ÎNTRE SUFLET ŞI CUVÂNT –O LEGĂTURĂ NEVĂZUTĂ

PE O CRUCE DE LUMINĂ, Antologie-culegere de texte pascale, Editura StudIs, Iaşi, 2016

Cezarina ADAMESCU

Alcătuirea unei astfel de Antologii de texte pascale, este un semn binecuvântat că Dumnezeu lucrează prin credincioşi, insuflându-le harul compunerii unor texte şi lucrări picturale care să reprezinte un strop din dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru Biserică.

Dar gestul acesta dăruitor mai are o semnificaţie: acela de a-i uni în Credinţă pe aceia care pun mai presus de oarecare interese proprii, Iubirea pentru semenii lor, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume în care, prioritatea constă în a te afirma de unul singur, pe plan profesional, spiritual şi uman şi de a ocupa, dacă se poate, toate locurile pe un eventual podium, cu riscul de a-l înlătura pe cel de lângă tine. Ceea ce au întreprins semnatarii acestei Antologii de texte pascale este rodul trăirii de credinţă şi de iubire, dar şi mărturiile lor literare, structurate într-o carte remarcabilă, cu un aspect grafic de excepţie, o bucurie a ochiului şi a sufletelor curate care caută în cuvânt şi în rugăciune, alinare şi prilej de speranţă în mântuire. Iniţiativa îi aparţine lui Ioan Muntean şi este cât se poate de lăudabilă.

O mână de oameni uniţi în rugăciune şi evlavie, caută frumosul prin artă, fără pretenţii de clasificare, ierarhizare ori competiţie. Şi într-aceasta constă frumuseţea gestului lor: nu vor premii, diplome, medalii ori alt fel de distincţii. Răsplata va veni, însă, de la Dumnezeu care pentru un simplu gest din partea omului, dăruieşte cu asupră de măsură, adică însutit şi înmiit.

Pornind de la simbolul cristic, Crucea – devenită cruce de lumină, pe care purtătorii o duc cu smerenie pe porţiunea de viaţă dăruită de Dumnezeu, aşa cum Simon din Cirene a purtat Crucea Mântuitorului pe drumul spre Golgota, autorii refac Drumul Crucii, oprindu-se de fiecare dată la câte un moment semnificativ din care cititorii pot trage învăţături pentru lumea de azi, o lume din ce în ce mai cufundată în confuzie şi haos în care valorile fundamentale s-au diminuat ori au pierit cu totul, locul lor luându-l falsele tentaţii şi non-valori. Drumul vieţii de credinţă are, pentru fiecare om specificul lui. Nu drept şi lin, dar cu multe obstacole şi încercări. Însă, la capătul acestui drum, pe credincioşi îi aşteaptă cununa învingătorilor.

Crucea este şi Breviarul întregii vieţi a lui Iisus Hristos, în ea este cuprins şi Misterul Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru. Nici un alt element cristic nu e mai cuprinzător decât acesta. Crucea însoţeşte viaţa omului încă de la naştere, mamele făcând semnul sfânt al crucii pe fruntea fiecărui nou născut, apoi, prin acordarea celui dintâi Sacrament – Sfântul Botez, care deschide poarta vieţii în Duh şi-i conferă nou născutului, calitatea de Copil al lui Dumnezeu, ştergându-i şi păcatul strămoşesc, scăldându-l în apa vieţii şi-n uleiul sfinţitor.

Despre purtarea Crucii şi despre Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, vorbeşte părintele stavrofor Radu Botiş, în Prolog la această lucrare de însemnătate excepţională, nu numai pentru cei care studiază Teologia, dar pentru toţi cei care doresc să înainteze şi să se adâncească în viaţa de credinţă. O strălucită şi cutremurătoare dizertaţie omiletică privind aceste momente fundamentale: Patima, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, momente de referinţă la care se raportează întreaga creştinătate de aproape două mii de ani.

E un lucru ştiut: Drumul Crucii nu e uşor de străbătut. El presupune: răbdare, înţelegere, îngăduinţă, smerenie, tărie-n credinţă, dăruire. Abia atunci se poate ajunge la Urmarea lui Hristos.

