https://blog.revistaderecenzii.com/

Testament politic dar și mărturie de suflet despre viața și valorile
românismului din Transilvania de la răscrucea dintre veacurile XIX
și XX și mai ales oglindirea în memorie a acțiunilor modernizării
politice, economice și financiare a României Mari în perioada interbelică, constituie obiectul cărții de Memorii și amintiri a lui Ion I.
Lapedatu (ediție îngrijită, prefață și note de Ioan Opriș, apărută la
Institulul european, în 1998).

Evocările au fost scrise ca urmare a rugăminții fiicei sale, Pica
(Veturia Maior) în momentul când finanțistul și politicianul fusese
exclus din cupola de valori a neamului, după ce guvernul oportunist
al trădătorului Petru Groza a fost instalat la putere de cuceritorii Țării
(la 6 martie 1945). Desigur, în acele condiții nimeni nu se gândea la
publicare. Vremurile erau grele, elitele românești luau calea temnițelor și lagărelor de muncă de cumplită inspirație bolșevică, iar marile
idei de consolidare pragmatică a omenirii pe aceste meleaguri erau
stăvilite, incendiate și cele salvate prin mari sacrificii puse sub obrocul
experimentului stalinist. Afirmă autorul chiar de la începutul confesiunii sale paterne: „Scumpa mea Pica, iată că, la sfârșitul vieții, pot
constata că munca mea de aproape cincizeci de ani în viața publică
din Ardeal și din România întreagă s-a nimicit“18. Războiul mondial,
compromisul democrațiilor occidentale cu utopia rusă, terorismul de
stat impus de cuceritori, deschidea o noapte lungă în devenirea acestei
18 Ion I Lapedatu, Memorii și amintiri, Ed. Institutului european, 1998,
p. 24.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii 33
părți a lumii, unde istoria adevărată părea că se prăbușește definitiv.
Notațiile se opresc la data de 28 noiembrie 1949. Aflat în domiciliu
forțat, imobilizat după un accident de trafic, cu vestea morții fratelui
geamăn, istoricul și academicianul Alexandru Lapedatu, la închisoarea din Sighet (1950), autorul se stinge un an mai târziu, lăsând în
urmă o vastă operă științifică interzisă, o seamă de fapte ce prinseseră viață și avânt într-o Românie modernă, dar abandonate deja de
incultura barbariei asiatice și aceste însemnări de viață și creație de
sublime eforturi și înalte virtuți ale omenescului.
Gemenii Ion și Alexandru Lapedatu s-au născut în 1876 la
Cenatul Săcelelor. Fii profesorului de limbi clasice de la Gimnaziul
Mare Public Român Ortodox din Brașov, Ioan A Lapedatu, literat
și luptător pentru afirmarea românismului în zonă, care s-a stins
din viață când copiii aveau doar vârsta de un an și jumătate, au
cunoscut de mici privațiunile. Despărțiți din această cauză, Ion a
rămas în Transilvania iar Alexandru și-a desăvărșit studiile la Iași,
în Regat. Fiind unul din cei 4455 de bursieri ai Fundației Gojdu,
Ion I. Lapedatu a urmat cursurile Academiei Orientale Comerciale
și Facultatea de Drept și Științe Politice din Budapesta precum și
Semniariul pentru Profesori la Școlile Comerciale Superioare. Acolo
a fost ales în 1902 președinte al Societății Studenților Români“Petru
Maior“, editând revista „Roza cu ghimpi“ și „Almanahurile societății“, a înființat un cor românesc, o orchestră și o bibliotecă.
Revenit în Transilvania, a fost numit al doilea secretar la ASTRA,
Sibiu (1904-1905), mai apoi secretar la Banca „Ardeleana“, Orăștie și
director al Băncii Generale de Asigurări de la Sibiu.
Își pecetluiește iubirea de-o viață și căsătoria cu domnișoara
Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din Beiuș (1907) aflată în
acea perioadă la Sibiu, în calitate de profesoară la Școala de Economie
Casnică, strălucind prin inteligență, acțiuni intelectuale și civice,
virtuți morale naționale și, mai ales, fiind o fată de o răpitoare frumusețe. Vestea faptelor ei se strecura ca un fior chiar și în sufletele
studenților de la Budapesta. Afirmă, retrospectiv, autorul, retrăind
34 Geo Constantinescu
la aceeași temperatură a firii frumusețea evenimentelor: „De câte ori
se vorbea de ea, mai totdeauna se punea întrebarea: cine va fi bărbatul pe care îl va lua?“ Evocă, în continuare, fostul student, propriile
trăiri, fiind pe atunci atât de strâmtorat financiar, doar beneficiar
cu mare credință și folos de bursa patriotului român: „Cu atât mai
puțin eu, care eram la începutul studiilor școlii superioare, care nici
nu cuteza să se ridice cu gândul atât de sus și care, în modestia lui
se socotea prea puțin pentru o fată atât de frumoasă, de talentată și
încântătoare“19.
