EMINESCU DUPĂ EMINESCU
Titlul acestui articol l-am dat inspirat dintr-un Colocviu oraganizat de Universitatea Sorbona din 1975 care a încercat să discute fenomenul Eminescu după moartea lui şi amploarea operei lui în posteritate. A. Dupont, preşedintele Universităţii, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.”
Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice.
Aşadar primul deceniu după Eminescu stă sub semnul emoţiei profunde care a zguduit opinia publică în legătură cu sfârşitul lui timpuriu. Acum începe să se contureze mitul Eminescu, o întruchipare a genialităţii supreme, motiv de fabulaţie, mit care s-a prelungit până astăzi în cultura română.
Posteritatea a cunoscut şi cunoaşte mari poeţi români, dar mitul Luceafărului a rămas acelaşi în conştiinţa poporului român. Articole despre poet scrise de mari critici literari de la Maiorescupână azi au scos în evidenţă profunzimea gândirii şi simţirii sale, cizelarea limbii, arta în mânuirea versului, sonurile noi care leagă cuvântul de popor, acest „răsărit falnic”, al poeziei noastre, care au rămas ca mărturie a genialităţii poetului.
Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul –vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia- apoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită.
Trebuie să spunem franc că după Eminescu poezia română stă sub zodia poetului. Pe timpul vieţii lui poeţii de la Junimea, şi nu numai ei, au eminescizat. Poeţi ca Veronica Micle, Samson Botnărescu, Alexandru Vlahuţă, Traian Demetrescu, Nicolae Beldiceanu, Ion Păun-Pincio şi în general cam toţi viersuitorii timpului, gândeau, simţeau, şi scriau ca Eminescu.
După ce Gherea semnalase în 1887 fenomenul eminescian în amploarea sa, poetul Alexandru Vlahuţă, prietenul lui Eminescu, ţine o conferinţă la 12 martie 1892 de un mare răsunet, intitulată „Curentul Eminescu”, unde denunţă cu mult patos maladia imitării de către tineri a marelui poet. Dar însuşi Vlahuţă, în ciuda dezicerii, nu s-a putut dezbăra de imaginile, ritmurile şi sonurile eminesciene, imitându-l până la sfârşitul vieţii, fiind „cel mai ilustru epigon al lui Eminescu”.
Din generaţia lui Vlahuţă, Coşbuc, suferă şi el la începuturi influenţa marelui înaintaş, apoi Octavian Goga sau Lucian Blaga nu ignoră nici ei lecţia Eminescu, urmează apoi Bacovia, Arghezi şi Ion Barbu care fac parte din aceeaşi „familie”, curentele care au urmat, semănătorismul şi poporanismul şi mai apoi simboliştii şi postmoderniştii au ieşit şi ei din mantaua poeziei eminesciene.
Poetul Arghezi, după unii critici cel mai mare poet după Eminescu, s-a născut sub zodia genialităţii eminesciene. Deşi a debutat sub auspiciile lui Macedonski, n-a recunoscut decât un singur maestru în poezie: pe Eminescu. El într-o sfichiuire de gândire, l-a pus alături de Homer şi Goethe: „ O trinitate: Homer, Goethe, Eminescu.” „Într-un fel-zice el- Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.” Arghezi avea acelaşi cult al refinării versului ca şi Eminescu. El a înţeles ca nimeni altul înnoirea de substanţă pe care arta lui Eminescu a produs-o în câmpul culturii, al limbii şi al expresiei poetice. Poezia lui nu este străină de poezia lui Eminescu. Deşi s-a ferit să nu cadă în aceeaşi greşeală ca şi contemporanii săi, eminescizând, Arghezi a furat de la Eminescu meşteşugul versificaţiei, temele şi ideile, „cuvântul ce exprimă adevărul”, trecându-le prin personalitatea sa şi dându-le noi străluciri.
Şi poeţii transilvăneni, avându-l ca model, l-au simţit atât de aproape pe Eminescu. Şt. O. Iosif, sub înrâurirea lui Vlahuţă, care reprezenta momentul epigonatului eminescian, a vibrat în acelaşi registru. În „Cântecele” lui criticii au fost aproape unanimi în a semnala un sunet nou ivit în armoniile elegiace de după Eminescu, Eugen Lovinescu spunea că „ De la Eminescu încoace, iubirea chinuită n-a îmbrăcat o formă mai armonioasă.” De altfel nivelul sintagmelor trădează o covârşitoare permanenţă a euforiilor eminesciene: „Te duci”, Şi dacă vii”, „O vremea” cu fragmente de vers…”de câte ori” sau „că te-am pierdut pe veci”, „când sera-n ceasuri de singurătate”. În „După o citire din Eminescu…” în care înalţă o imagine grandioasă a geniului, Iosif ridică o clasică apoteoză funerară, de la „giulgiu de jale/ Ce fâlfâie întunecat în aer” aruncat asupra întregii lumi ideale de către Eminescu şi până la alegoria convenţională, un fel de sculptură tombală în moda vremii:”Plutind pe culmi cu aripile-ntinse,/ Învăluit în nouri tu petreci/ În sfânta-apoteoză-a morţii reci.”
