https://blog.revistaderecenzii.com
(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 364, 16 ianuarie 1934)
Simulând nebunia reportera „Realității Ilustrate”, se lasă internată la Spitalul Central o săptămână, zi și noapte, pentru a prinde „sur le vif” câteva aspecte din halucinanta împărăție a unor minți destrămate.
Doctorul se așezase la pian, trecându-și ușor degetele peste clape.
— Scriți prost, doamnă. De câte ori dau peste unul din articolele dv. nu reușesc să-l citesc până la urmă.
I-am răspuns printr’un hohot de râs scurt, ascuțit. Mă privi fix cu o umbră de întuneric In ochii mari.
— Sunteți nebună?
— De unde a izvorât bănuiala?
— Notele pe care le-ați scos acum câteva clipe mi-au părut ciudate… Le-am mai auzit nu demult undeva…
— Unde?…
— Pe sălile Spitalului Central… dincolo de Mandravela… V’ați edificat?…
Am strâns buzele într’un surâs de desfidare.
— Te-ai supărat!… haide să te îmbunez — reluă el blând. Am să-ți cânt ultima mea creație — un boston.
Potop de sunete dulci, luminoase au prins a năvali deodată, frematând adierea plină de speranțe a primăverii. Când ultimele note s’au stins ușor ca un suspin de fericire, o tăcere încapățânată s’a întins voit, un șir de clipe. Era un joc glumeț și crud în detestarea aceasta reciprocă, în care dăinuia o senzație plăcută de desfătare… Tânarul doctor L… era în fond un prieten admirabil. Deaceea propunerea i-am făcut-o simplu, deschis.
— Doctore, mai adineaori am avut un râs curios. Era o mică încercare pentru ceeace vreau să întreprind. Trebue să mă internez pentru o săptămână într’o casă de sănatate. Interesele meseriei mele o cer. Te-aș ruga mult să-mi vii în ajutor. O lume aparte are să mi se deschidă privirilor și din avalanșele de gânduri încâlcite, condeiul are să sculpteze imagini tragi-comice, oglinzi asemănătoare, în parte, vieții multora din afară.
— Și-ai să ai curajul să rămâi acolo în mijlocul făpturilor cu privirile fixe și fraze incoherente, să dormi laolaltă cu ele, fără teamă că în fiece clipă mâini cu degete crispate au să se întindă amenințătoare spre gât?
— De ce încerci să mă sperii? La fiecare pas trebue să fie presărate gărzi. Apoi cred că bolnavii sunt împărțiți pe categorii. N’am să mă încumet să intru în camera celui cu accese furioase. Ai să fii bun să mă întovărășești până la spital. Mă recomanzi și eu încep să joc un rol oarecare. Cu ochii în vag încheg o poveste imbecilă, pe care o repet apoi cu noui adaosuri de câte ori văd pe cineva dornic să mă asculte.
Tovarășul meu luă deodata o înfățișare serioasă. Îi ceream un serviciu nu tocmai ușor. Trebuia să-și înșele colegii simulând un joc, din care putea să iasă cine știe ce neplăceri. Dar lumina glumei îi luci din nou in priviri.
— În definitiv ce se poate întâmpla? Te introduc acolo și te las în grija unui prieten, cu rugămintea să te pună sub observație…
Îi vei spune că ești obsedată de moartea unui iubit…
Că de dimineață până noaptea târziu n’ai altă ocupație decât să mâzgălești pagini întregi de hârtie, scrisori dureroase de dragoste către ființa pe care o socotești disparută. S’a făcut… Când vrei să pornim?
— Cât de curând, chiar mâine dimineață.
Băteam nervos parchetul cu tocul pantofului.
— Ce-i cu dv. doamnă, sunteți cal?
— Da, cal, câine, leu, rinocer… În toate are să trebuiască să mă întrupez. Are să fie un haz pe capul meu…
Vorbiam prostii, datorite totuș situației, în timp ce dinții spaimei apăreau cu colți ascuțiți, apăsându-mi parcă umerii. I-am strâns mâinile.
