https://blog.revistaderecenzii.com

În 1906 am făcut prima mea călătorie în Egipt, în împrejurările următoare: în iarna aceea, Mihail și cu mine eram amândoi portari, el de zi, eu de noapte, la „Hotel Regina“ din Constanța. O ceartă frățească, dar dureroasă, pricinuită de cheltuielile mele, ruinătoare pentru punga noastră comună, ne răci ușor. Mihail îmi spuse:

— De acum încolo, ne vom vedea fiecare de sărăcia lui. Uiți prea repede ce mizerie ne pândește, când rămânem fără un ban.

Așa că nu mai trăirăm în comun și eu mă simții fericit că pot să mă „ruinez“ singur. Cel nefericit, însă, era prietenul meu, care se întrista din zi în zi. Într-o bună dimineață mă înștiință că va pleca în Egipt, pe „Împăratul Traian“.

Vestea aceasta mă lovi în inimă, ca un cuțit. În aceeași zi, chiar, lăsai baltă „Regina“, o ștersei la Brăila și smulsei mamei toate economiile ei: o sută de lei, pe care îi păstra la unchiul Anghel. Mă întorsei a treia zi la Constanța, pentru a-l îmbrățișa pe Mihail, care se îmbarca în după-amiaza aceea.

Fu mirat de a nu mă vedea trist.

— Ce o să faci acum? mă întrebă el. De ce te-ai dus la Brăila și de ce te-ai întors la Constanța? Ești nebun! Știi că „Regina“ nu te mai reprimește.

Începu să-mi plângă soarta: mă vedea, iarna, fără mijloace de trai și fără prieten, adică fără el, care era singurul meu prieten. Eram în odaia lui.

— Lasă-mă să te caut prin buzunare, îmi spuse el deodată. Nu-mi ascunzi ceva?

Mă scotoci și nu găsi decât vreo zece lei.

— Nu ți-ai scos pașaport?

— Nu.

— Lasă-mă să te caut în geamantan!

Nu găsi nimic. Atunci începu să-i pară rău că pleacă fără mine, care rămâneam părăsit de toți.

— Dacă ai fi avut pașaport, te-aș luat numaidecât. Dar nu e cu putință să debarci la Alexandria fără hârtia asta blestemată.

Un pașaport românesc costa, pe vremea aceea, aproape tot atât cât drumul Constanța-Alexandria, în clasa a treia: douăzeci de lei. Drumul, fără mâncare, costa treizeci.

Mihail mă întrebă din nou:

— Ce-o să te faci acum?

— Voi vedea, după plecarea ta.

Se gândi îndelung, în timp ce eu abia îmi țineam râsul. Se ridică apoi și se duse să-l roage pe patronul de la „Regina“ să mă ierte că o ștersesem la Brăila fără învoire. Îi arătă că serviciul nu suferise nimic de pe urma scurtei mele lipse, fiindcă mă înlocuise el. Mihail era foarte prețuit, așa că vorba lui avea greutate. Patronul îi făgădui că mă va reprimi, dacă mă duc să-i cer iertare.

Nici nu mă gândeam. Sufletul meu era deja în Egipt. Ah, ce mutră va face Mihail când mă va vedea răsărind la Alexandria, așa fără pașaport cum eram!

Va fi o festă ca aceea pe care racul i-a jucat-o vulpii. Dar Mihail, care nu era un vulpoi și care nu bănuia nimic, părea disperat.

— De ce nu vrei să-i ceri iertare? Asta nu ne diminuează cu nimic, atunci când suntem vinovați.

— Nu sunt vinovat.

— Zău! Crezi că poți, când ești la stăpân, să-ți faci de cap, ca acasă? Foarte bine! Descurcă-te cum vei ști!

Apucă cele două geamantane și voi să le ducă singur. Când îi spusei că-l voi însoți până la vapor, îmi lăsă unul. Merserăm tăcuți până în port.

Acolo, în loc să se urce drept pe vapor, cum mă așteptam, intră într-o cafenea. Din nou încercă să-mi scoată fumurile din cap:

— Dar, în sfârșit, ce e misterul ăsta? Nu mă vei face să cred că te-ai dus la Brăila, numai așa, de plăcere?

— Fără îndoială că nu.

— Atunci?

— Atunci, uite: după ce vei pleca, mă voi duce și eu în lume.

— Unde?

— Poate în Egipt, ca să te caut.

Nu crezu nimic, încredințat că, fără pașaport, lucrul acesta nu era cu putință.

Ne despărțirăm foarte înduioșați: el, fiindcă mă știa la strâmtoare, eu, fiindcă mă gândeam cu bucurie la apropiata mea întoarcere pe pământul faraonilor.

Eram sigur de asta.

Înainte de a pleca la Brăila, intrasem în vorbă cu un prieten, fochist pe „Împăratul Traian“: în schimbul unei sticle de lichior de ananas, pe care trebuia să i-o plătesc la Alexandria, se însărcina să mă debarce în acest port.

— E foarte ușor, îmi spuse fochistul. Românii sunt navigatori, așa cum ești tu popă. Ba mai mult, vapoarele sunt ale statului, care acoperă toate pierderile. De asemenea, contrabanda este în toi și e practicată de la cel din urmă marinar până la căpitan. Fiecare lucrează în felul lui. Cât despre intrarea în Alexandria fără acte, o șapcă de pe „Împăratul Traian“ e de-ajuns.

Era convingător. Totuși, inima mi se făcu cât un purice, când simții că trebuie să înfrunt cea dintâi primejdie adevărată a vieții mele: să îndrăznesc să mă avânt în lume fără bani, fără acte, fără chiar să fi plătit călătoria. Ți se pare că tot pământul te știe cu musca pe căciulă, de la comandant, care e sigur că n-ai bilet, până la vreun fioros comisar de poliție, care se pregătește în umbră, să-ți pună cătușele. Și simți cum milioane de ochi te iscodesc, din întuneric, pe tine, biet om părăsit, prizonier pe vapor. Acei care te privesc sunt, toți, oameni bine îmbrăcați, care nu știu de glumă, care au hârtii în regulă și ceva bani puși deoparte. Cu comisarul vorbesc de la egal la egal. Nu sunt niciodată arestați și îi disprețuiesc pe cei care sunt. Mai mult, iubesc și impun tuturor rânduiala hotărâtă de dânșii: să nu trăiești altfel decât bine îmbrăcat, să ai pașapoarte în regulă și ceva economii, cu prețul chiar de a nu cunoaște alt drum decât acela care duce de acasă la birou. Dar, Doamne Sfinte! de ce să nu îngăduie unor anumiți oameni săraci de a vedea Egiptul, dacă le cere inima și dacă sunt gata să facă toate jertfele ca să-și întâlnească prieteni care i-au părăsit fără veste? Unde este crima?

Mă gândeam la toate acestea, stând într-un colț întunecos, în dosul cazanelor, unde mă ascunsese prietenul meu, fochistul. Era un om cumsecade, venea la fiecare sfert de oră, să mă întrebe dacă nu mă înăbuș.

— Da, mă înăbuș, îi spusei odată, dar de frică!

— Frică? De ce? Nimeni nu vine să scotocească aici. Mâine-dimineață poți chiar să te plimbi pe puntea de la a treia. Dacă ai nas bun, ai să-ți descoperi tovarăși, dar nu lega prietenie cu nimeni, nu te trăda.

Nu eram deci singurul care călătorea de contrabandă. Asta mă liniști puțin. Scosei gheata în care ascunsesem bietele mele patru lire sterline și le pipăii cu dragoste. Îmi părea rău că nu pot să le privesc. Banii aceștia erau singurul meu sprijin material pe lume. Brațele mele, tinerețea mea, dorul meu de viață, nu însemnau nimic pentru milioanele de ochi care mă pândeau din umbră: puteau să mă aresteze, să mă condamne și, fără vorbă multă, să-mi sfărâme viața mea frumoasă, să mă împingă la un trai nelegiuit, la furt poate, la crimă chiar. Așa cum mă aflam, fără pașaport și fără bilet, nu eram nimic mai mult decât un individ bun pentru închisoare. Cu toate acestea, numai cu jumătate din puținii mei bani aș fi putut să am pașaport și bilet, și atunci m-aș fi aflat, pe loc, în rândul oamenilor cinstiți și demni de suma comisarului. Viața mea, deci, nu făcea decât două lire sterline. Aceasta înseamnă că, în împrejurări asemănătoare aceleia în care mă găseam, pot fi zdrobite tot atâtea vieți frumoase, câte n-ar putea plăti suma de cincizeci de lei. Dar, dacă-i așa, ar fi mai bine să se hotărască odată pentru totdeauna că nu este îngăduit ființei omenești să-și petreacă viața altundeva decât între locul unde muncește și odaia în care doarme, și în felul acesta am vedea trei sferturi din omenire căzută în robie.

De altfel, este exact ceea ce vedem. Din cea mai fragedă copilărie, acest spectacol al existenței m-a scos din sărite. La ce bun că pământul este atât de mare și de atrăgător, la ce bun imensele dorințe care ne frământă inima, dacă suntem siliți ca, o viață întreagă, să ne învârtim în același kilometru pătrat de spațiu pământesc?