Octavian Goga a crescut în „aceeaşi religie artistică şi ideologie naţională” eminesciană. „ Eram şi eu atins de suflarea de foc lui Eminescu.” Dar poetul din Răşinari a părăsit versul elegiac al dragostei îndreptându-se spre social. Lovinescu descopere urmele umbrei lui Eminescu peste versurile „Din umbra zidurilor”. „În poezia lui Goga-zice Călinescu- dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul lui Eminescu şi a ştiut să-l continuie cu materie nouă.” Glasul lui de furtuni apocaliptice se apropie de paşoptişti, apropiindu-se de tradiţionalişti. El e un romantic venit din mediul rural, apropiat de primele creaţii eminesciene. El se identifică cu năzuinţele poporului român.
Şi opera lui Aron Cotruş n-a fost ferită de obsesivele rezonanţe ale muzicii eminesciene. Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui poetului, în poezia „Eminescu” însumează simbolul unităţii eterne, mitice, a unui neam investit cu o misiune nobilă. În făptura mitică a poetului se adună „ tot sufletul neamului,/cu adâncul adâncului/ cu freamătul codrului,/ cu mireasma ierbilor,/ cu fugile cerbilor,/ cu fiorii piscului/ cu legile sângelui/ iată-l viu, cum altul nu-i,/ inimit peste măsură/ în lunateca-i făptură/ Sub Ceahlăul funţii lui.” Eminescu dobândeşte în ochii lui Cotruş legături cu imperiul roman, moştenind o vocaţie sigură a universalităţii. Ideea voivodală a poetului Eminescu se trage de la Cotruş.
În filozofia culturii, Lucian Blaga validează această metaforă, marcând o nouă treaptă în receptarea poetului, îmbrăcând haina mitico-poetică. Eminescu îl ajută pe Blaga să descopere şi să-şi urmeze calea proprie de artist. Izoarele inspiraţiei blagiene se află în universul eminescian.. Blaga vede în Eminescu „conştiinţa etnică” românească, „focar receptor şi emiţător al categoriilor abisale… de un romantism…creator”, cu stări de melancolie şi dor. Şi Eminescu şi Blaga sunt mari creatori de mituri poetice. Amândoi asimilează natura patriei şi a folclorului românesc, modelul paradiziac fiind la Blaga Ţara, şi la Eminescu Dacia mitică. Erosul se bucură la amândoi de un adevărat cult. Poezia lor de dragoste oscilează între poezia imnică şi poezia elegiacă, serafismul, diafanul, transparenţa, fiind surogatele de bază. De asemenea motivele somnului şi ale visului, deşi cu alte înţelesuri, le întâlnim la ambii poeţi. Amândoi au o formaţie culturală germană, Goethe le-a oferit amândorura exemplul unei vocaţii creatoare şi al unui ideal apolinic, întoarcerea spre „fenomenele originale”.
Magia versului eminescian prelungeşte şi la Bacovia două atitudini lirice: o perspectivă pesimistă, distrugătoare a lumii prin suferinţă şi disperare şi erosul bacovian care seamănă cu romanţa eminesciană. Cu volumul „Comedii în fond” Bacovia plăteşte tributul cel mai însemnat al muzicii eminesciene. Numai ruperea ritmului îi deosebeşte câteodată: vezi: „Şi dacă ramuri bat în geam…” (Eminescu) şi „De-aş fi artist/ Eu ţi-aş descri/ A tale mândre gesturi,/ Din al meu dor ar mai pieri/ Când ţi-aş ceti/ În versuri.” (Bacovia).
Spuneam undeva că toată poezia noastră contemporană a stat sub semnul poeziei eminesciene. E un paradox cum avangarda noastră s-a pus în „contradicţie” cu tradiţia poeziei lui Eminescu, refuzând să accepte orice autoritate sau model. Şi totuşi acestă „contradicţie” este explicată prin faptul că negându-l pe Eminescu, se negau pe ei. De la Ştefan Petică la Bacovia se descopere o sensibilitate „eminesciană”, fapt ce se manifestă şi la modernişti, precum Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Aşa zisul „sincronism” a pus problema corespondenţei dintre literatură şi spiritul epocii. Geo Bogza spunea undeva că „ Poezia lui (Eminescu) va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.” Revoluţia poetică declanşată de simbolism introduce în câmpul poetic pictura şi muzica, gestica teatrală, fronda, ironia etc.
Prin simbolism poezia noastră se „modernizează”, devine contemporană cu peisajul liric occidental, noţiunile de nou şi vechi devenind relative. Astfel Macedonski, Anghel, Minulescu, Bacovia sunt poeţi crescuţi la flacăra lui Eminescu. În ei găsim teme, ambianţe, versificaţii, de tip eminescian, trecute însă prin personalitatea lor.
Închei mica mea expunere cu un citat din Nicolae Dabija: „ Secolul al XX-lea al poeziei noastre a început odată cu apariţia primului volum de poeme eminesciene- 1884, iată de unde trebuie să începem numărătoarea secolului al XX-lea al poeziei româneşti. După Eminescu suntem cu toţii eminescieni. Poetul eminescizează lucrurile pe care le atinge, ca regele Midias, cel pedepsit să prefacă-n aur orice lucru pe care va pune mâna. Poetul nostru a eminescizat teii, codrii, stelele, lacurile, plopii, dragostea, azi părându-ni-se că orice poet care încearcă a mai vorbi despre aceste lucruri nu face decât să eminescizeze. Eminescu a eminescizat întreg secolul nostru” ( Nicolae Dabija -Eminescu, cel contemporan cu noi). Eu aş zice că Eminescu a eminescizat întreaga poezie românească de până astăzi. Şi probabil şi pe cea care urmează…