— Vasăzică ne-am înțeles…
— Da, mâine dimineață.
Afară ningea, dans vaporos de fulgi, imagine care împrumutase din lumina izvorâtă depe clapele pianului cu puțin mai înainte.
✵
O deșteptare de zi fumurie, ca’n zorile unei drame rusești. Totul pare vătuit voalat, strâns într’o mantie de tăcere ca într’un clește. Și’n atmosfera aceasta plutește ceva de neliniște, de profundă îngrijorare. M’am privit în oglindă. O brazdă adânca își aciuase tăișul de linie dreaptă între sprâncene.
Asprimea aerului de afară mi-a taiat brusc svâcnirea bolnavicioasă a gândurilor.
— Toate sunt prostii — mi-am spus.
Trebue să am mintea limpede, pentru a putea lucra cu dibăcie la spital, unde medicii au ascuțișuri de priviri cari răscolesc fiece gest; fiece cuvânt, întruchipând personajul care face parte din galeria de tipuri, asvârlite dincolo de drumul drept al judecății.
Am urcat cele trei trepte atât de cunoscute și-am atins soneria rămânând în așteptare.
Doctorul a apărut trăgându-și o mânecă a paltonului. Ne-am urcat în prima mașină răsărită înainte. Rețeaua străzilor a pierit în curând pe negândite și ne-am trezit deodată pe drumul de țară, dincolo de închisoarea Văcărești.
— Ei acum să vedem, doamnă, procedeul pe care ai să-l întrebuințezi.
Am schițat cu mâna un gest ușor, semn că poate fi liniștit.
— Dv. n’aveți încă ideie de scenele pe care le pot eu juca… Le trăesc c’o sete din care nu lipsește sâmburele unei voluptăți, cu o doză rară de placere și distracție.
Rostiam răspicat cuvintele, în timp ce fiorul unei frici copilărești se cuibăria statornic în ființa mea.
Prin lumina alburie pavilioanele spitalului de boale mintale și-a făcut apariția. Păreau niște vile la ale căror ferestre n’așteptai decât să prindă viață ghirlande mari de flori și verdeață, pentru ca decorul să aibă în el ceva de recreație, de atmosferă proaspătă, veselă. Mașina a stopat la intrarea principală. Portarul s’a uitat o clipă prin fereastră și zărind o figură cunoscută a alergat deschizând larg porțile.
— Gata, s’a isprăvit, ai intrat în imperiul nebuniei… Ia seama, hotărârea pe care ai luat-o te poate pierde și-odată înregimentată în numărul celor 1400 de bolnavi, cu greu mai poți ieși din rândul lor.
— Te rog, lasă glumele.
În fața primei clădiri am coborît intrând într’o sală largă cimentată. Lângă fereastra la care ne-am oprit în așteptarea medicului cunoscut de prietenul meu, era prinsă în perete o tablă. Un bătrân în haine cafenii de dimie, scria ceva cu creta, o înșiruire de litere fără sens, dar c’o caligrafie perfectă. Luminile privirilor mărunte erau cucerite de raze jucăușe de râs. Buzele se căzniau să îngăimeze explicația, dar din ele nu ieșiau decât sunete desperechiate, ca un scâncet întrerupt de șuerăturile bolnave ale pieptului. O femee de serviciu ne pofti în cancelarie, dar în aceiaș clipă medicul își făcu apariția.
— Bonjour dragă G… N’am mai venit de mult să te văd. Ar trebui nici să nu mă servești acum. Uite, ți-am adus pe duduia, o persoană foarte distinsă. Îți atrag atenția că e normală, majoră și vaccinată. A avut nenorocirea să-și piardă logodnicul. Faptul acesta a costat-o mult, c’a rămas de atunci c’o stare de melancolie. Imaginea celui dispărut o obsedează fără încetare și ca să-și astâmpere dorul e silită să-i scrie. Și scrie, scrie kilometri întregi de hârtie și toată această trudă, înțelegi tu, consumă… M’am adresat ție, fiind convins c’ai să reușești să-i îndepărtezi mâhnirea grozavă care o roade.
