https://blog.revistaderecenzii.com
Ziua de 11/23 aprilie a anului 1877 era o zi ca toate celelalte, cu nouri pe o parte a cerului, cu soare pe alta, și n-ar fi avut darul să scoată pe ulițe atâta lume dacă liniștiții cetățeni ai capitalei nu ar fi fost turburați de zgomotul asurzitor al vânzătorilor de jurnale, care, alergând ca niște scăpați din balamuc, strigau cât le lua gura: „România, liberă de mâine, cu trecerea rușilor!”
Din cele mai depărtate răspântii, de pe Podul Calicilor și din Dealul Spirei, din Calea Moșilor și de la Obor, de prin Schitu Măgureanu, de prin Olari, de pe la Tei, se îndrepta lumea, ca în zilele de paradă, spre Podul Mogoșoaiei. Jidani de prin Sfânta Vinere; brașoveni, săpunari și lumânărari de pe la Bărăție; cavafi din gura pieței; chiristegii de prin Dudescu și Antim; olteni cu coșurile bănănăind: sacagii aruncați ca de vânt pe hulube, toți mânau înspre centrul orașului. La îmbucăturile străzilor mici cu Podul Mogoșoaiei stau băieții de prăvălii, veniți de departe, cu pestelcile sumecate sub jiletcă; mitocanii crețulii, cu tocuri de o șchioapă; casapii ambulanți, cu mieii atârnați de cobilițe; fete de cusătorese, ieșite de la lucru fără rost; funcționari nedumiriți, scăpați de prin ministere înainte de vreme.
Toți se uitau pe Podul Mogoșoaiei cu nerăbdare, așteptând parcă trecerea vreunui saltanat neobișnuit, fiindcă – lucru curios! – trăsurile, foarte numeroase la ceasul acela, se răreau ca înaintea sosirei lui vodă. Lumea foia pe jos fără treabă și totuși preocupată; grupuri de bărbați se formau pe tot lungul trotuarului, de la palat până în bulevard; birjarii muscali, neastâmpărați, ieșeau din rândurile lor de pe piața teatrului și dau raite nebunești pe dinaintea publicului, fâlfâind din mâneci și din biciuri, ca rațele la venirea ploii.
Și același strigăt asurzitor, al vânzătorilor de jurnale, se repeta din ce în ce mai des: „România liberă de mâine, cu trecerea rușilor!”
Dacă ochii acestor cască-gură, veniți de prin fundul mahalalelor, nu erau mulțumiți de priveliștea străzilor, totuși, pe chipurile lor se cetea nedumirirea și neliniștea: „Vin rușii!”
În mișcarea naivă a căciulii, ridicată pe frunte, în bleojdirea capului pe o parte, în răspunsurile silnice ce-și dădeau unii altora, plecând înapoi spre mahalale, mulțimea avea înțelegerea dreaptă a unei împrejurări mari, pe care nu putea să o cântărească bine, dar de care se simțea neliniștită: „Vin rușii!”
Trecând prin lumea aceasta posacă, Mihai Comăneșteanu umbla repede, căutând să iasă mai la larg, ca să se urce într-o trăsură și să ajungă la soră-sa mai curând. În graba lui, la cotitura unei străzi, se lovi piept în piept cu un domn, căruia îi căzură ochelarii de pe nas.
— Vacs! zise acesta, dându-se cu un pas înapoi și uitându-se urât la Comăneșteanu.
Un minut, se priviră amândoi cu fondul de răutate ce pare a ieși câteodată în firea omenească tocmai din depărtarea sălbatică a strămoșilor, și numai în urmă își aduseră aminte să-și ceară iertare. Erau tocmai să se despartă, când părură a se recunoaște.
— Mihai, tu ești?
— Milescule!…
— O, mii de tunete și de vacsuri! Tu ești, mă băiatule ? Vino să te sărut…
Și, fără să mai aștepte multă poftă, Milescu, roșu, vesel, bufnind pe nări de mulțumire, strânse în brațele lui puternice pe vechiul prieten de școală.
