*Cronică apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 6 / 2019

Deschiderea romanului Năucul (Ed. AIUS, Craiova, 2018), de Ioan Suciu pare a relua imaginea finală a nuvelei Pisica neagră, de E. A. Poe, cu deosebirea că, de această dată, pisica nu este disprețuită, dimpotrivă, este prezentată ca un animal de companie care dislocă protagonistul de la preocuparea anterioară, lectura unui roman, pentru alta dinamică și mai relaxantă, ca plimbatul pe stradă, cu scop socializant: „Artemie ieși din atelier îmbrăcat frumos și cu pisica-n brațe, dispăru grăbit în croitoria de alături. Îl întâmpină o doamnă între două vârste”. Coincidența de nume dintre interlocutori, care nu-i frapează fiindcă amândoi aparțin unei lumi stranii, și tipul de conversație, de a bate apa în piuă pe seama unor non-subiecte, fixează romanul în proximitatea dezarmantă a pieselor scrise de Eugen Ionescu, precum Cântăreața cheală: „Artemiza! Spuse femeia întinzând o mânuță pe care Artemie o sărută ceremonios, făcând să apară de sub haină pisica la vederea căreia doamna slobozi un țipăt scurt”. Față de Ismail, personajul urmuzian, care știa să ermetizeze propriile ieșiri, Artemie se etalează ca personaj îndărătnic față de alții, descumpănit fiind de primul dialog, pe care l-a purtat cu vecina croitoreasă. Când nu-i hotărât dacă să ia masa, în restaurantul în care a nimerit, chelnerul, pentru a-l determina să comande, îi vorbește despre greutatea procurării hranei de către oamenii din preistorie. De absurd ține vorbirea despre măsurarea timpului prezent ca despre a istoriei în sine. Prin urmare, timpul desfășurării acțiunii este nedeterminat, între personajele urbane ale cărții și acelea din trecutul îndepărtat, fiind o punte de câteva ore: „Spuneți-mi, domnilor, vă mai amintiți dumneavoastră cum, cu arma-n mână, strămoșii noștri mâncau ce puteau și ei ? Și uite așa, timpul a trecut încet – încet și s-a făcut târziu. Cine are, vă rog, un ceas care merge exact?”.

Când este nevoit să revină acasă, din cauza ofertei restrânse a restaurantului, în materie culinară, Artemie, personaj al cărui nume amintește de zeița Artemis, semn că a fost realizat ca un fel de replică masculină al acesteia, descoperă atmosfera în care trăiește, retușată parcă de un deus al căsniciei, care știe totul despre necazurile conviețuirii și a inspirat lumea să creeze unelte și aparate menite a îndrepta problemele, numai ca instituția căsătoriei să reziste. Reclamele din oraș, precum: „Aparate pentru calmare în căsnicie”, au stranietatea pancartelor din Algazy & Grummer, Cotadi și Dragomir ori chiar Ismail și Turnavitu, de Urmuz. Efectul unui act metafizic se răsfrânge imediat în realitate. Umorul artificiului este asigurat prin frecvența vocabulelor cheie: „- Vă rog să lăsați la o parte orice îndoială! / Artemie lăsă din mână nuiaua din plastic pe care o tot îndoia în mână”.

Legătura dintre problemele puse în discuție este implicită. De exemplu, succesiunea unor descrieri despre acțiunea unor senzori (din structura aparatului de aplatizat tensiunile din căsnicii) anulează orice posibilitate de flirt cu patroana magazinului, care, cu această acțiune subversivă a interlocutorului masculin, își precizează starea civilă: „- Dar spuneți-mi, vă rog, cum funcționează acest aparat în cazul bărbaților neînsurați! / – Da, în aceste situații, trebuie să vă mărturisim că aparatul nu are niciun efect asupra nevestelor”.

Procedeul artistic de bază al cărții este calamburul, determinat de valența plurisemantică a vocabulelor. Alt procedeu recurent este paronimia, precum: „se zvonea că temele nu erau selectate chiar de el, ci de o mătușă de la țară care-și trăgea seva chiar din viață, mai precis, din piață”, precum „viață” / „piață”:

Romanul de față, elaborat în cincisprezece capitole, implică ecouri din nuvela fantastică La țigănci, de Mircea Eliade, și din schița Căldură mare, de I. L. Caragiale, prin interpelarea sacadată a oaspetelui inopinat, de către gazdă: „- De ce nu sunați la sonerie? / – Nu știam că aveți. / – Mă rog. Poftiți pe rând. Sunteți mulți? / – Nu suntem decât eu singur”.

În concluzie, cu acest roman atent scris, al cărui titlu se referă la starea de sine a eroului principal, Ioan Suciu încearcă a revitaliza umorul de tip urmuzian și de a refixa în conștiința lectorilor atuurile unei urbe magice.