Medicul mă privi drept, rece. Am strâns dinții într’o grimasă de suferință!
— Îți atrag atenția că duduia nu-și dă durerea în vileag dela prima cunostiință, deși față de tine s’ar cuveni să se poarte deschis.
Îmi scotociam creerul să pot spune ceva potrivit împrejurării, dar toată frământarea fu zadarnică, reușind în schimb să-mi imprime pe chip starea confuză a omului care se luptă cu dușmănia gândurilor.
— Lasă că ne împrietenim noi, nu purta grije. Să mergem în birou.
Cu pași cleioși de robot am parcurs un culoar lung, trecând pragul unei mici încăperi. Doctorul mi-a oferit fotoliul confortabil de trestie din fața biroului.
— Duduia a adus actele?
— În cel mult o săptămână îmi iau însărcinarea să-i pot procura extractul de naștere din orașul în care e născută. Dealtminteri în timpul acesta tu vei fi edificat asupra simptomelor boalei. Ai vreo rezervă liberă?
Aproape că mi-am țipat dorința.
— Eu nu stau singură într’o cameră. Aș muri de frică. Nopțile sunt fără de sfârșit. Vreau să dorm și să mănânc la un loc cu toată lumea.
Mi-am proptit capul în palme ca după o trudă grea. Respirația mi se întețise. Medicul spitalului îmi puse ușor o mână pe umeri.
— Într’un salon cu o sută de persoane, acolo te instalez. N’ai să suferi de plictiseală nici ziua nici noaptea. Cea mai mică neplăcere mi-o comunici mie.
Atinse soneria depe un colț al mesei. O îngrijitoare grasă, puternică, îmbrăcată într’un halat alb își făcu apariția.
— Condu-o pe duduia în salonul no. 5, la patul de lângă România Mare.
— Dar pe preoteasa unde o așezăm? Are să facă scandal.
— După ce-o liniștești, trece-o în patul gol din rezerva d-nei Mappemonde.
Acum totul se sfârșise. Jocul trebuia dus până la urmă.
Am eșit afară în curte, intrând în pavilionul vecin. Un surâs inconștient mi se întipărise într’un colț al gurii.
— România Mare!… Ce-o fi cu ea?…
Am urcat o scară monumentală, pătrunzând într’un fel de anticameră. Norodul tot era acolo în păr. Femei de toate vârstele stăteau în picioare, lipite de perete sau culcate pe jos, turcește. Dela primul pas m’au și observat, țintind spre mine perechile ochilor sticloși, în cari ardeau frânturi din umbra nemistuită a focului de extaz.
— Ah!… făcu una admirativ, în clipa în care își dădu seama de prezența mea. Când ai sosit?
— Chiar în clipa aceasta… — i-am șoptit.
Era o fată tânără, blondă, cu obrajii bucălați. Se apropie de mine și începu să-mi pipăe hainele.
— Ce șoșoni frumoși!…
Îngrijitoarea o dădu în lături. Dar gustul de-a mă atinge se întinse ca o boală molipsitoare. Fiecare avea câte un cuvânt de spus și se născu un vacarm, care degeneră într’un soiu de jelanii și miorlăituri. Iadul se mutase pe pământ. Cuprinsă de spaimă am început să plâng, ferindu-mă în lături. Una mai ales, cu două bonete în culori aprinse, așezată fiecare pe câte o jumătate de cap, își plimba ochii mici și negri ca mărgelele, urmărindu-mă pas cu pas. Dar un ordin pornit din mai multe guri răsună deodată răgușit, aspru:
— Hei, toată lumea în salon, la paturi.