Acolo, în ascunzătoarea mea întunecoasă, îmi adusei aminte cum s-a născut în mine dorința de a vedea Egiptul: eram pe băncile școalei primare și citeam istorioare biblice, ale căror ilustrațiuni în culori vii îmi înflăcăraseră închipuirea. Și într-o zi, pe când învățătorul mă lăuda pentru a fi citit cu foc una din ele, strigai:

— Domnule, eu vreau să văd Egiptul!

Învățătorul surâse, se gândi, probabil, la mama care era spălătoreasă și răspunse, mângâindu-mi bărbia:

— Vrei să vezi Egiptul… E cam departe. Și cred că vei muri și tu și urmașii tăi, fără să-l vedeți.

Pe urmă, ridicându-și mâinile către cer, adăugă:

— Cu excepția…

Eram disperat, dar acest „cu excepția“ mă mai liniști. Așadar, puteau fi împrejurări în care chiar și fiul unei spălătorese putea vedea Egiptul.

Acum, că vaporul mă ducea acolo, ascultam zgomotul elicelor și-mi spuneam aproape cu evlavie:

„Da, chiar dacă va trebui să fac închisoare ori de câte ori voi avea poftă să merg în Egipt, fără pașaport și fără bilet, voi face-o bucuros. Voi întreba chiar un avocat de câte ori mi se va mări pedeapsa după fiecare recidivă. Căci mai degrabă face să-ți împărți viața între închisoare și Egipt, decât s-o lași să se scurgă întreagă între cocioaba în care stai și ocna în care lucrezi“.

M-am ținut de cuvânt: de la această primă călătorie, șase ani în șir am revenit în Egipt. Nu voi fi găsit o singură dată, înscris, pe lista călătorilor și nici în registrul pașapoartelor. Și dacă n-am plătit cu închisoarea nici una din aceste hoinăreli, nu datoresc aceasta decât întâmplării care crotește pe cei iubitori de o viață liberă lipsită de piedicile ridicate de mâna neînțelegătoare a omului.*

În zorii celei de-a șasea zi de plutire, în fața ochilor mei dornici de frumuseți pământești, se ivi o linie alburie, cu sclipiri de aur: Alexandria. Frigul ucigător pe care îl lăsasem la Constanța, pierise de mult, fără urmă. Vreme blândă de primăvară. Cer senin. Liniște pe întinsul apelor.

Încă de cu noapte, împietrit la proră, pândeam cu înfrigurare să se ivească la orizont imaginile mele biblice. Teama îmi pierise, înăbușită de fericirea năvalnică ce-mi umpluse pieptul. Două umbre tăcute se plimbau pe locul strâmt al punții de comandă. Le zisei în gând, plin de recunoștință: „Puteți să mă închideți, să mă bateți, numai să nu-mi rupeți un picior: vă voi săruta mâinile“.

Rezemându-mi fruntea arzătoare de balustrada vaporului, căutam să rețin în mine cât mai mult sentimentul acesta de nebunească mulțumire către soarta care mă copleșea de bucurie: căci nicio fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieții, cu prețul riscurilor și sforțărilor necruțătoare. Tot ce oamenii îți refuză cu micimea lor de suflet, e o bucurie de invidiat. Și toate bucuriile sunt înălțătoare: toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le cauți în jăraticul destinului tău. Chiar și dogoarea focului pălește în fața îndrăznelii dorinței tale, cu condiția să fii mereu gata să accepți să fii mușcat de nemilosul păzitor al tuturor bucuriilor pământești.

Iată ce nu ne învață nicio școală, nicio educație. Și acesta este motivul pentru care pământul abundă mult mai mult în lași decât în eroi. De-aici, această existență mediocră, însă temeinic asigurată fiecăruia, de la râma omenească până la cercetătorul în constelații.

Apropierea de Alexandria și pregătirile de acostare mă siliră să mă întorc în ascunzătoarea mea, de unde nu trebuia să ies decât după ce se sfârșea debarcarea și pleca poliția. Ce făcea, oare, Mihail, acolo sus? Angajat în mod excepțional, ca ajutor suplimentar la restaurantul primelor clase, el își plătea călătoria muncind. Pe mine, drumul nu mă costa decât o sticlă de lichior. Dar, pe când Mihail era sigur de-a putea părăsi vaporul fluierând, eu mă pregăteam să-l urmez clănțănind din dinți.

Dar nu se întâmplă nimic din ceea ce mă îngrijora. Ba chiar coborât înaintea lui, cu o beretă de marinar pe cap și însoțit de bunul meu fochist, care, de frică să nu mă dau de gol, ducea și geamantanul meu. Pe chei, voioșia celor douăzeci și doi de ani ai mei și farmecul pământului egiptean pe care îl călcam, mă făcură să sar de gâtul tovarășului meu.

— Ești așa de încântat? mă întrebă el.

— Încântat, nu, sunt nebun de fericire!

— Atunci, crezi, poate, că aici umblă câinii cu covrigi în coadă?

— Nu mă gândesc la niciun fel de covrigi, spusei eu, oprindu-mă. Mă gândesc la Egipt și la prietenul meu care va coborî de pe vapor.

Fochistul se supără:

— Ți-am spus să nu legi nici un fel de prietenie în timpul călătoriei! Sigur că ai povestit totul vreunei haimanale!

Îi explicai despre ce era vorba. Nu voi să creadă nimic.

— Așteaptă puțin și te vei încredința, îi spusei.

— Nu aștept nimic, strigă el cu răutate. Nu vreau să știe cei de pe vapor ce fac eu. Ia-ți geamantanul și plătește-mi sticla cu ananas!

Îi plătii două sticle de „ananas“, și omul plecă, făgăduindu-și să se uite mai de-aproape altă dată, înainte de-a avea de-a face cu haimanale ca mine. Această neghioabă neînțelegere mă mâhni, căci fochistul era un om foarte cumsecade, deși cam prostuț.

Mă așezasem pe geamantanul meu și îmi aprinsesem o țigare, când se ivi Mihail, încovoiat sub greutatea bagajului său. Mă așezai în drumul lui. Când mă văzu, lăsă să-i scape cele două geamantane, își plesni obrajii cu palmele și veni să mă îmbrățișeze.

— Visez! Visez! izbucni el. Cum ai făcut? Ești un diavol! Dar e mai bine așa: aveam remușcări că te-am lăsat la Constanța. Acum ți-ai luat singur zborul. Asta ți-e soarta!

Parcă eram beat. Nimic nu mai e bun pentru sănătatea sufletului tău decât să te arunci așa, încrezător, în necunoscut, un necunoscut care te cheamă cu un glas fără împotrivire. Netăgăduit, putem pieri. Dar dacă scapi teafăr, știi că nimic josnic nu ți-a umilit existența: totul este eroism în viața unui om care înfruntă lumea cu două mâini goale și cu o inimă generoasă care să-l apere de ispita unui trai tihnit și îndobitocitor.*

Nu ne oprirăm deloc la Alexandria. Nu făcurăm decât să străbatem orașul, din port drept la gară, unde ne urcarăm în trenul care pleca la Cairo. Mihail avea o recomandație, care îl făcea să nădăjduiască un loc de portar la „Hotelul Royal“, a cărui patroană, o rusoaică, voia un om din același neam cu ea. Prietenul meu fu repede primit. Și timp de două luni putu să spună că nu cunoștea din Egipt decât drumul care merge de la debarcaderul din Alexandria la „Hotelul Royal“ din Cairo.

Stătu în hotel ca într-o adevărată închisoare. Răbdă totuși, îngrozit de amintirea mizeriei din care gustase prea mult. Cât despre mine, mă îndeletnicii cu negustoria ambulantă și cu zugrăveala. În zilele în care nu făceam nimic, mă plictiseam de moarte, fiindcă nefiind în tovărășia lui Mihail, nu puteam să mă bucur de nicio splendoare. De cinci ani eram prieteni nedespărțiți!

Dar sihăstria asta a lui Mihail nu putea să mai dureze. Fără îndoială, e cumplită amintirea foamei care se prelungește săptămâni și luni de-a rândul, atunci când o bucată de pâine ți se pare o sărbătoare. Lipsa unui adăpost și păduchii, care însoțesc foamea, sunt un chin infernal. Afară numai dacă nu e o brută pe care niciun animal nu o poate egala, omul care a cunoscut această înjosire, capătă o spaimă nebună și face tot ce poate pentru a nu se mai împotmoli într-o astfel de viață.

Dar, vai! Există un dușman mai puternic, decât toate spaimele din lume, și acesta este neputința vagabondului de a se adapta unei situații: este neputința lui totală de a stărui ca să-și îmbunătățească soarta: este, mai ales, acea neînchipuită plictiseală care îl roade zi și noapte, numai fiindcă s-a săturat de aceleași chipuri, de aceleași ziduri și de aceleași străzi pe care le-a văzut prea des.

Vagabonzii, fie că sunt oameni superiori, fie că sunt niște tâmpiți, sunt toți frați prin această latură comună a firii lor.

