https://blog.revistaderecenzii.com
— Stăm rău, foarte rău, domnule!… Statul nu vrea să se gândească!… Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuțiune… Și asta — să-mi dai voie să-ți declar — este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru țară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic așa, topor de oase; noi ăștia devastații…
— Pe d-ta — zic eu — nu te-a devastat.
— Te rog, nu mă-ntrerupe; lasă-mă să termin… Noi ducem greul țării ăștia, care fără noi, ce să zicem?… Parcă n-ar mai merge, să fluieri numa din buze și să umpli doldora punga statului, din care pe urmă să vie și să sugă țâtă atâtea lipitori declarate și clandestine, care trăiesc pe spinarea noastră, care, vai de capul ei! numa sufletul nostru știe!… Nu, domnule! până nu vine statul cu o lege nu mai merge!… Statul trebuie să se gândească serios!
Acestea mi le debitează iritat amicul meu, nenea Stasache, unul dintre marii noștri agricultori.
Eu, care nu sunt în curent cu chestia agrară, mă mărginesc a-i răspunde printr-o întrebare:
— Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul și să-ncercăm o îmbunătățire prin — cum să zic? — prin inițiativă privată? Dar amicul meu se iritează mai rău:
— A! care va să zică, și d-ta ești d-ei cu inițiativa privată?… îmi pare bine!… Mersi!
— Mă iartă, nene Stasache, zic; eu, să-ți spun drept, nu cunosc chestia, și…
— Apoi, dacă nu cunoști chestia — mă-ntrerupe el și mai iritat — de ce te pronunți?… că toți dv. vă pronunțați fără să cunoașteți chestia… Nu, domnule!… Asta, nu noi, eu și cu d-ta; asta, statul trebuie!… înțelegi?
— Înțeleg; decât eu ca publicist ce vrei să-ți spun decât că trebuie numaidecât să deschidem o campanie energică pentru ca în sfârșit statul să-nceapă odată să se gândească…
— S-o deschideți, domnule! asta este datoria dv. de publiciști imparțiali, dacă sunteți adevărat la înălțimea misiunii dv. atât de frumoase; căci, să nu uitați, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveți un ideal pentru țara asta care aminteri se prăpădește… Și, dacă m-asculți pe mine, aici s-o bateți dv.: statul trebuie să se gândească serios!
M-am despărțit de Stasache jurându-i că niciodată n-am considerat pana mea altfel decât ca o armă, și promițându-i că îndată voi deschide campania.
Pe când mă gândeam cum s-atac chestiunea, iată că mă-ntâlnesc cu un eminent artist dramatic, un om plin de încredere-n sine, așa de plin că alta nimic nu mai poate-ncăpea.
— Teatrul nostru național și literatura noastră dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă… Statul nu vrea să se gândească serios! Nu e nici o încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuțiune… și, permite-mi să-ți spun, e trist, nu numai pentru noi — căci artistul nu poate niciodată merge pân-acolo cu egoismul — deși suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară desconsiderați, cu toate că se declamă și se cântă pe toate tonurile că fără cultură o țară nu poate-nsemna nimica; și este foarte adevărat: numai cu cereale și cu zarzavaturi, și chiar cu petrol, nu se poate pune o țară față cu cultura europeană, care merge cu pași gigantici — îi mai trebuie să-și manifesteze și mentalitatea; și mi se pare că arta și literatura sunt cele mai înalte manifestațiuni ale mentalității unei națiuni; căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele și cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gândirii sublime, care face din om regele creațiunii… Și ce se face pentru arta și literatura naționale?… Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre… Statul ar trebui să se gândească serios!…
Am ascultat cu toată atenția frumoasa tiradă, și numai când m-am convins sigur că s-a terminat, am răspuns:
— În fine, daca trebuiesc, daca-n adevăr trebuiesc mai multe teatre, asta se poate face prin inițiativa privată…
— Și dumneata ești de cei cu inițiativa privată ? Bravo !… Nu umblați cu mofturi, domnule, cu inițiativa privată!… Aici statul trebuie să se gândească!
— Amice — zic eu — înțeleg, decât ce vrei să-ți spun ca publicist alta decât că putem duce o campanie pentru ca statul să se gândească-n sfârșit…
— S-o duceți, domnule! și mai ales d-ta ai aci o datorie de conștiință, în calitate de publicist și de vechi sufler, care-nțelegi durerea și porți o spadă nobilă, care este pana d-tale… Și aici s-o bateți dv. mereu: statul trebuie să se gândească.