Se făcuse curățenie și pentru ca servitoarele să nu fie împiedicate dela lucru, strânsese cum era obiceiul pe timp de iarna, tot furnicarul gloatei în sala dela intrare, vecină rezervelor. Acum ca o turmă încolțită de câini, năvăliră buluc, cu toate, în marea încăpere, presărându-se printre paturi.
— Aici — îmi indică locul îngrijitoarea… dar în acelaș timp o făptură mititică, cu talia subțire ca o coadă de mătură, luă loc în vârful patului. Ochii de un cenușiu șters, metalic și-i fixase asupra noastră, într’un zâmbet pătruns de mirare.
— Cucoană preoteasă. D. Doctor care-ți poartă atât de mult de grije, te-a mutat într’o rezervă cu „Mappamonda”. Tot te plângi dumneata de frig. Acolo caloriferul îți ține de cald mai dihai ca o zeghe.
— Care zeghe… flutură ea printre dinți. — Unde-i? N’o vad… Ah, uite-o colo între ferestre…
Bolnava dădu drumul unui râs mărunțel, care-i dezveli dinții albi ca de copil.
— Ei, hai, te rog, fii înțelegătoare. Strângeți lucrurile și să mergem la „Mapamonda” în odae.
Dar înfățișarea blândă a preotesei se schimbă brusc. Începu să scrâșnească din dinți, cașicum ar fi tăiat cu ei cioburi de sticlă. Se căsni să adune așternutul în jurul trupului scheletic. Brațele vânjoase ale îngrijitoarei intrară și ele in joc. Bolnava cu fața întoarsă în jos, isbuti să se agațe de barele de fier ale patului.
— Nu merg… nu merg… Eu aici sunt pusă de Maica Domnului. O văd în toate nopțile cum se ridică din ciment și mă binecuvântează. Nu pot părăsi eu locul sfânt, măcar dacă m’ați ucide…
Trupul i se svârcolia acum stăpânit de convulsii. Buzele-i țipau rugi trunchiate, în care pomenia de judecata de apoi și chinurile iadului. Femeea de serviciu o zgudui brutal de umeri.
— Vine d. profesor… îi striga ea în ureche.
La aceste cuvinte trupul bolnavei țâșni în sus cașicum ar fi fost electrizat.
— Hai?… Ce spui?… a sosit câinele?… Unde e?… ca să-i spun ce mă arde… că el mă ține închisă aici între zidurile astea de atâta amar de vreme.
O sudalmă grea căzu ca un bolovan, care aruncat se sparge și împroașcă cu așchii pe toți din jur. La auzul ei, femeile chicotiră tâmp, cu fața luminată de un gând înveselitor. Una din ele repetă expresia indecenta care trecu din gură în gură și începu deodată o vijelie de insulte și măscări, cașicum ar fi luat parte cu toate la un grandios concurs de întrecere. Simțurile de atâta vreme înăbușite își croiau un haotic drum de ieșire, care făcea să ți se zbârlească carnea pe trup.
Femeile de serviciu săriră din toate părțile, vreo jumătate de duzină, răcnind disperate în dreapta și stânga.
— Ho… ho… ho… tacă-vă gurile spurcate.
Preoteasa fu smulsă ca o cârpă și dusă pe umeri spre eșire. Picioarele îi atârnau în jos ca două reteveie. M’am apropiat de pat. Răscoala de pe el scosese la ivială din lucrurile cari aparțineau bătrânei. Visul Maicii Domnului, cu coperțile roase și un ghem încâlcit de lână roșie.
— Trebue schimbat așternutul — îmi atrase atenția femeia de serviciu.
Când totul fu gata m’am așezat pe un colt al patului, pipăindu-mi insistent țeasta, deasupra frunții. Parcă primisem o lovitură cruntă de ciocan.
— Aș vrea puțin aer… i-am spus îngrijitoarei… în timp ce nu-mi puteam opri schimonoseala buzelor lărgite ca după urma unui gest de cocleală.