Mihail nu făcea excepție! Ni se întâmplase destul de des să ne angajăm ca servitori la același hotel: așa a fost la „Regina“, la Constanța, la „English“, la București, la „Popescu“, la Lacu-Sărat. Și de câte ori, neavând curajul să-mi mărturisească pustiul lui sufletesc, se mulțumea să mi-l ațâțe pe al meu, vorbindu-mi de meleaguri necunoscute și făcând planuri magnific de plecare. Nu-mi trebuia mai mult:

— Hai să plecăm numaidecât!

— Dar, răspundea el, nu vezi ce bine suntem aici? Nu ne lipsește nimic.

Într-adevăr, nu ne lipsea nimic, afară de ceea ce doream cu aprindere: o evadare neîntârziată. Trebuie recunoscut că viața de slugă are acest întristător neajuns de a ține omul prea zăvorât. Pe vremea aceea, mai ales, servitorul care avea o oră liberă pe săptămână putea să se socotească fericit. Locuința și hrana erau îndeobște o ticăloșie. Cât despre lucru, se muncea de la șase dimineața până la miezul nopții. O astfel de viață nu poate să facă dintr-un om normal decât o vită. Dintr-un vagabond, ea face un răzvrătit.

Nu fu, însă, cazul blândului Mihail, gânditor sentimental, iubitor de literarură superioară, istoric aproape erudit, om bun, fire sfioasă, conștiință de o cinste desăvârșită. Dar, nu trebuia să-i pui prea mult răbdarea la încercare. Dacă se întâmpla aceasta, nu te mai puteai bizui pe el.

E ceea ce se și întâmplă la „Hotel Royal“. Mihail plecă fără multă vorbă, plătind cele opt zile pe care le datorezi obligatoriu. (Acele faimoase „opt zile“, ale neorocitului servitor, sunt și ele o poveste întreagă, o tragedie, dar cine are vreme să asculte povestea, tragedia unei biete slugi?) Într-o seară, venind de la lucru, îl găsii pe Mihail la cafeneaua Goldenberg, din Darb-el-Barabra, cartierul general româno-evreu și spaniol-evreu al tuturor nespălaților din Cairo. Mă opream acolo în fiecare seară, un ceas sau două, înainte de a mă duce într-o ulicioară vecină, unde reluam, în fiecare noapte, lupta cu nebiruitele ploșnițe. Acolo se opreau toți aceia care dădeau aceeași luptă: oameni cu fețe scofâlcite, cu ochi șireți, cu brațele de prisos, cu mersul dezlânat de suferințe și vinovați numai de a se fi lăsat învinși de aproapele lor, omul de ordine. Figura luminoasă a lui Mihail nu era la locul ei între fețele chinuite ale acestor jalnici învinși. Așezat la o masă în fundul tavernei, își pironea cu stăruință privirea lui vioaie în acest amestec de mizerie, părând să-și consulte astfel propria lui soartă, pentru zilele ce vor veni.

Înțelesei numaidecât ce se petrecea cu el. Mihail făcea pace cu sine însuși. Ursita vagabondului este cu totul deosebită de aceea pe care cerul o hărăzește celorlalți muritori. Acestora, o lege imperioasă le dezvoltă într-atât instinctul de conservare, încât îi face să renunțe la orice contemplare a existenței. Ei nu trăiesc decât cu grija zilei de mâine, gata să sacrifice pe nimicuri ziua de azi. De-aci, această luptă aprigă cari nu se sfârșește decât odată cu moartea. E falimentul ființei umane, Dumnezeu știe în ce scop.

Pe de altă parte, o lege, tot atât de imperioasă, slăbește vagabondului instinctul de autoconservare într-atât, încât îl face să i se pară acceptabilă cea mai cumplită nesiguranță a zilei de mâine, să privească cu sânge rece amenințarea propriei lui nimiciri, dar îi acordă în schimb putința de-a gusta toate bucuriile clipelor care îi umplu zilele. Și aceasta îl silește să părăsească orice luptă egoistă cu el însuși: de-aci o viață pe deplin trăită, dacă prin viață se înțelege cultul dorințelor noastre.

Mihail, jertfindu-și tot timpul pentru a economisi douăzeci de lei pe lună, era un om sfârșit. Altă înfățișare, altă fire, alt fel de a gândi, care nu erau ale lui. Sfidând mizeria, Mihail era o individualitate rară. Toate valorile existenței vibrau în el. Fiecare ceas petrecut în tovărășia lui era un prilej de desfătare a minții. Foamea, lipsa de adăpost, lipsa oricărei igiene trupești nu micșorau cu nimic bogăția vitalității lui. Certurile noastre n-aveau niciodată loc în timpul vagabondajului, ci numai atunci când slujeam împreună și când nici el, nici eu nu mai eram oameni, ci niște vite.

De aceea, când îl găsii la Darb-el-Barabra, înțelesei, după liniștea lui luminoasă, că abia de-acum încolo ne vom trăi zilele noastre de libertate în Egipt. Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe ulițele unui oraș cosmopolit, frățește uniți de amenințarea aceleiași soarte: cine o va cânta vreodată? Se mai poate nădăjdui că va veni ziua când va fi slăvit și omul care disprețuiește orice avuție, orice bunăstare materială și care prețuiește în așa măsură măreția vieții și frumusețile pământești, încât este gata să moară pentru ele?

Vagabondul este omul civilizat al existenței absolute. Dacă am personifica această existență, înfățișând-o ca pe un somptuos echipaj care galopează nebunește pe drumurile universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai și cad istoviți, cântându-i imnuri de glorie. Iată ce înțeleg prin civilizație. Oamenii de rând se jertfesc și ei acestui somptuos echipaj, dar sunt striviți de el, încurcându-i drumul cu urâtele lor teleguțe. Aceștia sunt perturbatori ai existenței. Voind să se apropie de ea, nu fac decât să-i micșoreze splendoarea și să sfârșească mârșav sub roatele ei, înainte chiar de a o fi zărit.*

Timp de o săptămână, am fost și noi gonacii plini de însuflețire ai acestui echipaj, care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului. Mai târziu, însă, ni se tăie răsuflarea și îl pierdurăm. Pentru a-l ajunge din urmă, Mihail făcu un plan îndrăzneț:

— Vom pleca în Abisinia, spuse el.

— În Abisinia? am plâns. Să plecăm imediat!

— Vom pleca de îndată ce-ți voi face rost de un pașaport.

Dumnezeule, cum izbutesc oamenii să facă viața prozaică! Ce legătură este oare între o veselă călătorie în Abisinia și un trist pașaport? Iată ce n-am ajuns să înțeleg nici până astăzi.

— Și cum vei putea să-mi faci rost de un pașaport?

— Plătind o liră sterlină!

În mai puțin de o oră devenii plecatul supus al Majestății Sale Țarul tuturor Rușilor, și eram născut la Chișinău. Ca și Mihail Mihailovici Kazansky, mă numeam Alexandru Alexandrovici Bessarabsky. Binevoitorul fabricant de pașapoarte ne preveni că „nu trebuie să ne prezentăm cu acesta în fața nici unei autorități consulare ruse din Egipt; e mai prudent“. Am mulțumit pentru sfat.

Eram curios acum să știu cum socotea Mihail că ne vom câștiga traiul în Abisinia. Foarte simplu: vom fi negustori ambulanți de sticlărie colorată, în anume ținuturi, mai puțin umblate, ale acestei țări, unde se spunea că indigenul îți dă fildeșul său pe un pumn de rubine false. Era perfect. Mă și vedeam copleșit de atâția colți de elefanți, încât eram silit să abandonez o parte în drum.

Începurăm să ne interesăm de prețul acestor pietre false. Pierdurăm trei zile fără să fi cumpărat nimic. Înainte de război, principala producătoare a acestor articole fusese Germania, dar cum ne-a fost imposibil să comandăm direct, fiindcă eram grăbiți, trebuia să luăm ceea ce se găsea pe loc, să plătim scump și să nu ne alegem decât cu câteva ocale de pietrărie urâtă. În fine, după ce am scotocit prin tot Cairo, dădurăm peste un întunecat personaj balzacian, despre care se spunea că este un „bătrân aventurier grec“, astăzi un mizantrop pensionar, pe care reumatismul îl ține închis în odaie, om cumsecade și cinstit pe deasupra. Ne ținu un sfert de ceas la ușă, înainte de-a ne îngădui să intrăm, pe urmă, încetul cu încetul, fața lui ursuză se lumină la flacăra iluziilor noastre abisiniene. Ne rugă să luăm loc, aduse rachiu, ne descusu ca unul care se pricepea și sfârși prin a vedea în noi propria lui imagine de odinioară, adică doi nebuni. Dar, știind, ca nimeni altul, cât era de definitivă și de scumpă inimilor noastre nebunia care ne cuprinsese, nu încercă să ne abată de la planul nostru. Ne dădu stocul lui de pietrărie, vreo zece kilograme de marfă strașnică, a cărei varietate ne ului, și cu toate stăruințele noastre, nu voi să primească niciun ban. Ni-l dădea pe datorie.

— Mi-l veți plăti, ne spuse el ironic, după ce veți fi vândut fildeșul vostru abisinian.