Și, totuși, cei doi tineri se întâlnesc la Sibiu, iar la vaderea fetei,
tânărul economist adaugă: „Era mult mai bună și mai frumoasă decât îmi închipuiam în fantezia mea“. Apropierea se realizează ușor,
în activitățile spirituale și civice ale comunității românești din zonă,
deși, în alte circumstanțe, regulile morale erau stricte. Pe când o
admira de la distanță, autorul nu îndrăznea s-o abordeze pentru că
„…pe atunci, un bărbat nu avea voie să oprească pe stradă pe vreo
doamnă sau domnișoară care nu-i aparținea familiei“. Dar, după
multe acțiuni comune, după victorii indiscutabile ale celor doi pe
câmpul afirmării spirituale și civice în spațiul sibian al începutului
de secol XX, după multe așteptări comune ale găsirii clipei de grație
a comunicării iubirii, chiar de dincolo de marele cor de admiratori
și jindiutori spre împlinire familială, la fel, tineri de mare valoare ale
momentului, economistul în afirmare îndrăznește: „N-ai vrea să ne
continuăm de azi înainte drumul vieții împreună? Își ridică ochii ei
mari spre mine și-mi răspunde: Mă mai întrebi? Era cea mai fericită
zi a vieții mele“20.
Logodna și căsătoria se celebrează la Beiuș, la locuința protopopului, după dorința de nezdruncinat a Veturiei. De-abia după consumarea evenimentelor în spațiul de adâncă tradiție morală a familiei
viitoarei soții autorul se dumirește: „Acum înțelesesem de ce Veturia
19 Op. cit., p. 147. 20 Ibídem, p. 152.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii 35
a ținut să facem logodna la Beiuș, în casa părintească. Pentru ea acest
act solemn și sfânt nu se putea înfăptui decât numai acolo… Nimeni
nu era mai vesel, mai mulțumit și mai fericit decât ea“21. Actul împlinirii noii familii era de fapt darul pe care-l oferea tânăra femeie
părinților ei, înaintașilor lor care au păstrat și au transmis până la ei
ființa morală a neamului la cea mai înaltă cotă.
Deși au cunoscut multe sincope ale istoriei: întâiul război mondial, refugiul, încercări ale sănătății, pierderi de ființe dragi etc., legăturile lor consfințite atunci nu s-au rupt decât atunci când Veturia,
delicata mamă a doi copii și neoprita întreprinzătoare pentru binele
comun a fost chemată la Domnul (1933). De atunci, profesorul de
Finanțe publice și private de la Academia de Înalte Studii Comerciale
și Industriale din Cluj (din 1922), fostul ministru de finanțe al
României Mari (1926-1927), directorul, viceguvernatorul Băncii
Naționale (din 1928) a trebuit să înfrunte viața numai alături de cei
doi fii, păstrând mereu în suflet amintirea celei care i-a dat nu numai
întregirea fizică și sufletească ci și credința și forța de a se afirma și a
învinge, tocmai când adversitățile păreau a deveni tot mai de neoprit.
Amintirea ființei ei străbate întreaga carte, deși capitolul împlinirii
iubirii lor este cel mai cald, cel mai mișcător.
Destituirea lui de la direcția Băncii Naționale Române de către
guvernul marionetă al Moscovei (1945), menținerea în domiciliu forțat și veșnica amenințare cu temnițele care i-au înghițit fratele au fost
recompensa noului regim pentru o viață închinată afirmării națiunii
române în contextul lumii moderne. Moartea fizică a venit ca o eliberare în fața evenimentelor ce se prăvăleau peste Țară iar volumul
său de Memorii și amintiri ca o renaștere a ideii de ființă morală și de
românitate după lunga noapte de comunism și post-comunism, ce
au divizat si au surghiunit la grea pribegie pe cei mai buni și – poate
– cei mai bravi dintre noi.
21 Ibídem, p. 153