— O fereastră daca s’ar putea deschide, să-mi plec o clipă capul…
— Stai acolo liniștită… îmi strigă ea deastădată răstit. Și apropiindu-se cu pași bărbătești și gesturi țepene, îmi ridică picioarele în pat, potrivindu-mi perna proaspăt înfățată sub cap.
Una… două… trei… patru… clipele se scurg ca fluturările unor aripi neputincioase, care se isbesc dureros de zăbrelele coliviei. În partea stângă la un metru depărtare ochii îmi rămân ațintiți pe o femeie îmbrăcată în odăjdii. Stă lungită și ea în pat, iar pe pernă alături e o Coroană de carton, împodobită cu horbote și mărgele. M’am ridicat s’o privesc mai bine și curios, atunci m’a zărit pentru întâia oară. Vagabondase poate cu gândurile prin regatul pe care-l stăpânia și acum revenise la realitate.
— Ce-i cu asta?… întrebă ea c’o voce ascuțită. De unde a răsărit în locul preotesei?
— Dar d-ta unde ai fost pana acum?… a întrebat-o îngrijitoarea.
— Eh, nu știi, că doar ești de atâta vreme aici. Eu călăresc de cum se luminează de ziuă. Am pe capul meu treburi cu duiumul. Nu-i puțin lucru să fii România Mare…
Își șterse buzele cu două degete, gest obicinuit mult de femeile dela țară.
— Mi-i o sete măiculiță… uite aici mă arde în capul pieptului. O cinzeacă de rachiu să am acum, toată țara aș colinda-o dela un capăt la altul.
Femeia trecu la cișmea, umplu o cană și i-o aduse în grabă. România Mare întinse cu lăcomie mâna, privi înăuntru mirosind lichidul și strâmbând din nas cu îngrețoșare i-o dădu înapoi.
— Ah… apă chioară… bea-o d-ta și să-ți meargă la inimă.
S’a făcut liniște. Toată lumea parcă a amuțit. Nu… a fost zărită silueta înaltă a doctorului în halat alb și boneta neagră pe cap. A intrat într’una din rezerve. Scot din geanta voluminoasă așezată sub pernă un caet și un capăt de creion. Cu ochii în tavan gândesc la ce-aș putea scri. Nici un gând de seamă nu-mi frământă creerul și mâna nervoasă așterne pe fața albă șiraguri de mici acolade săpate adânc în hârtie. Totuș aș vrea să scriu ceva serios, o frază care să-mi încălzească inima și să-mi limpezească judecata. Hâul din jur luptă să-și caute ascunziș și’n făptura mea.
Alături, România Mare are halucinații. Se ceartă cu un dușman care o sâcâie.
— Nu mă chiamă I. E. M., cum spui… Sunt „Întregirea Neamului”… „Dumnezeirea”…
Mi-a fost dat mie să port semnul sfânt… Coroana.
Spui blestematule c’am fost nevastă de geambaș, care-a stat la gros? Ce general mândru am eu de bărbat! Și când era zi de paradă uite așa mergea. Vru să se dea jos din pat dar picioarele stabile nu-i dădura voe. Scoase câteva scâncete îngăimând.
— Uf… cum mă arde setea… Mi-e tot pieptul o „jărăgae”.
Doctorul mă găsi sorbind divagațiile femeii cu tâmplele albe, care se socotia geniul, întruparea țării.
— Ei, cum o mai duci cu picioarele mătușică?… o întreba el.
— Cum să-mi meargă dacă mi le-ați rupt, ca să mă țineți aici toată viața? Când încep junghiurile vă blestem și eu din adâncul inimii.
Și cașicum potop de ace i-ar fi împuns încheeturile, România Mare se porni pe o serie bogată de blesteme. Ridicată în capul oaselor clătina din cap și vorbia într’una fără să respire, cu vocea din ce în ce mai slăbită, iar după puțină vreme gândurile întunecate i se încâlciră atât de rău, că nu mai pronunța decât fraze trunchiate, șoptite domol printre buzele albe.
