Ioan Gherghel: Televizorul nostru manipulator
de Ştefan VLĂDUŢESCU
Drept convergenţă a mai multe studii publicate în domeniul comunicării, profesorul Ioan Gherghel tipăreşte o remarcabilă carte, intitulată „Forme de manipulare televizuală” (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009), totodată, de actualitate şi relevantă pentru înţelegerea spaţiului mediatic contemporan. Volumul examinează comunicarea televizuală pe coordonate interdisciplinare şi face vizibile variatele forme de angrenare a operatorilor mediatici televizuali în influenţa societală prin intermediul unor discursuri specifice cu caracter manipulator. Demersul este orientat de o metodologie sincretică ce se sprijină pe criterii-standarde clare şi pe proceduri acreditate. Fundamentele teoretice ale explorării se constituie, pe de o parte, din axiomele comunicării (aşa cum sunt ele edificate de Şcoala de la Palo Alto şi completate de profesorul Mihai Dinu), elemente de analiză a conversaţiei, analiză semiotică şi diferenţial semantic, iar, pe de altă parte, din componente active de analiză de conţinut, analiză de discurs, teoria persuasiunii şi teoria informaţiei.
În ordine ideatică, cercetarea porneşte de la premisa că informaţia televizuală are caracter de realitate construită, iar sub faldurile discursului trebuie identificat mesajul. Este necesar, mai întâi, să se descifreze „modurile de construcţie, receptare şi interpretare a mesajului” . Pentru a da contur modului în care informaţia televizuală este manipulată, aceasta este developată în sistemul de axe mesaj-discurs. Esenţiale în comunicare sunt mesajele: „mass-media construiesc lumea prin ştiri, prin mesajele pe care le transmit prin discursul televizual” (p. 44). Protagoniştii principali ai comunicării televizuale sunt: cei care construiesc mesajul, cei care îl difuzează, moderatorii şi directorii. Toţi aceştia au conştiinţa faptului că mesajul se structurează pe două dimensiuni (analogică şi digitală) şi urmăresc să-l ancoreze cât mai bine în spaţiul public. Luând în calcul că sensul-scopul mesajului este să producă efecte şi că influenţarea, persuasiunea, propaganda şi manipularea operează cu aceleaşi concepte şi relevă aceleaşi mecanisme, profesorul Ioan Gherghel descoperă formele de manipulare ca pe strategii puse în operă prin proceduri axate pe subiecţi, obiective şi context. În acest sistem de referinţă, manipularea este delineată ca strategie în care se utilizeză tehnici de persuasiune la nivel raţional şi afectiv-emoţional ce conduc la distorsionarea intenţionată a adevărului şi inocularea unei percepţii false a realităţii, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie.
Studiul delimitează manipulări centrate pe obiective, manipulări centrate pe subiecţi şi manipulări centrate pe context. Din prima categorie fac parte manipulările mici (tehnica „piciorului în uşă” şi tehnica „trântirii uşii în nas”), manipulările medii (tehnica „dezumanizării victimelor” şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor”) şi manipulările mari. În a doua categorie se înscriu tehnici precum cultul comunicaţiilor umane, manipularea mistică, cultul confesiunii, ştiinţa sacră, remodelarea limbajului şi delimitarea socială. Manipulări centrate pe context sunt cele obţinute prin manipularea poziţiilor, a relaţiilor, a normelor sau a identităţilor.
Din radiografierea manipulărilor se desprinde ca specific mesajului televizat faptul că este greu fixabil în integralitatea lui, căci el valorifică simultan cuvinte şi imagini, fără a oferi posibilitatea reluării şi favorizând înţelegeri fragmentare sau eronate. Totodată, multiplicarea cantităţii de mesaj televizual induce o scădere a participării spiritual-imaginative a receptorilor, urmarea fiind că aceştia preferă să preia mesajul aşa cum este asamblat de profesioniştii manipulării. Televiziunea exploatează forţa iconică, cea care are un randament ridicat în a genera efecte de real şi în a fixa tipul de relaţie, determinant în stabilirea sensului.
Cei care manipulează recurg la montarea deliberată a unor fisuri în cadrul discursului televizual sub acoperirea unor imagini confuze sau care sunt greu discenabile în ansamblul incoerent de pixeli. Manipularea se grefează pe un mesaj cu grad mare de relativizare şi pentru care „posibilităţile de interpretare” sunt „extrem de numeroase”. Prin formele ei, manipularea nu este ineluctabilă, inevitabilă. Modalitatea prin care poate avea loc disuadarea este de a păstra vie atenţia la aparenţe, de a ne exersa spiritul critic şi a ni-l „disciplina” „în raport cu supraconsumul mediatic”.
Per ansamblu, dincolo de originalitatea punctului de vedere exprimat, de eleganţa demersului investigativ şi de amplul backround al lecturilor de specialitate, cartea relevă o deosebită putere analitică şi o înţelegere profundă a specificului comunicării televizuale. Autorul reuşeşte să păstreze coerenţa argumentării şi să-i dea convergenţă în concluzii temeinice de la care pot porni cercetări viitoare.