În Prologul său, părintele Radu Botiş pune accent pe faptul că moartea lui Iisus nu a fost una singulară, particulară, a unui simplu om, aşa cum e pentru fiecare dintre noi. El şi-a asumat prin acest gest de Jertfă răscumpărătoare, moartea noastră, a tuturor, act prin care ne-a iertat păcatele şi ne-a absolvit de vină. Este foarte important acest lucru. Se ştie că fiecare moare pentru sine şi doar în mod excepţional, eroii, mor pentru alţii (pentru o cauză, pentru ţară, pentru salvarea altor semeni). În cazuri extreme, unii părinţi ajung să se sacrifice în locul copiilor. Dar Iisus Hristos este mai presus de orice erou din istoria lumii: El şi-a asumat prin moartea Lui, ridicarea păcatului omenirii. Iată cum formulează autorul această Jertfă Supremă:

„Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora.

Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor.

Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui.”

E vorba aici de suferinţa participativă şi substitutivă a lui Iisus. E o mare taină, dincolo de înţelegerea omenească, faptul de a se fi putut substitui întregii omeniri şi a muri în locul ei. Închipuiţi-vă, un trup muribund şi pe Iisus Hristos coborând în acest trup, luând asupra lui durerea şi păcatul şi murind în locul lui. E de neimaginat. Şi totuşi, deşi cuvintele omeneşti nu sunt în stare să exprime această imensă Jertfă universală, Iisus s-a identificat cu fiecare om. O dovedesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel din „Galateni, 2, 20: Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Este admirabil acest pasaj care ne insuflă curaj şi nădejde că Iisus Hristos e cu noi până în ultima clipă a vieţii şi că va lua asupra Sa greutatea păcatelor noastre, căci a murit pentru noi şi a Înviat pentru noi pentru ca şi noi să înviem după moarte.

Şi, fapt cu totul extraordinar, tristeţea, durerea Morţii lui Iisus s-a transformat în bucuria Învierii Sale, conferindu-ne arvuna învierii noastre. Iisus Hristos ne-a învăţat drumul de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţa adevărată. Prin Învierea Lui, moartea a fost învinsă şi a devenit temporară, până la naşterea la adevărata viaţă.

Natura divino-umană a lui Iisus Hristos semnifică în primul rând o apropiere a lui Iisus de Tatăl, ca om, dar şi de oameni, având în vedere că a suferit şi a murit ca om.

Învierea lui Iisus a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii şi morţii, practic este începutul noii creaţiuni a lumii. Învierea nu este o doar o părere a unora care L-au văzut şi au vorbit cu El, ci este probată printr-un număr de 12 apariţii în faţa diferitelor persoane, a apostolilor, a Mariei Magdalena, a celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, în Cenacol unde erau adunaţi ucenicii după moartea Lui, împreună cu Prea Sfânta Fecioară Maria.

După Înălţarea lui Iisus, la patruzeci de zile după Învierea Lui, Domnul îl trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu darurile lui asupra oamenilor.

Lucrurile acestea pot fi de neînţeles pentru un mare număr de oameni, sunt taine pe care doar lumina Duhului Sfânt le poate descifra.

Ciclul autorilor care au ilustrat liric ceea ce a formulat preotul Radu Botiş este deschis cu Lilioara Macovei care a compus un eseu frumos, numit “Mâinile”. Multă sensibilitate şi candoare, un lirism în proză care aduce parfum de proaspăt într-o atmosferă nostalgică, impregnată de dorul de mama şi de mâinile ei aspre, muncite, care totuşi miroseau a curat. Dar, oricât de aspre ar fi fost, mângâierea lor era totdeauna catifelată. Mâinile mamei sunt asemuite cu două petale de iris.

Cuvântul de ordine în această proză este dor. Scrierea e un poem sublim dedicat mâinilor mamei.

Dar mai presus de toate, mâinile mamei, ne-au învăţat cum să ne împreunăm propriile mâini în rugăciune.

Un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor pentru mâinile mamei care: „miroseau a pământ şi apă, a flori şi iarbă, a lapte şi pâine, a miere şi dor. Da, miroseau a dor. Era dorul lor de ale noastre, voiau să ni le atingă. Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduinţă şi erau aspre.”

Şi, cu totul neaşteptat, autoarea are în faţă mâinile sfinte ale lui Iisus Hristos: „Două răni adânci făcute de cuie negre în mâini cu care binecuvânta, le vedem şi acum”.

O dată cu această odă închinată mâinilor mamei şi mâinilor lui Iisus Hristos, Lilioara Macovei expune şi imaginile a trei icoane pe lemn pictate în stil tradiţional, lucrări care respectă toate canoanele picturii de icoane.