Doctorul își făcea vizita de inspecție, înainte de sosirea profesorului.
Peste o jumătate de ceas acesta apăru cu pași mărunți, gesturi nervoase și priviri care parcă străpungeau pe fiecare bolnav până’n adâncul ființei lui. În fața patului meu s’au oprit. M’am prefăcut că dorm. Foaia de hârtie acoperită cu grupuri de acolade căzu jos. Doctorul a ridicat-o aruncându-și ochii pe ea.
— E o bolnavă adusă astăzi de un coleg… dădu el explicație. Suferă de melancolie… are o obsesie…
Dar profesorul voia să se lămurească.
— Sculați-o.
M’am ridicat privind rătăcit în jur.
— Ce-i cu d-ta?
— Nu știu… N’am nimic… Nu sunt bolnavă… M chinuește doar din când în când o tristețe înnăbușitoare. Am avut o nenorocire în viață și de atunci am rămas așa…
— Cum?
— ?…
— Răspunde?
— Dar ce nenorocire ți s’a întâmplat?
Am coborât pleoapele și ca într’o carte am povestit un episod frumos de iubire.
Vorbiam încă, când cei doi trecuseră demult dela patul meu, îndreptându-se spre eșire.
Am îmbrăcat o rochie cenușie strânsă la mijloc cu un șiret. Zâmbind am chemat pe îngrijitoare și i-am pus în mână o piesă de argint, șoptindu-i la ureche.
— Vreau să mă împrietenesc cu lume mai bună… Să am cu cine schimba o vorbă…
— Cum nu, cu madame R… O persoană foarte nobilă. Face mereu spiritism, și-atunci se adună în camera ei multe cuconeturi. Și madame S…, și madame C… tot ce-i mai de viță aici în spital. Haideți cu mine la ea.
Mergeam domol în urma femeii. Fata cu părul blond și obrajii bucălați, care-mi admirase șoșonii la sosire îmi eși în întâmpinare cu un surâs de copil. Am luat-o înainte, dar ea mă ajunse și trăgându-mă de mâneca îmi arătă o punguliță pe care o purta la gât.
— Știi ce-i înăuntru?
— Ce?
— Ceva frumos…
— Desfăcu și-mi arătă o mărgea de sticlă azurie, culoare care aducea atât de bine cu lumina ochilor ei.
Amanta lui Take Ionescu
Cu tulpan alb în cap și umerii acoperiți cu un șal de lână, o femeie cu ochii mari și privirile languroase îmi eși în întâmpinare, deschizându-mi larg ușa camerei ei.
— Intră drăguță cu toată voia… ca la d-ta acasă… Că aici e doar Balamuc… Asta cred c’o știi…
— Eh, să lăsăm noblețea la o parte, că toți suntem din topor în anume împrejurări. În cameră își desfăcu șalul. Prin cămașa deschisă se zărea un piept extirpat. Larga tăetură era marcata din loc în loc de urme de copci.
— Ați fost bolnavă?
— Da, o infirmieră m’a lovit în piept.
D-na R… nu mai păstra amintirea operației de cancer, făcută cu câțiva ani mai înainte.
O priviam fix admirându-i regularitatea trăsăturilor și pielița feții albă și întinsă.
— Dv. trebue să fi fost foarte frumoasă.
— Am fost — strigă ea mândru, bătând din picior — de vreme ce toți boerii țării au luptat să mă învingă. Dar cu mine nu le-a mers. Mi-am păstrat „iubitul” în ciuda tuturora.
— Cine fost cel fericit?
— Mult mai ești iscoditoare.
