Hei, moarte

Hei, moarte, ce treci ca un vânt,

cu zile de cer şi pământ,

opreşte trasura dealatul cu noi,

dealatul atâtui gunoi.

 

 

şi stai ca să bem un cotnar

magnific de bun şi de rar,

cotnar bătrânesc,

cu pulpă de lut românesc.

 

 

Hei, moarte, ursuză şi rea,

cu fruntea de negură grea

deshumă focoşii cârlani

să bem un milion de ani,

să bem sacadat şi urât

cu toată durerea în gât.

 

 

Tu, moarte, nimic nu câştigi

că noaptea în ochi mi-o înfigi

şi-alături de-atâţia nebuni

un hoit obosit mai aduni.

 

 

Tu, moarte la fel hăueşti

cu lupii şi câinii cereşti,

că omul în viaţă adastă

o vârstă mai vastă.

 

 

Ci lasă porunca eternă

şi vino cu noi în tavernă

la mese bălţate şi mici,

cu turme de palizi calici.

 

 

Petrece cu noi şi te joacă,

bizară, hidoasă, potroacă,

retează-ne palma, ne fură din bile

dar lasă-ne sacul de zile.

 

 

Ah, iată şi iată – n’asculţi

ruga atâtor desculţi.

 

 

Hei, moarte, aceeaşi rămâi

în legile astea lălâi …

un rece tăcut negustor

pe-al vieţii pridvor.

 

Te bucuri s’adoarmă drumeţul

dai preţul.

şi-alături cu fraţii şi naşii

îi iei chiuitul şi paşii.

 

Hai, trage’n bătătură,

să mă sui în trăsură.