— Ce mai faci, mitule? Când ai venit din fundul codrilor?… Am întrebat de tine pe toată lumea… Mii de tunete! astă-seară mănânci la mine… Nu se poate… Ai auzit, domnule? Vin rușii. Vacs!…
Comăneșteanu se uita la el, mirat de a-l regăsi întocmai cum îl lăsase cu zece ani în urmă, vorbăreț, sănătos, cu ticurile lui, cu „mii de tunete” și de „vacsuri”, care se amestecau fără rost în convorbire. I se păru că se întoarce deodată cu atâția ani înapoi și se simți prins de înduioșare, pentru… pentru nimeni, așa, degeaba, pentru vremea trecătoare.
— Bine, Milescule, viu cu plăcere altă dată. Astă-seară mă așteaptă soră-mea.
— Vacs! nu se poate: astă-seară! Te aștept și mă duc. Vin rușii. La revedere!
Milescu se repezi din nou prin lume, gata să se mai izbească de alți trecători. Comăneșteanu se urcă într-o trăsură și era să plece, când prietenul său îl ajunse de pe urmă.
— Mii de vaviloane și de tunete! Ne despărțeam fără să-ți fi spus unde șed. Să nu-mi umbli dumneata cu vacsuri și cu fracuri, m-ai înțeles? Așa cum te afli, la 7 și jumătate, m-ai înțeles?
Și, făcând un semn din mână, iar voi să plece.
— Milescule, da’ spune unde șezi, strigă Mihai după el.
El sări din nou spre trăsură.
— Vacs! și iar vacs! că mă prostesc. Strada Batiștea, dragă. La revedere.
Mergând spre Sașa, Mihai se gândea la amicul lui, de care atâta râsese la Paris. Deși îi venea să zâmbească și acum de felul spiritului lui Milescu, totuși, se simțea fericit că-l întâlnise, și mai cu seamă că-l întâlnise așa precum îl știa, naiv, plin de ticuri, totdeauna grăbit și mai presus de toate încurcă-treabă. Ceea ce, în prima tinerețe, i se părea numai caraghios în caracterul prietenului său, acuma, în pragul maturității, când înțelepciunea coboară tot mai afund în oameni nota lor personală, i se părea încântător prin desăvârșita sinceritate cu care se desfășură firea lui Milescu.
Ajunse la Sașa vesel cum nu i se întâmplase de mult; urcă scările fluierând și, când intră în salon, nu se putu opri de a nu zice și el „vacs!”, ca Milescu. Istorisi surori-si întâlnirea cu vechiul lui camarad de școală; plăcerea neașteptată ce-i pricinuia revederea cu Milescu; miile de bombe și de vacsuri ale acestuia; în fine, invitarea la masă.
Sașa, a cărei nețărmurită iubire pentru fratele ei crescuse cu vârsta, se uita la el cu privirea caldă, fericită de a-l vedea râzând, deși ea părea tristă.
Seninătatea gravă a Sașei se întunecase în umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrâurește deopotrivă pe, toți dimprejur. Un moment, Mihai rămase în mijlocul camerei, uitându-se la cei de față; într-o clipă, i se limpeziră lucrurile. Vestea războiului apropiat îngrijea pe toți. Pentru întâiași dată își dete el seama că, în caz de acțiune, toți bărbații din familia lor ar fi trebuit să ia parte la luptă. Își aruncă ochii spre Victoria și spre cumnatul său, colonelul Amza; spre Mary și spre bărbatu-său, căpitanul Dudescu; spre Matei, medic și, deci, probabil chemat la vreme de nevoie. Se gândi și la el, locotenent în rezervă. Toți trebuiau să meargă.