Următorul autor este Florin I. Roman care se prezintă cu o selecţie de versuri în stil clasic şi modern. O poezie meditativă, foarte expresivă, cu multe simboluri, cu metafore inedite. Se remarcă poemul „Tânguire de îngropare”, un fel de litanie în care poetul îşi asumă vina pentru toate nedreptăţile şi nelegiuirile lumii, pentru care îşi cere smerit iertare. Metafore inedite: ciuturi de lumină, prispa dimineţii, ş.a.

Claudia Bota este o altă poetă care a dăruit Antologiei prinosul său de suflet, imensitatea trăirilor transpuse în versuri sugestive. Poeta este convinsă că: „Muzica sufletului meu / Capodoperă fără egal” (Imensitate). Autoarea foloseşte şi licenţe poetice: „Să văd răsărite surâsurile mii / A oamenilor ce dus-au tăcerea” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…)

Poeta strecoară şi versuri reflexive, de tip panseistic: „Cine nu crede că viaţa ne lasă, / Puterea de-a trece prin ea, / Să ducă tristeţea şi inima grea.” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…)

Versuri memorabile, panseuri lirice sunt presărate peste tot: „Atunci când timpul pleacă/ Sufletul este cel care te adapă”; „Lumina nu se pierde nici în întuneric”; „De vrei să rămâi în Lumină / Atunci nu răni, nu lovi…”; ş.a. dar şi invocaţii interogative de genul: „Doamne, încotro să mă duc de la Tine? / Căci nu este loc unde să mă simt atât de bine” ş.a.

Nicu Doftoreanu, un alt semnatar al Antologiei, în care invocaţiile, rugăciunile, chemările de tip sapienţial sunt frecvente şi pot fi rostite ca şi rugăciuni pe timp de zi sau de noapte. Sunt gânduri închinate lui Dumnezeu, din prea plinul inimii, cu atât mai preţioase cu cât sunt sincere şi curate.

Autorul ne avertizează asupra dragostei false care duce la patimă arzătoare transformată-n păcat.

Are şi o explicaţie logică: „Pentru că dragostea adevărată o trăieşti / Numai atunci când simţi în tine PACEA, / Ca stare care te încearcă dintr-o dată / Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti / Minunea ÎNVIERII şi LUMINII” (Tangou de Paşti).

Autorul are o dorinţă: „Să ne rămână treaz izvorul ancestral” (Dau gândurile mele toate pe-un vis).

Aproape toate versurile au trimiteri la pericopele evanghelice sau la Pildele şi Parabolele lui Iisus.

O notă de specificitate: Fiecare autor are, la începutul selecţiei sale de versuri, unul sau două motto-uri, fie din Biblie, fie din Înţelepciunea vieţii, spuse de filozofii şi gânditorii lumii, de-a lungul secolelor. Dar şi ziceri din categoria „Filozofie glumeaţă de cafenea”. Căci unde filozofează omul, decât acolo unde bea un pahar cu vin sau o ceaşcă de cafea, care te îmbie la cugetări adânci precum negrul din ceaşcă.

Nicu Doftoreanu aminteşte şi adevăruri care nu mai trebuiesc demonostrate: „Fiindcă unde e credinţă…totul este cu putinţă”; „Dacă ne ţinem cuvântul, chiar dacă-l rostim… cu / gândul / Care s-a păstrat curat, chiar şi-atunci…Am / câştigat!!” (Tangou despre cuvânt).

O idee ziditoare, luminoasă: „PERSISTĂ…/Doar fiindcă există / Lumina iubirii” (Tangou oprimist de Paşti). Autorul introduce conceptul de remântuire, ori, se ştie că mântuirea îţi este acordată o singură dată pentru totdeauna. Învăţături pilduitoare cum e aceasta, la întrebarea „Ce lucru nu se vinde”? un răspuns pe măsură: „Ştiu: Nu se vinde Vântul, Dorinţa, Depătarea, / Ştiu: Nu se vinde Gândul, Speranţa, Remuşcarea, / Ştiu: Nu se vinde Dorul, Durerea sau Uitarea” Şi în continuare: „La întrebarea pusă. / Da! Ştiu: Nu vindem Cerul, Pământul sau Dreptatea, / Da! Ştiu: Nu vindem Gândul, Speranţa, Demnitatea, / Da! Ştiu: Nu vindem Cinstea, Durerea, Libertatea” (Tangoul vârstelor). Sunt acestea principii de viaţă creştină, cu accente profund patriotice.