Îl privirăm tulburați și duși pe gânduri. Sub suflrea meșteră a acestui bătrân vabagond, visurile noastre începură să se risipească. Ochii lui, buni și cruzi în același timp, mă urmăreau ca un avertisment înfricoșător. Nu puteam să-i port pică, nu numai din cauza dărniciei lui, dar și fiindcă se vedea că ne compătimește cu o dureroasă sinceritate. Și, totuși, o disperare de neînvins mă împingea să-l blestem. Mi se părea că ne fusese piază rea.

Mihail tăcu tot timpul cât ne trebui ca să coborâm tumultuoasa Mousky. Abia când ajunserăm în bârlogul nostru, mă întrebă:

— Ce crezi despre acest om?

— Cred că ne-a primit și tratat așa cum poate s-o facă un om chinuit de… duioasele lui reumatisme.

— Foarte bine spus! Dar asta e tot?

— Cred că e tot.

— Nu. Mai e ceva: ceva mai adânc și mai general, care ne privește pe amândoi.

Ciulii urechea. La dracu cu mărgele de sticlă, Abisinia și tot fildeșul din lume: chiar acum voi face una din cele mai frumoase călătorii, în sufletul bunului meu Mihail. Căci îl vedeam pe acest unic prieten al zilelor mele cum se lăsa copleșit sub povara gândurilor grele și vesele, ce-i scăldau fața în lumina acelui astru pe care numai iubitorii de viață înverșunată îl cunosc.

Stăteam pe patul nostru sărăcăcios. Mihail, cu coatele rezemate pe genunchi, își răsuci cu voluptate o țigară. Îmi răsucii și eu una. După ce trase primul fum, își ridică fruntea. Era frumos și trist și vesel, așa cum numai el singur putea să fie în același timp.

Ochii lui strălucitori, nările lui care palpitau, colțurile gurii lui bune și dureros de ironice, fruntea mare și liniștită îmi împărtășeau deja, înaintea cuvintelor, o parte din această neîntrecută desfătare care era pentru mine felul său de-a tălmăci eroica noastră viață, așa de plină de aspecte contradictorii.

— Da, începu Mihail, privind în gol. Bătrânul acesta n-are numai reumatisme și duioșie, ci și o experiență a vieții care nu este aceea a tuturor oamenilor, o experiență pe care a prefăcut-o în filozofie personală. Nu este adevărat ceea ce ni s-a spus, că a alergat după aventuri. A fost un vagabond, ceea ce este cu torul altceva. Aventurierul vrea și poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea și nu poate. Dacă se înfățișează vreun prilej, cel dintâi e în stare să înșele pe om, să-i ia pielea și să săvârșească chiar o ticăloșie. Cel de al doilea este cu desăvârșire incapabil. De asemeni, când vagabondul e înzestrat cu o inteligență rodnică, filozofia pe care o trage din experiența vieții sale este vrednică de stimă. Cu toate acestea, nu trebuie să fie prea încrezători.

Ceea ce numim în mod obișnuit o filozofie se pretinde a servi drept un ghid perspicace în toate circumstanțele vieții noastre. Ca și cum ar fi o regulă comună de viață pentru toate ființele omenești. Dacă există o asemenea regulă de viață, apoi aceasta nu se referă decât la oamenii ce vor să treacă prin viață ca o pisică forțată să sară peste o băltoacă. Astfel, duioșii noștri părinți, luând viața drept o băltoacă, ne iau pe noi drept niște pisoi, iar pe dânșii, fiindcă au sărit băltoaca, drept niște filozofi. Nu sunt totdeauna departe de adevăr, totul depinde însă de ceea ce a ieșit din pisică. Și s-au văzut pisici omenești care au fătat zmei. Cine e de vină? Nimeni, bineînțeles. Cine e de vină, când nu plouă la vreme?

Aceasta este o anarhie divină față de care toți părinții, cu toată dragostea lor, ar trebui să se resemneze filozofic. Dar, n-o fac. Și când pot, taie aripile micului zmeu, îi ciuntesc ghearele, îi pilesc dinții, îl sluțesc cum pot mai bine, pentru a-l readuce la înfățișarea de pisoi. De aci, caricatura umanității pe care o avem înaintea ochilor, în care totul este confecționat gata, de la încălțăminte până la „filozofie“.

Dar, vagabondul, căruia îi lipsește încălțămintea, n-are nici filozofia acelei umanități. Asta să însemne oare că înțelepciunea cu care se împodobește el la bătrânețe trebuie să se întindă la toți frații săi întru vagabondaj? Nu, de o mie de ori nu, chiar dacă este înzestrat cu o inteligență rodnică. Cu toate acestea, faptul că a avut o vastă viziune a vieții și că a plătit supraomenește, cu ființa lui, pentru a o avea, îl face vrednic de prețuirea noastră. Este cazul omului pe care l-am văzut. Și este foarte interesant.

Omul acesta a ajuns la concluzia că existența este o mamă vitregă, chiar pentru cei care se încredințează orbește lavei sale incandescente. Ce fel de mamă vitregă? Iată cum: ea nu ne umple de visuri decât ca să-și îngăduie, apoi, plăcerea de-a ne goli mai bine. Aceasta n-are nicio legătură cu reumatismele, dar are una mare cu duioșia. Or, bietul bătrân asta este: un mare afectuos. Atâta a iubit viața, încât și-a făcut din ea un scop. Și ea este, într-adevăr, sau poate să fie un scop, cu condiția însă ca s-o privești mai întâi ca pe un mijloc.

Oare râsul, plânsul, sunt ele scopuri? Nimeni nu crede aceasta. Sunt mijloace care îți îngăduie să treci la altceva, ca și somnul, ca și veghea. Viața este și dânsa un mijloc foarte lung, care ne îngăduie să trecem la ceva care se cheamă Neant. Dar, ce știm noi despre Neant? Bătrânul vagabond n-a înțeles această lege a existenței. Nici n-a căutat s-o înțeleagă. N-a făcut decât s-o iubească. Este o mare greșeală, care poate duce la moartea sufletului. Cum poți să ceri unui măr să rămână veșnic în pom așa cum este? Și chiar dacă ar rămâne, am fi oare câștigați cu ceva? Totul se năruie. De aceea, cred că ideea raiului și a iadului este cea mai mare neghiobie pe care a născocit-o mintea religioasă. Eternitatea nu există decât în infinitul lucrurilor.

Trebuie deci să ne agățăm de lucrurile acestea trecătoare, să facem din ele hrana sufletului nostru și să nu le cerem socoteală, arunci când băgăm de seamă că ele sunt cele care ne devorează. Orice încetare în această sete de acțiune, înseamnă pieirea noastră.

Să luăm, de pildă, planul nostru abisinian. Cunoscând sfârșitul plin de dezamăgiri al nenumăratelor lui planuri, reușite sau nu, bătrânul suferea de gândul falimentului cu care știa el că se soldează viața cea mai triumfală a unui vagabond. Își spunea, poate, că vom avea noi fildeșul abisinian, când va avea el alte picioare. Și inima lui bună, ne plângea.

Fără îndoială, planul nostru este necugetat. Dar ce însemnează asta: cugetat? Este oare să ai o mie de robi la picioarele tale și o judecată de brută? Pentru a cumpăni răspunsul, trebuie să te uiți la cine răspunde: motanul sau zmeul? Totul se reduce la aceasta.

Astfel, noi fiind niște zmei, vom pleca în Abisinia, încheie Mihail.*

Nu plecarăm numaidecât. Deși „zmei“, trebuirăm să ne ostenim trei zile de-a rândul, ca să punem în valoare cele șase kilograme de pietriș multicolor pe care se clădeau toate visurile noastre abisiniene. Ronțăind la nuci și fumând țigare după țigare, nu părăsirăm odaia decât după ce am dat acestui morman de pietre forme încântătoare. safire, smaragde, rubine, mărgeane, chihlimbare, ametiste, opale și alte nimicuri se îmbinară cu meșteșug pentru a forma coliere, brățări, broșe, mărțișoare, inele, medalioane, cercei, ale căror accesorii ne ruinară.

Când totul fu terminat și bine orânduit într-o ladă specială, bucuria noastră nu mai cunoscu margini. O viață nouă se deschidea înaintea noastră, o viață de nețărmurită libertate. Mihail întrezărea fericitele ei urmări:

— Cu banii de pe fildeș, ne vom cumpăra două puști și vom trăi din vânătoare, ca doi sălbatici. Știi să vânezi?

— Nu.

— Am să te învăț.

— Sper că n-ai să mă înveți să vânez tigrii, observai eu, speriat și numaidecât propusei viitorului meu tovarăș de vânătoare să mergem să sărbătorim undeva noua noastră viață de oameni liberi.

El încuviință. Vagabonzii sunt totdeauna gata să sărbătorească un vis. Dar, după micul chef pe care ni-l oferirăm la „Berăria familiilor“, Mihail făcu o socoteală aproximativă a cheltuielilor viitoare și descoperi că plănuita noastră călătorie era compromisă. Dar, ce? Trebuie neapărat să iei un bilet întreg când vrei să pleci în Abisinia? Nu poți să călătorești și de contrabandă? Pentru ce mai ești atunci vagabond?