Colonelul Amza, care îi lăsase totdeauna o impresie de enigmă, cu părul aproape alb, cu pielița arămie de creol, cu mustața răsucită în vânt, se uita într-un jurnal ilustrat, tihnit, grav, cu botforii de lac elegant încheiați într-un pinten de bronz, ce suna a voinicie, cu tunica strânsă pe el ca de paradă. Victoria, deși mai tânără cu 20 de ani decât bărbatu-său, părea absorbită cu desăvârșire în personalitatea lui.
Căpitanul Dudescu era tocmai opusul colonelului Amza: spălăcit și șters la chip, slab și neîngrijit, purtând uniforma de vânător cu o vădită silă, vorbea repede și nervos, fără a se gândi la efectul ce producea. O notă antiestetică caracteriza toată ființa sa aparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ținuta bărbatului ei.
Și, cu toate astea, cine putea spune cu hotărâre care din amândoi era un om? Poate războiul. Până atunci, însă, Mihai vedea în însăși familia sa legea stăpânirii bărbaților frumoși și voinici asupra femeilor. Îi părea rău, deși era el însuși frumos și voinic, îi părea rău fiindcă simțea că era oarecare imoralitate în această lege firească, și mai cu seamă fiindcă credea că familia lui trebuia să fie în toate perfectă, fără slăbiciuni, fără asemănări vulgare cu celelalte familii. De aci, o instinctivă pornire contra lui Amza și o nejustificată simpatie pentru Dudescu.
De ar fi putut însă să fie cu totul sincer în cercetarea sufletelor celor ce-l înconjurau, și mai cu seamă în cercetarea sufletului său, ar fi trebuit să-și mărturisească că mai erau și alte pricini pentru care colonelul Amza părea mai puțin simpatic decât căpitanul Dudescu.
În același jurnal ilustrat în care se uita colonelul privea de aproape și o persoană străină familiei lor, Natalia Cantă, amică de copilărie a Sașei, măritată în Moldova și statornicită la moșia lor din Vrancea, Sarba, lingă moșia lui Mihai.
Plecată pe jurnalul ilustrat, ochii ei se îndreptau spre ușă la fiecare mișcare, părând că așteaptă pe cineva. Când intră Mihai, vesel, fața ei se lumină de bucurie. Apoi, încet, își trase scaunul la o parte și ascultă povestirea cu Milescu, în modul cel mai natural.
— Zău, Natalițo, rămâi la masă, zise Sașa. Ce faci la otel singură?
— Trebuie să mă-mbrac, dragă.
— Până la ll ai toată vremea să te îmbraci. Tu vii la bal, Mihai?
— Știu eu… Milescu mi-a zis să nu mă duc în frac, așa că ar trebui să trec și eu pe la otel, ca să mă-mbrac. Să vedem…
— Ce urât lucru, cu otelul ăsta, zise Sașa Nataliei. Aș fi vrut să te am la mine. Dar când suntem la București cu toții, nici Mihai n-are loc.
— Nu-i nimic, dragă. Vezi că stau la voi toată ziua…
Sașa schimbă deodată tonul:
— Ce-ai mai auzit despre război, Mihai? Șezi lângă mine.
— Ce s-aud, maman… rușii au trecut granița.
Natalia începu să râdă, cu o notă simpatică în voce, uitându-se când la soră, când la frate.
— Tu râzi, fiindcă pe tine nu te amenință să-ți lase casa pustie…
Natalia se uită lung și mângâietor pe sub gene la Mihai:
— Ia mai zi o dată.
Mihai zâmbea cam în silă, neînțelegând de ce râdea Natalia.
— Ce-am zis? Că rușii au trecut frontiera. Așa este.
— Zi încă o dată maman…
Cu nota aceasta intimă, convorbirea merse înainte cum putu, fără însă să ajungă la limpeziciunea de toate zilele. Matei veni și el acasă, liniștit ca întotdeauna în aparență, dar în fond preocupat.
— Ei, colonelule, îmi pare că de astă dată o să scot și eu briciurile de prin cutii. Or la deal, or la vale, o să ne batem cu cineva.