Cel care doarme în mausoleul dela Sinaia: Take Ionescu, — îmi mărturisi ea oarecum rușinată. L-am zărit la o fereastra, așa l-am cunoscut și ne-am iubit platonic trei ani încheiați. Apoi mi-a spus: — „Tu ai să-mi faci o a doua existență!” Am făcut nunta și ne-a cununat Dumnezeu.
— Nu-ți este dor să-l vezi?
— De unde să-l scot? De acolo de sub piatra din criptă? Cu făptura lui fizică s’a sfârșit. Spiritul lui îl urmăresc acum. Eu sunt mediu bun și el vine cum îl chem. Îmi spune tot ce are să se petreacă… Îmi dă ca un fel de raport… Toată anarhia din țară, cât și grozavul asasinat eu le știam demult… Le-ași fi țipat la drumul mare, să se pătrundă toți de adevăr, dar spune dacă poți ieși de aici!… Trăim mai rău ca la cea mai grozavă închisoare.
O ascultam cu atenția încordată, în timp ce ea mă străpungea cu un ochiu de iscoadă, muncită de bănuiala că n’aș da crezare celor spuse.
— N’ați încercat să-i vorbiți despre aceasta d-lui profesor?
— Ți-ai găsit cu cine să stai de vorbă! Mie îmi trebue un om cu mintea întreagă… Uite, de pildă, astă noapte, „iubitul” meu mi-a făcut o vizită. A intrat de afară prin perete și s’a așezat pe scaunul unde stai acum. Era transparent, puteai privi prin el ca printr’o țiplă. Am întins mâna să-l mângâi, dar a trebuit s’o trag înapoi, cașicum m’ar fi curentat.
(Va urma)
Partea a II-a
(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 366, 31 ianuarie 1934)
Furtună în suflet
Afară dinspre orizontul care părea atât de apropiat, sosiră atingând ireal ferestrele, primii soli ai fluturilor de zăpadă. Din urmă îi ajunseră alții și apoi alții, cu sbor din ce în ce mai des pana ce întreg cuprinsul fu învăluit într’o beție de dans și lumină.
— Ce frumos!
Am rostit cele două cuvinte încet, abia șoptit, cu pleoapele coborîte de uimire. O frântură de fericire năvăli în făptura mea, scăldându-mi chipul în lumina nădejdii. Ce doriam oare, ce așteptam?… Am simțit nevoia să-mi dau în grabă răspunsul, înălțând din umeri. Dar gestul săvârșit cu tot controlul judecății a lăsat în urmă o dâră de neliniște. Ce ar fi — mi-am zis — dacă așa deodată, cașicum ai stinge un chibrit, lumina care-mi călăuzește gândurile ar pieri și m’aș îneca în întunericul inconștienței? Ce răcnet cumplit de spaimă aș scoate, în drumul spre hăurile de încâlceală și semimoarte? Și tragica viziune plăsmuita de hoinăreala bolnavă a gândurilor îmi flutură câteva clipe pe dinainte o stranie epavă omenească, chip palid cu ochii rătăciți și buzele crispate de coșmarul totalei absențe. Ce caut aici în atmosfera în care flutură ca niște aripi uriașe nebunia? Ce vreau dela niște biete făpturi, într’o continuă harță cu judecata? Și un dor adânc răscolitor m’a cuprins deodată, de lumea din afară…
… În câmpie, în grădina cu pomi grei de chiciură, sau pe drumurile largi, mergi ca în vis, cu umerii drepți și ochii aprinși de lumină, sorbind aerul proaspăt, care-ți face impresia c’ar fi lichefiat. Acolo, departe în oraș, miile de globuri ca niște fructe de aur s’au aprins. Bogăția vitrinelor a capătat deodată farmec de poveste. Valurile de mătase, în culori calde, au împrumutat ceva din sufletul și netezimea trupului de femee. Iar căminul îl găsești luminos, înveselitor, cu tovarăși de suflet, cari îți ies în întâmpinare cu surâsul pe buze. Ce splendidă și generoasă e viața!
— Ha!… Ha!… Ha!… Ha!…