Un alt postulat teologic creştin: „Nimic nu poate fi iertat mai înainte de a fi JUDECAT!”(Tangoul Judecăţii de Apoi).

Următoarea autoare este Nicoleta Mija care, încă din primele fraze din Preambul, spune: „Lumina Învierii este pentru toţi”.

E păcat să nu ne bucurăm de ea, fiindcă ne cuprinde pe toţi şi e berechet. Lumina ne guvernează existenţa şi doar prin accident, unii nu se bucură de ea. Dar şi aceştia au o anume lumină lăuntrică, lumina spirituală, care-i luminează pe ei şi se reflectă şi asupra celor din jur.

Gânduri smerite despre Jertfa Mântuitorului, transpuse-n simţiri pe măsură. Cuvinte simple şi de bun simţ: „Ca o doină străveche, lină şi măiastră”(Un gând smerit). Blânde şi expresive, pline de recunoştinţă faţă de Mântuitorul, aceste convorbiri cu Dumnezeu emoţionează şi aduc pace în suflet, ceea ce nu e puţin.

Autoarea invocă în vers puterea cuvintelor care, potrivit părerii sale, ne pot uni pe viaţă, ne pot şi vindeca, ne pot şi ierta, ne pot aduce bucurie şi iubire în suflet.

În faţa icoanei Maicii Domnului, poeta îi mulţumeşte pentru toate darurile primite, pentru răbdarea în încercări şi puterea de a merge mai departe, chiar şi atunci când totul părea a fi imposibil.

Poeta cântă noaptea de triumf a Vieţii asupra Morţii, noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: „Un clopot se aude de departe / Se alătură altora, credinţă împarte. / Privesc cerul care şi el se bucură / Lumina se va aprinde de la flacără, / Creştinii se duc cu toţii spre altar / Îngerii ne dau cântece sfinte în dar / Pe cerul în stelat este mare sărbătoare / Oamenii au lumină în suflet şi o floare, / Steaua Domnului să o călăuzească / Arhanghelii se grăbesc să vestească. / Din mormânt răsare Hristos învingător / Lumină aduce pentru întregul popor” (E Noaptea Învierii).

Poeta este de părere că nu vei fi osândit, câtă vreme ai aprinsă candela credinţei: „Existăm prin credinţa de suflet cântată / O lumânare care nu se stinge niciodată” (Candela credinţei).

În cuvinte simple dar de adâncă simţire, autoarea scrie micro-eseuri despre „Când cerurile se deschid”; despre „Bucuria iubirii”.

Ioan Stoian Subţire este un alt creator care şi-a încredinţat scrierile acestei Antologii. Autorul subliniază faptul că, oricât timp ar trece, oricâte anotimpuri s-ar roti, din seminţele căzute vor răsări alte flori, în altă primăvară: „În fructe stropi de soare cad / Mişcarea vremii ne-nfioară! / Seminţele căzute-n nou răsad / Cresc alte flori, în altă primăvară…” (Trecere).

O dată cu căderea razelor în fiecare suflet, renaşte şi Speranţa Reînvierii.

Anişoara Vleju dedică versuri minunate celei mai mari sărbători a creştinătăţii: Învierea: „E seara Învierii / în care se aşează / câte două mâini în rugăciune, / Dumnezeu coboară / în casa sfinţeniei mele. // (…) // Îl primesc pe Iisus / În casa plină cu iarbă, / Dumnezeu mă iubeşte, / condiţie primă mi-e sufletul / secerat de mâna Lui / la începuturile timpului.” (Secvenţă).

Ion Părăianu scrie versuri în stil popular despre Bunavestire. El plasează această minunată sărbătoare în satul său, reactualizând în vers minunata Veste pe care Maria a primit-o din partea Îngerului Gabriel, dar aminteşte şi despre tradiţiile şi datinile legate de această sfântă zi în care a fost anunţată Naşterea Mântuitorului lumii.

Gabriela Mimi Boroianu – încheie seria autorilor din această minunată carte. Autoarea pune accent pe Pătimirea Domnului, pe durerea Maicii Sfinte.

Pe ansamblu, Antologia „Pe o cruce de lumină” este nu numai o lectură plăcută, dar şi un ghid de terapie spirituală în care găseşti o oază de lumină unde poţi să-ţi odihneşti trupul, ochii şi sufletul.

CEZARINA ADAMESCU

29 Gustar 2016

Solemnitatea Tăierii Capului

Sfântului Ioan Botezătorul