, Florico, zise Magda, ținându-i calea și vârându-și fața până sub nasul Floricăi, să știi că eu și cu bădia mergem călare la Dumbravă; eu pe Pisicuța și bădia pe Burdachi al lui Ștefan: zi să pună șeile.

Și venind repede dinaintea mea și atârnându-se ușor în jos de amândouă clapele surtucului meu:

— Așa-i, bădie, că mergem călare la Dumbravă? zise ea, vârându-și nebunatic și pieziș, până sub nasul meu, mutra-i veselă, deșteaptă și întrebătoare.

— Mai rămâne vorbă?! Cu mutra ta ești în stare să faci pe cineva să înghită cuie de potcoavă.

Înhăță pe Ana și pe Antonia de după gât și ieși cu amândouă buluc pe ușă.

După ea, dl Georges și apoi toate celelalte. Floricica rămase la urmă.
— Floricico, n-ai să râzi de o rugăminte ce am să-ți fac?
— Bădie, zise ea cu un fel de durere în glas și cu o deznădejde galeșă în ochi, chiar dac-aș voi să râd, n-am să pot, orice rugăminte mi-ai face.

Așa n-o văzusem pe Floricica niciodată. Îi prinsei capul între palme, ca unui copil, și, îndreptându-i fața spre mine, o privii… avea ochii păienjeniți de lacrimi.

— Floricico, zisei eu privind-o în ochi și urmând a ținea între palme fața-i îndreptată spre mine, Floricico, mă tem să bănuiesc pricina stării tale sufletești; totuși mi se pare că Magda e o nebună și tu o proastă…

— Bădie!… zise ea cu glas tremurător; și, molatic, își lăsă fruntea să-i cadă pe pieptul meu.

O sărutai ușor în creștetul capului.
— Floricico, Floricico! din toată gama dragostei noastre curate, senine și dumnezeiești, o singură notă mai lipsea… N-ai putea să-mi spui tu care?…

— Gelozia!… zise ea ridicând repede fruntea și privindu-mă înflăcărat — gelozia!…

— Nu, Floricico, te înșeli… Prostia… Și pentru întâia și cea din urmă dată în viața mea strânsei în brațe pe această femeie, sărutând-o cu patimă pe amândoi obrajii… Era așa de frumoasă!…

— Și ce rugăminte era să-mi faci? zise ea atârnându-mi-se de gât cu ochii înrourați.

— Pentru ziua de azi să nu schimbi nimic din îmbrăcămintea ta.
— Așa-i că ți-s dragă? zise ea ștergându-și ochii cu dosul amânduror mâinilor; așa-i că mă iubești?

— Nebuno ce ești! Și apucând-o de vârful urechii, mă prefăcui că-i fac vânt pe ușă.
— Nebuno ce ești!… să nu schimbi azi o iotă din îmbrăcămintea ta.

Ieși. Și când rămăsei singur, nu știu dacă durerea, dezgustul de viață sau împietrirea ce însoțește un trai făr’ de nădejde năvăliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stăpânire pe sufletul și inima mea…

„Adică — mă gândeam eu — de ce soarta vitregă, dacă ne-a îndrumat viața pe cărări deosebite, n-a sfărâmat tot ea, încai, și legăturile neîndurate dintre două suflete nefericite? Sau poate voiește soarta să afle de la mine și de la Floricica dacă, în cumpăna vieții, trag mai greu întocmirile omenești decât cele dumnezeiești? Doamne, Doamne!… — cugetai eu ca încheiere — pentru ce, în rostul adânc al înțelepciunii tale, ai mai zămislit pământul cu puterea cuvântului tău? Și dacă l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfârșitului tău fără de margini, nu găseai un alt adăpost pentru casa de nebuni?…”

Până ce tot și toate să fie gata de plecare, luai albumul Floricicăi, care se afla din întâmplare pe masă, mă răsturnai în colțul știut al canapelei, îl deschisei… Aș vrea să smulg din suflet icoana feței tale Și-a ochilor tăi rază să-mi pară că s-a stins! Să uit că vreodată te-am întâlnit în cale… De te-am iubit… să-mi pară că te-am iubit în vis!! Noianul veșniciei aș vrea să se deschidă Imens, fără hotare, cu negre adâncimi, Și-n brațe de-ntuneric aș vrea să mă cuprindă Pe veci…

Magda intră pe ușă ca o vijelie.
— Gata, bădie, hai!… și mă înhăță de mână.
— Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii să-mi scoată mantaua pe cerdac, că vin și eu îndată.

Magda ieși repede.