M-am despărțit de eminentul artist cu hotărârea să-ncep campania… Dar mai întâi, trebuie să stabilesc cu cine încep: cu nenea Stasache ori cu eminentul?… În adevăr plugarul are întâietatea de timp; da, dar artistul, deși i-am promis după, are întâietatea de cauză: chestiunea artei si literaturii naționale reclamă mai urgent o soluțiune. Dar iată, tocmai când încep, d. Caracudi, reporterul, care le află toate cu câteva minute înainte de-ntâmplare, vine, știindu-mă cât mă interesez ca vechi sufler de artă, să-mi comunice o veste, menită să mă bucure: zilele astea se va depune în Cameră un proiect de lege pentru reorganizarea teatrului național. Iată, în rezumat, economia acestui proiect:
În fiecare comună urbană se va organiza câte o societate dramatică, în proporție se-nțelege cu numărul locuitorilor respectivi, și care va primi de la comună și de la stat câte o subvenție suficientă pentru bunul progres al artei și literaturii dramatice române.
Societatea va fi condusă de un director numit de minister, și de un comitet compus din cinci membri, și adică din: primarul local în persoană sau prin delegațiune; un mare comerciant și un mare industrial (cetățeni români); un profesor cu titlu definitiv de la școala de grad superior, tras la sorți, în prezența societarilor, și cel mai în vârstă preot ortodox din localitate; în orașele de reședință județeană, protopopul va trece de, drept în acest post onorific, indiferent de vârstă.
Sunt încântat… Victorie!… Am scăpat de o campanie!… Să vedem acuma de plugari… Unde-i arma mea? Să-ncepem!… Dar, iată amicul meu Mitică, foarte enervat:
— Monșer, stăm rău! foarte rău! e ceva deplorabil și ridicul în același timp… Și asta, să-mi dai voie să-ți spun, e trist nu numai pentru noi ca părinți, care orișicum e o durere, nu poți să zici! ca să-ți expui un copil în cea mai fragedă vârstă; căci în definitiv un părinte mai poate avea un copil; și nu din egoism o spun; dar e trist pentru țara întreagă să te vezi la discreția caprițiului unei doici! pentru că, imaginează-ți că existența unui copil — Sisilica, fetița noastră, de exemplu — este, din cauza ei periclitată; căci doctorul pretinde că noi n-am păzit-o îndeajuns, și laptele este stricat, ceea ce nu mai poate conveni pentru nutrițiune, neavând încă formate sucurile gastrice; și firește suntem desperați, încât nu mai avem alt refugiu decât la biberon, fiind d-abia la șase luni!… Și ea, mizerabila! n-a mai avut răbdare! să fi avut măcar încă patru luni: puteam s-o-nțărcăm înțelegi?
— Cum să nu-nțeleg, daca sunt pățit? Copil… doică… știu! știu ce lucru belaliu!
— Și statul — urmează, din ce în ce mai enervat, bietul părinte — stă cu mâinile-ncrucișate, și nu vrea să se gândească serios, când este vorba de o chestiune care interesează țara întreagă, secerând atâția copii, chemați să dea tributul lor de sînge… Este o chestie mare, domnule, chestia alăptării!… să nu glumim!
— Dragă Mitică — zic — înțeleg prea bine enervarea ta; dar eu crez că-n privința asta, ar trebui și inițiativa privată…
— A! care va să zică și d-ta, ca și doica noastră, ești d-ei cu inițiativa privată! Bravo!… Nu, domnule! destul cu inițiativa privată, care i-am văzut cât de triste consecințe! Nu! Statul este dator să se gândească, în sfârșit, să ia inițiativa; căci e păcat! suntem părinți!…
— Atunci, să ducem o campanie prin presă…
— S-o duceți, domnule! asta e datoria sacră pentru dv. publiciștii, dacă sunteți adevărați publiciști, nu moftangii!…
— A! Mitică !
— Nu! strigă el în culmea enervării; trebuie statul!… Auzi! doică fără lapte!… Auzi! doică să… Bravo!… Și statul, indiferent… și laptele… laptele ei!…
Și pleacă necăjitul părinte, să caute biberon, probabil.
Ia, să vedem: cu teatrul am isprăvit; mai am două campanii; cu care să-ncep?
Firește că agricultura ar trebui să ne intereseze în primul rând, ca fiind o țară eminamente agricolă; dar tocmai pentru asta, mă-ntreb: ce poate face o țară agricolă fără brațe? Atunci, natural că trebuie să ne gândim mai întâi la chestia poporațiunii; prin urmare, las deocamdata pe nenea Stasache și-ncep cu chestia doicii; curaj!
„O chestiune vitală pentru țara noastră… Chestiunea alăptării… Ce facem cu cetățenii, cu soldații de mâne?… Până când din partea statului această indiferență condamnabilă, această criminală incurie?… Până când copilul român… laptele… etc. …”