Această îndrăzneață idee ne întări inimile pentru o zi, timp în care alergarăm pe la toți negustorii de fildeș pentru a ne interesa de prețul acestui articol și a strânge adrese. Dar, în momentul în care trebuia să dea semnalul plecării, Mihail îmi împărtăși tulburătoarele lui îndoieli:

— Ce ne vom face la Port-Said, dacă nu ne vom putea angaja pe niciun vas și dacă nu există nicio cale de contrabandă?

Nu găseam niciun răspuns mulțumitor. Și iată-ne pe amândoi dezamăgiți, cu capul între mâini, când deodată, un gând genial mă fulgeră:

— Mihail! Am uitat să-ți spun că am, la Alexandria, un unchi milionar!

Bunul Mihail ridică încet capul și mă privi cu milă.

— Da, da! Poți să mă crezi, chiar mama mi-a spus: „E un frate sau un văr al tatălui tău: a trăit în casa noastră, a fost de față la botezul tău și a părăsit în cele din urmă țara, plecând în Eghipet, la Alexandria, unde s-a îmbogățit. Poți să-l cauți, este foarte cunoscut. Îl cheamă Vanghélis. Tatăl tău l-a ajutat mult. Să te ajute și el pe tine“.

În fața acestor preciziuni, prietenul meu, știind bine cât era de serioasă mama în faptele și în vorbele ei, renunță la aerul lui compătimitor:

— Cum de nu ți-ai adus aminte când eram la Alexandria?

— Graba ta de-a ajunge cât mai repede la „Royal“, m-a făcut să-mi pierd capul. Dar cine ne împiedică să mergem la Alexandria și să ne încercăm norocul? Iar de acolo vom pleca cu vaporul la Port-Said.

O clipă de gândire, apoi:

— Să mergem! spuse Mihail. Fie ce-o fi!

Ne înșfăcarăm geamantanele!

În seara aceea, străbăturăm Cairo cu trăsura, ascultarăm, muți, larma ulițelor sale, înțesate de săraci grăbiți, de soldățime beată, de turiști guralivi, de negustori ambulanți, cu strigătele lor pline de tristețe. Ne luară cu prietenie rămas-bun de la acest oraș, cel dintâi în viața noastră, al cărui soare generos ne încălzise în plină iarnă, fără să ne înfometeze.

Am petrecut o noapte plină de zgomot și de fum înăbușitor, într-un tren înțesat de felahi. Era cu neputință să te miști: volumul fiecărui individ era dublat de acela al bagajului care-l însoțea. Astfel, interiorul vagonului părea un jalnic camion încărcat cu trupuri omenești și cu mărfuri aruncate claie peste grămadă. Din el se ridicau mirosuri și zgomote, unele mai insuportabile decât altele.

Era o populație de țărani pe care o vedeam pentru întâia oară, dar spectacolul mizeriei și a suferinței care se arăta ochilor mei, nu pot s-o compar cu nimic din ce am văzut asemănător de arunci încoace. În vagonul nostru erau un mare număr de orbi, cu orbitele hidos golite de ravagiile trahomului. Jumătate dintre ceilalți călători erau atinși de aceeași boală și nu mai vedeau decât cu mare greutate. La fiecare clipă își frecau ochii cu dosul mâinii sau cu mânecile murdare. Mame, cu copii în brațe sau care le dădeau să sugă, schimbau toate degetele, când pe ochii lor purulenți, când pe ai pruncului pe jumătate orb.

Eram îngroziți. Și crezând că ne aflam într-un vagon pentru infirmi, încercarăm să trecem în altul. Dar tot trenul era asemenea vagonului nostru: un lung convoi de vite omenești, zdrențăroase, murdare, sortite întunericului. Am petrecut șapte ceasuri de groază și am înțeles că în Egipt mizeria nu putea să călătorească decât noaptea.*

Viața unui vagabond nu e totdeauna un vis înșelător. Mai sunt și surprize plăcute, pe care, vai! vagabondul se grăbește să le schimbe el însuși în eșecuri cumplite. Oricât de uimitor ar părea, nu trebuie să se creadă că unchiul milionar din Alexandria nu era decât o născocire. Exista, într-adevăr. Și acesta nu ne miră. Vagabondul nu se miră de nimic.

De necrezut, însă, fu grabnica descoperire a acestui unchi: du-te și caută în Alexandria un Vanghelis oarecare! Ei bine, nu-l căutarăm defel: el însuși veni către noi și iată cum:

La gară luarăm o trăsură și cerurăm birjarului să ne ducă la „un hotel cât mai ieftin“. Și aci, interveni în chip minunat spiritul vreunei divinități care ocrotește pe vagabonzi: birjarul ne duse la hotelul „Sfântu-Gheorghe“, pe strada Hammamil. O cameră cu două paturi și cu foarte puține ploșnițe costa un șiling. Ne depuserăm lucrurile acolo și coborârăm în stradă.

Dar, pe stradă ce să faci? Încotro să apuci? Stăturăm câtva timp în fața intrării hotelului, nehotărâți. Ca să putem cugeta mai în voie, intrarăm la „Marea cafenea Grecia“, care se găsea chiar în față. Era un local frumos, de mâna a doua. Pe terasă o mulțime de gură-cască, cei mai mulți greci. Cu pardesiile pe umeri, cu mustățile tirbușon, își dădeau o înfățișare menită să ispitească femeile ușoare. Ne deveniră pe loc nesuferiți. Dar cafeneaua era strașnică, iar narghilelele nu se poate mai ademenitoare. Îndrăznii să-l întreb pe Mihail dacă putem să ne îngăduim și noi câte una.

— Ți-ai găsit deja unchiul? făcu el ironic. Aici două narghilele costă jumătate dintr-un prânz de-al nostru.

După ce făcu această observație, comandă totuși două narghilele. Chelnerul care ne servea înțelese că suntem proaspăt sosiți și ne întrebă cu familiaritate despre originea noastră. Nu i-o ascunserăm. Pe urmă, îl întrebai, la rândul meu, dacă nu știa de „un grec bogat care se numește Vanghélis”.

— Poate întrebi de Vanghelis Ghéorghițis? răspunse el.

— Nu știu dacă îl cheamă Ghéorghițis. Nu-i cunosc numele de familie.

— Atunci e greu să-l găsești. Vanghelis sunt ca frunza și ca iarba. Gheorghițis nu e decât unul.

— Și cine este el?

— Acela care a înființat această cafenea, acum douăzeci de ani. Acum e proprietarul „Clubului Oriental“, din piața Mahomed-Ali.

— E bogat?

Chelnerul surâse disprețuitor:

— Dacă ai pune în talerul unei balanțe tot aurul lui și dacă s-ar așeza în celălalt taler patru ca dumneavoastră, tot aurul ar fi mai greu.

— Sapristi! Și poți să-mi spui dacă omul acesta, pe lângă atâta aur, are și puțin suflet?

Chelnerul își roti ochii împrejur, se plecă la urechea mea și-mi șopti:

— Întreține o sumedenie de haimanale, nepoți de-ai săi, dintre care trei sunt aproape de dumneavoastră, pe terasă.

Mihail îmi făcu semn să tac. Puțin după aceasta, ne îndreptam alene către „Clubul Oriental“, din piața Mohamed-Ali.

Era dimineață. Clubul nu se deschidea decât seara. Cât despre proprietar, nu descindea decât foarte târziu, către ceasurile nouă sau zece noaptea și nu în fiecare zi, căci era foarte bătrân. Dar fiul său îl reprezenta în permanență.

Nu voiam să vorbesc cu fiul, ci cu bătrânul, de care nu mă îndoiam că este unchiul meu.

La nouă și jumătate, urcam scara luxoasă a palatului. La etajul întâi, o draperie grea de catifea roșie masca intrarea clubului. Doi cerberi arabi, în livrele impecabile, stăteau țepeni în fața ei. Le prezentai numele meu, scris pe o bucată de hârtie curată.

Așteptai îngrijorat câteva minute și iată că se ivește un uriaș, cam de vreo patruzeci de ani, mă cântărește o clipă cu privirea și mă întreabă pe grecește, cu un glas destul de binevoitor:

— Cine ești dumneata?

— Sunt cutare, fiul lui cutare și nepotul unchiului Vanghelis. Viu din România.

Omul păru uimit. Se uită îndelung la mine, cu bunăvoință, pe urmă zise:

— Așteaptă o clipă! Și dispăru. Așteptai cam multișor. În fine, uriașul se întoarse:

— Iartă, spuse el, tata știe de cine e vorba, dar nu recunoște numele dumitale de botez. Nu mai ai altul?

— Ba da: Gherasim.

— Așa da! Intră!

— Gata, am dat lovitura! îmi spusei, urmându-mi vărul.