— Să ne batem, dacă trebuie. Eu, ca militar, nu pot vorbi altfel. Cred însă că e o greșeală să ieșim din neutralitate.
Dudescu, nervos, sări în sus.
— Ce neutralitate, domnule ? Cine-ți garantează neutralitatea? La ce rezultate a ajuns conferința de la Constantinopole? Zero bani, zero centime. Noi am trimis acolo pe Dimitrie Brătianu, ca să convingem pe turci că e mai cu seamă în folosul lor să ne declare neutri. Cine ne-a ascultat?…
— Avem tratatul de la Paris. Noi trebuie să fim un adevărat bulevard între cele două imperii.
— Bulevard. Moft!… O să fim bulevard de primblare pentru oștile rusești… cum am fost întotdeauna de când au pus fanarioții mâna pe noi. Ah, Doamne, cum aș vrea să mai vie o dată Dră- culeștii, să ne curețe țara de lifte!… Eu cel dintâi aș pregăti țeapa unui nou Vlad.
— Tocmai asta zic și eu: să nu vie străinii pe pământul nostru.
— Atunci, să ne batem. Ori cu unii, ori cu alții. Victoria, enervată de felul țanțoș cu care vorbea Dudescu, voi să schimbe îndrumarea convorbirii.
— Hai să ne-mbrăcăm. La revedere, Mihai, dacă te duci la Milescul tău.
Se sculară cu toții. În mica încurcătură a momentului, Natalia zise lui Comăneșteanu încet:
— Vrei să mă duc la bal?
El răspunse, cu ochii în pământ, jenat:
— Cum dorești… -Vii?
— Poate să viu…
II
[modifică]
Mergând la Mileseu, Comăneșteanu se simți deodată prins de aceeași idee: războiul. Ordinul de concentrare îl primise de câteva zile, cu data de 6/18 aprilie. Regimentul al 10-lea de dorobanți, care făcea parte din al II-lea corp de armată, era pe drum spre Dunăre, între Giurgiu și Oltenița. El trebuia să-l ajungă
— A venit un domn? L-ai poftit să m-aștepte?
— Da, cuconașule, e în birou.
— Plătește trăsura și să dai la masă.
Apoi sări treptele în goană, deschise ușa și se năpusti spre Mihai:
— Mii de bombe!… te-am făcut să m-aștepți. Vino, dragă, să mâncăm. Dumitrache, dă fuga după birjar, c-am lăsat niște Camembert în trăsură…
— L-am luat, cuconașule, zise omul zâmbind.
— Spune cuconițelor să se coboare și dă-ne la masă.
— Poftiți, că dumnealor sunt la masă de mult.
— Ce face!?…
Feciorul înălță din umeri, iar Milescu, furios, lăsă pe Mihai în anticameră și se repezi în sala de mâncare.
— Bine, dragă, nu se putea să mai așteptați câteva minute… Știai că am invitat un prieten la masă… Îl lași singur, ca pe un caraghios, nici nu-i pui tacâm…
— Ce vasăzică asta, Nicule?… ai visat se vede… Ce prietin?
Milescu ieși, supărat, cu gura plină de bombe și de vaviloane:
— Mii de bombe!… Nu te însura, mon cher, nu te însura… Vino să te prezint jumătății mele, care mă respectă așa de puțin…
Mihai, înlemnit de scena displăcută ce se simțea pe sub bombele lui Milescu, se găsi în fața a două doamne tinere, nedumirite și ele ca și el, dar parcă deprinse cu asemenea întâmplări. Ele se uitau la dânsul, mirate că nu-l mai văzuseră niciodată; el de asemeni se uita la ele.
— Vă prezint pe vechiul și bunul meu prieten Mihai Comăneșteanu. Nevastă-mea și cumnată-mea…
Apoi căzu pe scaunul lui și începu a mânca din ce găsea pe masă. Elena Milescu așeză pe Mihai în dreapta ei, binișor, fără pripă și, vorbindu-i, luă de dinaintea lui bărbatu-său fructele, din care acesta începuse să robotească.