Pusei albumul pe masă la locul lui. În o trăsură mare de casă se suiră toate fetele; într-un docar mic cât o găoace de nucă, tras de un cal bătrân, numai cât un șoarece, se suiră Floricica cu dl Georges; Magda pe Pisicuța, băiețește, eu pe Burdachi, bărbătește. Trăsurile apucară înainte, eu cu Magda încheiam mersul.

— Să rămânem, bădie, mai în urmă, că mă îneacă colbul, zise Magda strunind pe Pisicuța.

Burdachi își măsură, de la sine, pasul după al Pisicuței.
— Magdo, azi n-ai fost cuminte deloc, zisei eu privind înainte, fără a-ntoarce capul.

— De ce, bădie? întrebă ea repede, făcând pe șa o mișcare, ca și cum ar fi voit să se așeze cu fața spre mine.

— Pentru cuvântul că azi, toată ziua, ai fost un diavol împelițat.
— Ei, și?
— Ai supărat pe Floricica…
— Mai întâi, Floricica n-are nici o treabă cu mine, și al doilea, dacă s-a supărat, ei bine, am s-o mușc la Dumbravă de vârful nasului și am s-o dezmânii.

— Așa te împaci tu cu lumea?
— Așa mă împac eu cu Floricica.
— Și cu mine, dacă aș fi supărat, cum te-ai împăca? Simulă spre mine o mușcătură în aer, fără să zică nimic.
— Ești pur și simplu un cățel primejdios, Magdo…
— Da înger nu-s?
— Și chiar dac-ai fi, eu vrei să ți-o spun asta?
— Și de ce nu?… Hotărât că acest diavol de Magda își bătea joc și de mine; totuși căzui pe gânduri și până la Dumbravă nu mai schimbarăm nici o vorbă.

Când ajunserăm în poiana Dumbrăvii, caii erau deshămați pe lângă trăsuri; mai deoparte, masa albă întinsă pe iarba verde; iar prin fânațul înflorit al poienii, cuprins de umbra înaltă a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau după flori și după fluturi albaștri și galbeni de seară… Mi-nchipui că n-ați văzut niciodată un nebunatic stol de fete într-un fânaț înflorit… bine: atunci n-ați văzut nici un fânaț de două ori înflorit. Și zâna florilor și toate zeitățile femeiești ale apelor și ale pădurilor, plăsmuite de închipuirea păgână a celor vechi, au trebuit să răsară din înrudirea fermecată dintre floare și femeie… Totuși acest cadru zugrăvit cu atâta măiestrie de mâna întâmplării era mânjit de… o pată de untdelemn!! Cel puțin dl Georges se hotărâse, de astă dată, să nu fie, nici mai mult, nici mai puțin, decât untdelemnul! În tot cazul, pardesiul d-sale, lung sau, mai bine zis, scurt de la ceafa-i roșie până aproape de ciubotele d-sale tot roșii, bătea în floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc!… Cel mult, dacă de sub mâneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a manșetei sale de un alb fără cusur; iar din manșetă se arătau mâinile grăsulii ale dlui Georges, ocrotite împotriva mușcăturilor soarelui, vântului și ale țânțarilor, de niște mănuși Bismarck, adică tot roșii… Și fiindcă diavolițele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părțile; și fiindcă rotunjimea scurtă și grăsulie a dlui Georges nu era clădită pe roate, apoi stătea și ea, înfiptă în mijlocul poienii, și, cu o mână, ce se silea să pară îndemânatică, cerca să vâneze, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer… La rădăcina unui stejar, aproape înmormântată în iarba înaltă, și înflorită, Floricica, în rochia-i neagră de mătase ușoară, stătea culcată cu capul rezemat pe mână… Un gând dureros pe fruntea veselă a naturii!…

Descălecai. Magda se duse călare până lângă Floricica și, de călare, îi vorbi nu știu ce; Floricica se sculă și Magda căzu deodată de pe Pisicuța, drept în gâtul Floricăi…

— Iu! auzii deodată pe Floricica țipând… Și iute duse mâna la nas…

Mă buși un râs nebun și, râzând, mă dusei lângă Floricica; Magda se și amestecase printre celelalte fete după flori și după fluturi.

— Bădie, Magda a-nnebunit; mă roagă să-i ajut să descalec și, după ce descalecă, se repede la mine și mă mușcă de nas… Și, mă rog, de ce râzi?…

— Râd, fiindcă niciodată Magda n-a fost mai cuminte decât acum.

— Ce fel de cuminte, dacă mă mușcă de nas?
— Tocmai fiindcă te-a mușcat de nas! I-am spus că te-a supărat purtarea ei de azi și s-a hotărât să te muște de nas, ca să te dezmânie, și te-a mușcat; mai cuminte, ce vrei?