Vestibul luxos. Sală mare. Lumină orbitoare. Servitori tăcuți. Pe urmă se deschise o ușă care dădea într-un salon somptuos și mă trezesc în fața unui patriarh venerabil, așezat într-un jilț. Îi sărut mâna, peste măsură de tulburat de figura lui liniștită, încadrată de o frumoasă barbă albă. Are pe cap o șapcă de casă. Degetele sale numără boabele de chihlimbar ale unor mătănii. După ce mă așeză la dreapta lui, îmi spuse, cam pieziș, înfigând în ochii mei o privire cercetătoare:

— Deci ești fiul Joiței? Mai trăiește maică-ta?

— Trăiește, unchiule.

— Dar frații Anghel, Dumitru, sora Antonica?

— Unchiul Anghel e bolnav rău. Ceilalți sunt sănătoși.

— Povestește-mi ceva de Anghel! Iată un om pe care l-am iubit mult!

Spunând aceasta, bătu din palme. Un fecior intră.

— Două cafele!

Povesteam cu patimă, uitând că am lângă mine pe un om bogat. Nu mai vedeam decât un unchiaș zdravăn, care la flacăra îndepărtatelor lui amintiri, reînviate de prezența mea, se aprindea ca un copil. Toată distincția rigidă a figurii lui dispăruse, făcând loc unei voioase înduioșări. Din când în când, era cuprins de o vădită emoție. Fu mișcat până la lacrimi, arunci când firul povestirii ajunse la dureroasa agonie a unchiului Anghel, care se zbătea în ghearele morții de mai bine de un an.

Astfel se încredință că eram nepotul lui și mă copleși de mângâieri.

— Dar, mă întrebă, pentru ce nu te numești Gherasim?

— Prenumele acesta a rămas în registrul de nașteri. Nimeni nu mi-a zis Gherasim, ci Panait.

— Și pe urmă, trebuie să porți numele tatălui tău, Valsamis, și să iei naționalitatea greacă. Arată-mi pașaportul.

— N-am.

Îi arătai „buletinul de naștere“ și certificatul de dispensă de serviciu militar. Le găsi în regulă.

— Bun! Spune-mi acum de ce ai venit în Egipt?

— Ca să muncesc cu brațele mele, ca în România, și să cunosc, în același timp, acest frumos colț de pământ.

Bătrânul strâmbă din nas:

— Nu! Ai ceva mai bun de făcut. Și te voi ajuta, dacă mă vei asculta.

Pe urmă, cu un ton glumeț:

— Cum stai cu pungulița?

Și fără să aștepte răspunsul meu, vârî două degete în buzunarul vestei și îmi strecură opt lire sterline. Îi mulțumii. Se ridică, mă luă de mână și mă conduse în sala de jos, unde, împrejurul unei mese mari și verzi, domni serioși stăteau ca niște sfincși arătoși, fiecare cu o grămadă de aur în fața lui.

— Vezi, îmi spuse încet bătrânul, să joci tu însuți e foarte rău, dar să-i faci pe alții să joace, e foarte bine.

Și ieșind în vestibul, mă îmbrățișă în prezența valeților smeriți:

— Au revoir, Gherasime, murmură pe franțuzește.*

Plecai, beat de viață tumultuoasă. Ce fel de viață? Aș dori să clarific aici. Mi-aduc aminte că în stradă, în loc să alerg repede să-l întâlnesc pe Mihail care mă aștepta la hotel, am întors spatele strălucitoarei piețe Mohamed-Ali și m-am îndreptat către mare. Aveam nevoie de o clipă de reculegere.

Nu mai rămăsese în mine nimic din omul care venise să tragă chiulul unui unchi „milionar“. Puțin îmi păsa dacă era sau nu milionar. N-avusei nici măcar curiozitatea de a vedea câte lire îmi strecurase. Sentimente mult mai puternice își făcuseră loc în inima mea.

Bătrânul acesta era mai întâi un om din categoria acelora pe care îi iubesc: de calibru, plin de duioșie. Ștrașnic neam de oameni, în stare să vibreze până la adânci bătrâneți, sub imboldul unei inimi totdeauna gata să se înfioare de măreția vieții. Îmi vorbise, mie, un necunoscut, despre anii lui de haimanalâc, când visuri de haiducie îi frământau sufletul, despre ceasurile petrecute în tovărășia unchilor Anghel și Dumitru, haiduci adevărați, și îmi mărturisise că a trăit atunci cea mai frumoasă parte din viața lui. La un moment dat, ochii i se umpluseră de lacrimi. Milionarii, după câte știu, nu plâng niciodată, afară doar pentru banii lor.

Mă îndrăgostisem acum de această puternică personalitate, tot atât de mult ca de Mihail. Ardeam de dorința de a-l recomanda pe prietenul meu și de a trăi cât mai mult cu putință în apropierea lui.

Dar, o umbră de sinistre presimțiri se strecurase deja între el și mine: de ce îmi spusese că este ceva mai bun de făcut, decât să lucrezi cu brațele tale și să vizitezi ținuturile frumoase ale pământului? Ce înțelegea el prin acest „mai bun“? Un tripou? și pe urmă îmi spusese că vrea să mă ajute, cu condiția de a-l asculta.

Ah, cât de nenorocit mă simțeam! Iată o făgăduință de viață frumoasă, care avea să sfârșească prost. Începeam să-l iubesc pe omul acesta, cum o iubeam pe mama: cu o violentă admirație. Aș fi vrut să-i fiu cel mai plecat servitor, un servitor prieten, nimic mai mult. Va încerca, oare, să facă din mine, la scară mare, ceea ce mama nu izbutise la scară mică: un cetățean pașnic și mediocru?

Era această fericire „mai bună”?

Îmi cunoșteam îndărătnicia și vedeam cearta care se apropia. Ceea ce veni, fu mai rău decât o ceartă.

Îi reconstituii lui Mihail această întrevedere, până în cele mai mici amănunte, pe urmă îi împărtășii îndoielile mele. El îmi spuse:

— Omul acesta îmi pare bun. Încearcă să fii cu el mai înțelegător decât ai fost cu mama ta. Poate nemărginit mai mult decât dânsa. Dacă vrea să-ți facă o situație, acceptă-o, ascultă-i. Mai târziu, poți face ce vrei. Și este mai bine să porți o cămașă curată decât una în care mișună păduchii. Dacă asta e tot ce-ți cere, te sfătuiesc să-l asculți.

Îmi ceru însă altceva, ceva care însemna moartea sufletului meu.

Crezând că nu făceam niciun rău dacă îmi potoleam mai întâi arzătoarea mea sete de-a cunoaște măcar o parte din minunile Egiptului, începui, în tovărășia lui Mihail, o hoinăreală nebună, care ținu două zile, cheltuind din larg și vizitând toată Alexandria și împrejurimile. Era și drept. Un unchi bogat îmi dăduse opt lire, „bani de buzunar“, tot așa de ușor ca și cum mi-ar fi dat doi piaștri. Ce trebuia să fac? Să rămân mai departe la hotelul „Sfântu-Gheorghe“, plin de ploșnițe și să mă hrănesc cu o scrumbie? Nu. Ne mutarăm la „Hotelul Poștei“, mâncarăm în restaurante bune, încălecarăm pe măgăruși și ne fotografiarăm. Cafelele și narghilelele, le beam și le fumam numai la „Marea Cafenea Grecia“, sau „cafeneaua noastră“, cum o numea unchiul.

De la cafeneaua aceasta mi se trase nenorocirea.

Într-o zi, pe când ne găseam pe terasă, un tânăr elegant, cu privirea vicleană (am aflat mai târziu că era unul din verii mei), veni să mă bată pe umăr:

— Tu ești, Ghérasime?

— Da.

— Te cheamă unchiul.

Spunea „unchiul“, cu tonul cu care un valet ar anunța „împăratul“!

— Unde trebuie să merg?

— Să fii mâine la patru aici. Voi veni să te iau, avem un botez.

Mă salută rece și plecă. Mihail îmi spuse:

— Ești pierdut.

Eram, într-adevăr, pentru unchiul meu.

A doua zi, frumosul meu văr veni să mă ia cu trăsura. Nu schimbarăm tot timpul o vorbă.

Casă de oameni bogați. Rude, oaspeți, popi. Se boteza o copilă micuță de patru sau cinci ani, care, goală, țipa cât o ținea gura că nu vrea să fie vârâtă în cazan. Fără binevoitorul ajutor al unei verișoare pline de milă, care consimți să se ocupe de mine, n-aș fi știut să spun ce căutam în mijlocul acestei adunări, absorbită de botez. Către sfârșitul ceremoniei, unchiul mă luă deoparte:

— Uite, spuse el, vreau să te instalez în Alexandria. Îți voi deschide o tutungerie, dar una frumoasă. E o afacere excelentă. Nici o oboseală. Câștig mare. Și e curat, atrăgător. Dar, ia spune-mi, ai venit singur în Egipt?

— Nu. Sunt cu Mihail, un bun prieten, care…

— Îmi vei face plăcerea să rupi numaidecât cu „bunul tău prieten“. Sunteți amândoi niște pierde-vară. Vreau să fac din tine un om. Ai înțeles? Du-te acum. Unul din verii tăi te așteaptă afară, ca să te plimbe cu trăsura.

Vorbindu-mi astfel, nu era nimic jignitor în tonul lui. Chiar ținea una din mâinile mele într-ale lui, o bătea cu palma din când în când, pentru a da mai multă tărie hotărârilor sale. Era într-adevăr un om bun.