— Așteaptă să vă dea supa.
Milescu se muie pe o parte, ca o bleandă, și începu să zâmbească:
— Vezi, mon cher, așa mă poartă dumneaei, ca pe un copil. E drept însă că sunt și uituc… Mă rog, te-am prezentat cumnată-mei, Anna?
Fata surâdea, cu obrazul ei rotund, plin de sănătate, cu ochii inteligenți, cu gura ușor ridicată de la margini.
— Ca să vă cunoașteți numaidecât, să vă definesc în puține cuvinte: Mihai Comăneșteanu, june băiat, doctor în drept, ofițer în guarda civilă, retras în munți pentru cauze de ordine publică; Anna Villarà, fiica soacră-mei, 2l ani la octombrie, fată cu prințipuri, a refuzat până acum 6 pretendenți; Elena Milescu, nevasta și tutoarea mea; subsemnatul, vacs!…
Elena râdea din toată inima.
— Nu sunt tutoarea ta… Dacă d-nul Comăneșteanu îți este prieten, trebuie să te știe că n-ai nevoie de tutor. Dar de un intendent general, un secretar particular…
— Și o bonă, zise Anna.
— Așa faci, Annico ?
Fata începu să râdă, supărată.
— Ți-am spus să nu-mi mai zici așa!…
— Să-ți zic Annetto, cu doi n și doi t; să-ți zic Annino, Annicuțo, Anninetto, Anninatto… Nu-i vorbă, de aninat nu te prea anini tu ușor…
— Ba nicidecum: să-mi zici Anna, curat.
— Mă rog, Mihai, dacă vrei să placi cumnati-mei, să fii conservator înfocat… și să nu-i ceri mâna.
— Conservator și sunt.
Milescu se uită la el.
— Ei, aș!… Și nici mâna nu i-o ceri?
Mihai zâmbea. Anna se făcuse roșie.
— Spune curat că nu i-o ceri, fiindcă atunci, cine știe, poate să ți-o dea… Asta-i logica femeilor!
Comăneșteanu zise într-adins:
— Nu o cer.
Milescu bătu din palme:
— Bravo! Al 7-lea pretendent la Frățești. Afară ploua. O geană vânătă de lumină tivea nourii spre apus. Fantastică și indiferentă în sine, natura era amestecată de închipuirea oamenilor, cu întâmplările de pe pământ; un cer nesigur, pâclă, ploaie, după cum nesigure și mohorâte erau evenimentele de mâine.
Trecând prin fața palatului, Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. Niciodată nu-i păruseră atât de interesante geamurile acelea multicolore, dincolo de care răspunderea și grijile erau așa de mari. O mișcare instinctivă de respect și simpatie îl făcu să se plece mai jos, spre a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil de apropierea vreunei lămpi. Îi răsări în suflet pentru întâiași dată dorința puternică de a se bate, cu orcine și orunde; de a da năvală în mulțimea dușmanilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul pașnic al gândurilor. Închipuirea cam donchișotescă a tuturor eroilor improvizați făcea din el, acolea, în trăsură, un crunt cavaler de pe vremea marilor noștri domni pământeni, un Buzesc, un Mihalcea, al cărui paloș orb zdrelea sute de capete. Toți Basarabii din istoria „țarii Românești, Drăculeștii și Băneștii; marii bani ai Craiovei, mândri și bogați; hărțăgosul Vlad Țepeș; genialul Mihai al II-lea Bravul; apoi Bogdăneștii din Moldova; crudul și eroicul Ștefan al Vl-lea cel Mare; hatmanii din poetica țară a Bucovinei; Asanachii Vrânceni, din care se cobora el despre mamă; toate figurile legendare, toate numele ce-l emoționau, bătălia de la Rovine, lupta de la Călugăreni, toate se grămădeau în mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru români figurile și faptele mărețe ale timpurilor lor eroice, peste care vremurile grele de mai pe urmă au aruncat melancolia neputinței.