— Putea să mă sărute.
— Magda mușcă, nu sărută, zisei eu sentențios. Un vânt care se iscă din senin și câțiva nori adunați în pripă la sfat deasupra capetelor noastre ne grăbiră masa și ne scurtară șederea în Dumbravă, pe care, de altmintrelea, ne hotărâsem s-o mânăm până noaptea pe lună… Dușmani ai poeziei vieții se găsesc, de multe ori, și în aer!

Cu aceeași regulă ca la venit, ne întoarserăm devreme acasă. Seara, ceai și sindrofie. Dl Georges, cu o vădită iscusință și mândru oarecum de îndemânarea și desăvârșita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri de „societate”, pe care le vrâsta, din când în când, cu câte o boscărie cu o batistă, cu un gologan, cu cărțile de joc… și mai ales cu cărțile de joc!!…

Magda, cuprinsă de o melancolie prefăcută și ghidușă, de te umfla râsul, se așezase dinaintea pianului și scherzando, andante, staccato, veloce, con brio… se alinta cu degete ușoare pe clapele albe și negre ale pianului și, din gamele-i nebunatice și stâlcite, simțirea nu lipsea!… Magda era tipul desăvârșit al femeii, care, sub forme ușoare și nestatornice, ascunde înțelesuri temeinice și adânci!…

Floricica, plecată sub lumina lămpii pe o catifea vișinie, își cosea pe dânsa gândurile cu fire de aur…

Eu?… Eu stăteam răsturnat și liniștit în colțul știut al canapelei și, prin norii viorii ai fumului de țigară, mă sileam să pătrund în adâncul depărtat al lumii de gânduri ce frământa poate atâtea capete vesele și înflorite sau melancolice și visătoare… „…Același cap îl pleci ș-acum Pe mâna-ți de copil; Și-ntipărit e-n umbr-același Dumnezeiesc profil! . . . . . . . . . . . . . . . . Ș-acum din visu-ți te deștept Cu-aceeași sărutare; Ș-același rumen trandafir Pe fața ta răsare!…”

Cugetam eu privind pe Floricica cum stătea plecată și cum, pe fundul de lumină, era săpat în linii de umbră profilul ei dumnezeiesc!…

Cu toate acestea, cum era ea de cufundată în acul și ața ei… mi se părea că văd pe Venera împletind la colțun…

— Unde ți-e albumul, cuconiță Floricico? întrebai eu de departe — te rog să mi-l dai, că am să-ți scriu ceva pe el; cine știe dacă voi avea prilejul de a-ți mai face versuri de acum înainte; mâini plec pe coclauri și…

— Și ai să te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-și acul la mijlocul unei împunsături și întorcând capul spre mine.

— Dacă nu mă ia dracu, poate… Magda se și sculase repede de la piano, luase albumul de pe masă și mi-l pusese pe genunchi împreună cu un creion mic.

— Numai te rog, zise Floricica, să faci bine să nu-mi scrii vro ghidușie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu.

— Nu, nu! de astă dată m-am hotărât să fiu foarte serios…

Magda își reluă locul la piano, Floricica sfârși împunsătura începută și-și urmă lucrul, dl Georges scotea cordele pe nas, fetele căscau gura, eu… făceam versuri… IDEAL PIERDUT Ai, desigur, ochii negri, gura mică, nasul fin, Ș-un oval tăiat cu artă de vrun maestru divin! Mersul tău, înfățișarea, trandafirii de pe buze Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele nouă Muze. Tot ce vede ochiul, gândul, în cereasca ta făptură, Mai presus mă-nfiorează, decât tot ce e-n natură! Ah! Aș pune firmamentul sub picioare-ți pedestal… Și să fac — aș vrea — din tine strălucitu-mi ideal!… Și așa cum te-ar încinge nimbul tău dumnezeiesc, O întreagă veșnicie aș voi să te privesc!… Decât spinul, Floricico, crește veșnic lângă roză, Poezia șchiopătează și se schimb-ades în proză… Ești frumoasă, Floricico… O minune-ntre minuni!… Lasă dracului andreaua… Nu cârpi seara colțuni!…

Magda citi cu glas tare, și strofei din urmă îi dădu o intonație așa de naturală, și la: „Nu cârpi seara colțuni”, dădu cu dosul mâinii o așa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încât zbură biata catifea tocmai în fundul odăii.

Se stârni un colosal hohot de râs, iar bietul dl Georges rămase la mijlocul unei boscării începute.

— Vezi, bădie, că iar mi-ai scris ghidușii pe albumul meu? Dacă-s eu nebună și ți-l dau!…

A doua zi dimineață, și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Mun%C8%9Bii_Neam%C8%9Bului