Mă însărcinai chiar eu să-l fac să fie cu mine rău până la ură. Nu era din vina mea. Poți sili un cal să alerge în genunchi?

Vărul, care mă aștepta în trăsură, nu era, așa cum mă așteptam, spionul meu. Era un băiat de viață, cu mult lipici. Îmi plăcu tovărășia lui și-l lăsai să mă ducă unde vrea. Îmi vorbi de toate, fără să încerce să mă facă să vorbesc. Cât despre plimbare, nici pomeneală. Ne-am înfundat mai mult prin berării luxoase, am băut cam din toate și ne-am îndopat cu mezeluri.

Așa că îmi era vederea destul de tulbure, când, trecând cu trăsura prin piața Mohamed-Ali, îl zării pe Mihail care, de pe trotuar, ridica bastonul și îmi făcea semne. Nu înțelesei ce voia. Nebănuind nimic grav, vrui să feresc prietenia noastră de ochii indiscreți ai vărului meu de duzină.

Trăsura trecu. Ce a urmat, a fost o nenorocire.

Prietenii noștri sunt niște oameni tragici. Inima lor se rănește mai ușor decât a celei mai îndrăgostite amante. Firește, pricina este cu totul alta, dar urmarea este aceeași: rană adâncă, ce nu se vindecă decât foarte încet.

Și pentru că nu oprisem trăsura, când îmi făcuse semn, Mihail rămăsese pe trotuar, cu sufletul zdrobit. Dar, era ceva și mai rău. Durerea lui cădea pe o inimă deja greu lovită: o scrisoare primită în după-amiaza aceea îl înștiința că în năprasnica lui Rusie, ființa în care-și pusese toate speranțele de viitor, îl trădase. Purtarea mea, deci, putea ușor să-i pară ca o nouă trădare.

Era chiar părerea care și-o făcuse despre mine. Mândru de-a mă vedea intrat într-o familie bogată, nu-mi mai dădeam osteneala să opresc trăsura pentru un sărman ca el. Avu cruzimea să mi le spună toate acestea, așa pe șleau. Rămăsei ca trăsnit.

Aceasta se petrecu la hotel, unde mă dusei să-l găsesc, după ce scăpai de vărul meu. Era de nerecunoscut. În loc de orice lămurire, scoase din buzunar cele patru lire sterline încă necheltuite, pe care le adăugasem la punga nostră comună și mi le azvârli în nas.

— Uite banii unchiului tău!

În sufletul lui trebuia să se petreacă ceva înspăimântător, altfel nu puteam înțelege cum un om atât de delicat ca el să fie în stare să facă un astfel de gest. Nu scosei un cuvânt, mărginindu-mă să mă întind pe patul meu. Și el se afla lungit pe-al lui, de unde, țeapăn, mă înjunghie cu cuvinte atât de nedrepte, încât, în cele din urmă, nu mai auzii nimic. Judecata mea se înecase în urletele unui pian mecanic, ce venea din stradă. Trupul meu rămăsese împietrit și rece. Cu ochii deschiși în noapte, nu puteam nici să mă mișc, nici să scot un cuvânt. În sfârșit, leoarcă de sudoare, mă trezii. Aprinsei lumina. Mihail dispăruse.

Plecai în căutarea lui.

Era o noapte frumoasă de iarnă tropicală. Alexandria, mai ales în centru, părea învestmântată ca de sărbătoare. Terasele cafenelelor și berăriilor, inundate de lumină, erau înțesate de lume bună. Panamalele, fesurile, costumele albe, îmbinându-se cu miile de culori ale rochiilor elegante, formau un amestec bogat de contraste armonioase, care înveseleau ochiul. Numai afurisitele de piane mecanice, urlând, mai multe deodată, stricau armonia acestei priveliști.

Nu mă gândeam să-l găsesc pe Mihail în mijlocul acestor oameni fericiți: eram sigur că fugise de ei. Întrezăream chiar unde ar putea să fie: la „Fortul Napoleon“.^[1] Se ducea acolo cu dragă inimă pentru a întâlni marinari ruși, a căror flecăreală îl atrăgea. Cârciumile de pe această stradă cu băuturi infecte, dar cu crâșmărițe frumoase câteodată, prezintă străinului curios cele mai felurite aspecte ale drojdiei orășenești. Sunt pline de o clientelă cosmopolită, în majoritate formată din „pești“ și „fraieri“. Cu toate acestea, descoperi deseori pe ofițerul de marină, glumeț, zeflemist sau pe adevăratul „lup de mare“, doritor să petreacă „fără fasoane“. Solicitarea este interzisă și aspru pedepsită. Totuși se practică sub proprie supraveghere.

Oricât de rivale între ele ar fi aceste patroane, sunt cu toatele înțelese să-și dea de veste, reciproc, prin țipete speciale, de câte ori apare un „ceauș“ întunecat. N-am auzit vreodată să se fi trădat, ceea ce dovedește simțul moral al acestor femei „imorale“. Îl mai dovedec ele de altminteri și în multe alte feluri, din care lumea zisă „bună“ ar putea să tragă anumite învățături dar nu de asta e vorba acum.

Cu inima îndurerată, mă dusei acolo să-l caut pe prietenul meu, un prieten cu sufletul ucis. Străbătui o bună parte din stradă fără să dau de el, dar mi se semnală prezența lui. Căci se făcuse deja cunoscut. Izbutise, din prima zi, să inspire încredere și să se facă iubit prin felul său de a trata aceste femei pe un picior de egalitate morală. Purtarea aceasta a lui le subjuga. Unele îl copleșiră cu destăinuiri sfâșietoare, al căror ton sincer nu-l găsești decât prin aceste locuri. Mihail se ducea acolo din nevoia lui de sinceritate.

Acolo se afla și de rândul acesta, dar beat, cum nu-l văzusem niciodată. În cârciumă nu mai era nimeni decât el și câciumărița, care îl vedea pentru întâia oară. Sta cu pălăria trasă pe nas, cu brațele încrucișate pe masă,cu un muc de țigare între degete și bea coniac. Când mă văzu apărând în cadrul ușii, îmi făcu semn să nu intru, se sculă clătinându-se, plăti și, ieșind afară, bolborosi:

— Du-mă la hotel, se bâlbâi el, te așteptam. Nu-mi vorbi de nimic! În seara asta sunt un om mort!

A doua zi dimineață, tras la față, îmi spuse:

— Am trimis ieri o telegramă. Răspunsul nu poate să fie decât prost, dar trebuie să-l aștept, opt sau zece zile. În orice caz, Abisinia o las baltă. Vreau să mă retrag într-un loc de odihnă pe care-l cunosc bine, Sfântu-Munte, unde trei luni de reculegere nu mă vor costa decât bacșișul ce se dă lui Dumnezeu. Hrana vine de la călugării sclavi și de la frații lor, țăranii ruși, tot așa de sclavi ca și ei. Voi fi parazitul lor timp de trei luni și cu asta nu se va schimba nimic pe fața pământului.

Dar ce te vei face tu? unchiul tău nu ți-a promis încă nimic?

— Nimic.

— Dacă îți oferă ceva, cel mai mic prilej de a scăpa din aceată încurcătră, te sfătuiesc, mai mult ca oricâd, să primești. Peste trei luni ne vom revedea. Nu fi mâhnit! Știu că aseară te-am făcut să suferi: adevărații prieteni trebuie să înțeleagă și asta.*

În aceeași dimineață, din motive de economie, ne întoarserăm la ploșnițele hotelului „Sfântu Gheorghe“. Pentru a cruța mica noastră comoară, ne hotărârăm să mâncăm frugal în cameră și să renunțăm la narghilele.

Dar vagabondul nu este o ființă făcută pentru cumpătare: mai bine să-i iei viața, decât să știe că are bani și nu cheltuiește. Poate să se lipsească de toate, dacă n-are nimic: însă, când are, se răzbună pe ceasurile blestemate.

Iată pentru ce n-a trecut o zi fără să jertfim câte o jumătate de liră sterlină pe altarul inimilor noastre bolnave. Eram destul de nenorociți: întâi, despărțirea: apoi, Mihail cu lovitura primită din Rusia: eu, cu unchiul meu și cu tutungeria lui. Dacă prietenul meu ar fi auzit despre acest dar neașteptat, n-ar fi stat o clipă la gânduri și m-ar fi împins în brațele unchiului. Nu știa că eram pus să aleg între el și o tutungerie de lux. Nu mai aveam voie să văd pe Mihail. Trebuia s-o rup cu el. Astfel înțeleg să-și arate dărnicia neamurile care te iubesc.

Făuream tot felul de planuri potrivite noii noastre situații. Mihail mă părăsea. Mă hotărâi să-l regăsesc cât mai curând cu putință, la Sfântu-Munte sau la dracu în praznic. N-am înțeles niciodată de ce soarta a căutat totdeauna să ne despartă. Cu trei ani în urmă, m-a pătăsit și-a șters-o în Manciuria, ca să se înroleze ca ofițer medical în războiul ruso-japonez. S-a întors după opt luni, cu o iconiță în buzunar:

— „Iată, spuse el, ce trimitea țarul soldaților noștri ca să biruiască pe japonezi, pe când Mikado-ul nu trimitea soldaților săi decât orez. Și orezul a biruit icoana“.

Începător în arta vagabondajului, îmi era cu neputință să-l urmez peste tot. Dar vedeam care era prima condiție a acestei arte: o voință de a pleca, pe care nu trebuia s-o supui la analiza microscopică a rațiunii.

Eram făcut pentru această artă.

A treia zi după botez, pe când ne găseam pe terasa cafenelei grecești, vărul spion veni discret să-mi spună:

— Unchiul m-a însărcinat să-ți aduc aminte de convorbirea pe care ați avut-o împreună și de porunca pe care ți-a dat-o.

— Îți mulțumesc pentru comision.

— Dar… nu te supui voinții unchiului.

— Cum știe el acest lucru? Prin bunăvoința dumitale?

Râma s-a dus să mă pârască din nou.

După două zile, unchiul veni pe neașteptate la aceeași cafenea și mă surprinse cu Mihail. Toată lumea îi făcea salamalecuri și-l înconjura. Eu îl salutai respectuos și rămăsei lângă prietenul meu. E trimise după mine:

— Îți cer, pentru ultima oară, să te desparți de acest individ.

— Mai întâi, îl cunoști? i-o tăiai eu.

— Nici nu doresc să-l cunosc, fie el chiar fiul lordului Crommer!

Și, ridicându-se:

— Vino cu mine!

Intrarăm împreună în mai multe prăvălii de trunfandale, de unde cumpără fel de fel de bunătăți. Apoi, luându-mă pe o ulicioară singuratică, mă sărută și îmi spuse:

— După ce îl vei părăsi pe derbedeul tău de prieten, să vii să mă vezi. Adio!

— Unchiule, spusei, ajută-mă să pot părăsi Alexandria și astfel nu vei mai ști niciodată nimic despre mine, din moment ce crezi că sunt prieten cu un „derbedeu“.

Se depărtă, fără să-mi răspundă.

Mi s-a părut incredibil. Cum? Va avea inima să-mi refuze zece lire, atunci când era gata să mă înzestreze cu o tutungerie de lux? Nu se punea problema.

Această convingere mă aruncă în fundul prăpastiei. Mihail o împărtășea și el. El nu știa că unchiul avea motivele lui să fie supărat pe mine. Dar, cum, puteam să-i arăt prietenului meu, fără să-l umilesc, cruzimea acelor motive? Și el, convins că un unchi care se arătase atât de mărinimos, nu putea să nu facă „ceva“ pentru mult iubitul lui nepot, punea tărăgăneala bătrânului pe seama nepăsării milionarului:

— O să sfârșească, totuși, prin a-ți arunca un pumn de lire, ca să scape de tine! spunea el.

Și eu credeam la fel…

Acum, oamenii de inimă să asculte sfârșitul acestei povestiri și dacă nu-i va face să se înfioare, înseamnă că viața e fără îndoială cu totul altceva decât ceea ce cred eu.*

Trei zile trecură, în care timp, cu multă tărie, renunțarăm la orice cheltuială de prisos. Punga noastră comună era aproape goală. În seara celei de-a treia zi, chinuit de negre presimțiri, mă dusei la club să-mi văd unchiul. Mă primi cu multă dragoste, crezând că venisem să mă supun mărinimoaselor lui îndemnuri.

— Ei bine, mă întrebă el, ținându-mi mâna, ne-am înțeles? Ți-ai luat rămas-bun de la acel pierde-vară?

— De la dumneata, unchiule, viu să-mi iau rămas-bun și te rog să-mi dai atât cât îmi trebuie ca să ajung la Marsilia și să am cu ce trăi o săptămână. După aceea, voi face cum voi putea.

Bătrânul se sculă, galben de mânie:

— Pleacă de aic! Ingratule! Să nu te mai văd pe aici!

Odaia se învârti cu mine. Cât p-aci să-mi vină rău. Mă conduse până la ieșire.

Când mă reîntorsei la hotel, povestii lui Mihail jalnicul sfârșit al acestei hotărâtoare întrevederi. Îmi spuse că unchiul meu este nebun și că nebunia lui ne va pierde pe amândoi.

A doua zi ne încredințarăm geamantanele stăpânului hotelului „Sfântu Gheorghe“ și ne mutarăm la „Azilul Rudolf“.

Începurăm, o viață nouă, aspră.

Nu ne mai rămăseseră decât trei lire sterline. Prietenul meu cusu două la cingătoarea pantalonilor.

— Sunt pentru ziua când „ne vom lua zborul“. Nu ne vom atinge de ele, chiar dacă ar trebui să ne ducă morți de foame la spital!

Cu toate acestea, trebuia să trăim. Și trăirăm.

Foarte voioși, luarăm fiecare câte un carton gros, îl acoperirăm cu catifea și prinserăm în ace „giuvaericalele“ noastre cele mai alese. Culorile vii puse pe negru, băteau la ochi. Iată-ne acum cutreierând mahalalele și serbările arabe și țipând cât ne ținea gura:

— Kulu haga erș tarif! Kulu haga erș tarif! (Un piastru orice obiect!)

Nu mai era ca pe vremea când călătoream pe măgari, până la Ramleh dus și întors, făcând haz de țipetele pe care le scoteau stăpânii măgarilor în urma noastră: „A-a-a! A-a-a!“ Dar vagabondul e gata să accepte orice îi trimite soarta. Ne-am supus cu voie bună. Iar frumoasa noastră sticlărie s-a însărcinat să ne salveze.

În prima zi vândurăm de o liră sterlină. Apoi am scos la iveală șiragurile de mărgele, broșele, brățările și alte felurite obiecte, pe care le vândurăm pe prețuri ce variau între cinci piaștri și un șiling. Ne merse mai prost cu felul acesta de-a vinde marfa. Ne întoarserăm la „kulu haga erș tarif“ și o ținurăm așa până la urmă, urlând ca turbații cele patru cuvinte, singurele pe care le știam din arabă. Tinerele felahine, și chiar cele bătrâne, ne înconjurau imediat, extaziate. Fetelor care n-aveau bani, le dăruiam cu plăcere câte un fleac de piatră, ceea ce făcea să le strălucească ochii de bucurie, prin găurile unui văl uricios.

Iată-ne până într-atâta încântați de succesul comerțului nostru, încât uitarăm jurămintele făcute în clipele grele și ne îngăduirăm alte nebunii. Uite așa decretarăm că ratatouille, un piastru porția la „Azilul Rudolf“, ne-a stricat stomacul, iar paturile lui de doi piaștri erau prea tari. Aceasta era o situație nedemnă pentru doi negustori. Ne întoarserăm la hotelul „Sfântu Gherghe“. Și prima mea grijă fu să comand două narghilele și două rachiuri, pe terasa cafenelei „Grecia“. Așa, ca să-mi bat joc de verii mei. Ceva mai mult, chiar în nasul lor, încălecarăm pe măgari, strigând călăuzelor noastre destul de tare, ca să fim auziți:

— La Ramleh!

Bineînțeles, nimeni nu ne vedea când ieșeam cu sticlăria noastră, pentru a cutreiera mahalalele orașului și a striga: „Kulu haga erș tarif!“

Dar această „haga“ se opri deodată. Nu mai puturăm vinde nici de zece piaștri, după o zi de mers istovitor și țipete nebune. Și răspunsul pe care Mihail îl aștepta din Rusia nu mai venea.

Veni, totuși, într-o zi și fu așa cum prietenul meu îl prevăzuse. Atunci dădu cu piciorul la toată sticlăria și se hotărî să plece imediat la Sfântu-Munte. Cu banii stam ceva mai bine acum decât în ziua când am bătut la ușa azilului: aveam patru lire. Era tocmai suma de care Mihail avea nevoie numai pentru el. Ce era să fac eu?

Din fericire, un negustor ambulant se oferi să ne cumpere restul sticlăriei. I-o lăsarăm pentru două lire sterline.

— Unde vrei să te duci? mă întrebă Mihail.

— În Franța.

— Cu două lire?

— Și curajul meu pe deasupra.*

În aceeași zi, străbătând piața îl zăresc pe unchiul meu, singur. Alerg, îi dau bună ziua și-l rog să-mi dea două lire. Nici nu se uită la mine și nici nu vrea să-mi răspundă. Mă iau după el. Îl plictisesc. Osteneală zadarnică. Își vede netulburat de drum.

— Dă-mi măcar o liră!

Nici un răspuns. Nici o privire.

— Dă-mi o jumătate de liră.

Nimic. Nu mă vede. Dar, a doua zi, îmi trimite la hotel un bilet de călătorie „pe punte“, până la Pireu, și o liră sterlină.

Cer iertare sufletului său pentru mâhnirea pe care i-am pricinuit-o, preferând prietenia lui Mihail tutungeriei de lux pe care mi-o oferea și care trebuia să facă din mine un om.

Viena, ianuarie 1930.

1. ↑ Loc de petrecere al marinarilor la Alexandria

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Entre_un_prieten_%