Gândirea filosofică a savantului Henri Coandă

„Toată filosofia mea şi-a luat avântul din detalii pe care le-am observat”.

Henri Coandă

*Fragment din lucrarea monografică Henri Coandă, expresie a spiritului creator românesc pe plan universal de Gh. Zarioiu și Ion R. Popa, Ed. Autograf MJM, 2010 (ed.a II-a).

În anul 1906, cu ocazia vizitării Locurilor Sfinte, la Haifa, Henri Coandă s-a ataşat unui grup condus de eruditul misionar père Olivier, cu care, mergând pe jos ori cu caravane de cămile şi alte mijloace, a trecut prin Ispahan, Teheran, Tibet, Gobi şi a ajuns până la Beijing. Acest episod din viaţa sa ne dezvăluie în bună parte modul de gândire, caracterul şi setea de cunoaştere ale tânărului de douăzeci de ani. Mai mult, dincolo de temeritate şi tenacitate pe care şi le-a verificat, dincolo de prilejul de a fi străbătut ţinuturi de care aflase în basmele copilăriei, mobilul acestei peregrinări mărturisit de savant scoate în evidenţă o concepţie profund umanistă, un adevărat crez devenit imbold lăuntric al creatorului, la începutul unei îndelungate şi prodigioase cariere puse în slujba umanităţii.

Iată cum aprecia însuşi savantul acest episod într-un moment al destăinuirilor către biograful său, V. Firoiu: „Şi totuşi, cred şi acum că mi-a lipsit spiritul de aventură; tot ce-am întreprins, tot ce-am realizat n-a fost decât chemarea noului, pentru cunoaştere, în scopul aflării a tot ceea ce mi-ar fi permis să desluşesc OMUL, condiţiile lui de viaţă, posibilităţile de creaţie într-un univers ce se dovedea mai larg, mai mare, mai altfel decât până atunci, mereu mai bine dotat, mai echilibrat azi, adică atunci, faţă de trecut, de un ieri al acelor timpuri de alaltăieri, în care să-mi pot aduce contribuţia nu a unui ambiţios, a unui egocentric, ci a unui devotat ideii de ridicare a OMULUI prin acele mijloace pe care le oferă tehnica în era noastră, interes şi obiective care mă animă şi astăzi, care persistă” (s.n.)¹

Într-adevăr, în îndelungata sa activitate ale cărei rezultate şi-au găsit utilizări în cele mai diverse laturi ale vieţii umane, Henri Coandă a oferit omenirii enorm de mult, de înaltă calitate, cu scopul de a uşura munca omului, cu consumuri de materiale şi energie reduse şi fără să contravină sănătăţii, iar viaţa lui, pilduitoare sub toate aspectele, a fost puternic şi mereu corelată cu geniul său creator pus în slujba umanităţii.

Pornind de la ideea că filosofia este o speculaţie asupra proceselor cosmice ale cărei rezultate nu apar decât dincolo de limitele vieţii, că în filosofie esenţialul este actul de a gândi şi nu rezultatul, care este mitul ca expresie cosmică a gândirii filosofice, şi că filosoful este dependent de această lume prin condiţia sa umană, fără ca universul temporal şi spaţial să poată face obiectul gândirii filosofice, constatăm că savantul Henri Coandă a promovat o filosofie izvorâtă din gândirea unui titan pe tărâmul ştiinţei şi tehnicii, unde înţelesurile profunde au fost confruntate cu experienţa, singura infailibilă, în care contemplaţia nu este decât o condiţie prealabilă, intervenţia omului fiind rezultatul cunoaşterii, înţelegerii, iar contemplarea şi activitatea solicitate de cunoaştere duc la valoarea de creator a acestuia.

Aşa cum pentru Leonardo da Vinci² necesitatea creatoare defineşte o nouă atitudine a omului, care afirmă în acelaşi timp dependenţa şi independenţa sa de această lume, Henri Coandă consideră că viitorul este deosebit de prezent nu numai ca etapă succesivă, ci mai ales prin ceea ce realizează inedit, în acest scop trebuind să lucreze din plin imaginaţia, pe care Coandă o vede ca singura autentică, „o disponibilitate a spiritului ce se refuză unei delimitări, unei încorsetări în existent, în ceea ce avem”³, altfel spus, imaginaţia este calitatea omului de a se desprinde din realitatea prezentului pentru a o depăşi, această idee găsindu-şi expresia în dorinţa de autodepăşire şi vizionarism, care l-au stăpânit tot timpul pe savant. Pentru Coandă, orice realizare a prezentului este un punct de plecare spre altele, superioare, care vor aparţine viitorului, refuzând să considere o soluţie ca definitivă. Rezolvările preconizate de Coandă trebuie să fie ideale, valabile în posteritate. El consideră că ideile nu se pot comanda şi că ele constituie lansarea spre viitor născută din situaţia prezentului, fiind „însăşi acceleraţia istoriei”, ceea ce îi conferă savantului calitatea de militant pe tărâmul ştiinţei şi tehnicii.

În concepţia savantului⁴, omul este raportat la întregul univers, fiind rezultatul creaţiei divine şi supus neîntrerupt presiunii evolutive a unor factori ancestrali sub forma neutrinilor, însoţiţi de radiaţii electromagnetice cu acţiune continuă. Omul, atât de mic raportat la univers, devine mare prin deţinerea în creierul său a zece miliarde de neuroni, din care unul posedă capacitatea de a înregistra şi a înţelege ce se petrece în jurul său.

Henri Coandă consideră că schimbările din natură se datorează exercitării presiunii evolutive, creaţia omului s-a realizat din interior şi că „omul de la început a fost făcut aşa cum trebuie, adică cu diferenţe mari faţă de celelalte animale”, apoi „urmând indicaţiile date de presiunea evolutivă”, şi aduce în acest sens argumente: „craniul lui nu este o prelungire a coloanei vertebrale, ci un soi de capac; piciorul lui nu se aseamănă cu un picior de animal, membrele superioare fiind libere şi nu legate de cele posterioare şi alte, şi alte excepţii. Şi proteinele, cele două feluri, s-au constituit aşa cum voiau, s-au grupat determinând posibilitatea limbajului. Şi în ziua când unul din strămoşii noştri a reuşit să comunice ceva personal graţie limbajului, un alt om, o <<eră!>> nouă a apărut, era ideii”, de atunci devenind posibilă evoluţia culturii, care a durat foarte mult. Limbajul a evoluat sub acţiunea presiunii  de selecţionare şi, odată cu el, mintea, formându-se reţeaua sistemului nervos central, care îl va ajuta să domine universul subuman. Din momentul respectiv – consideră savantul – presiunea evolutivă, care a acţionat pentru apărarea speciei, s-a redus sau a luat alt aspect, pentru că omul nu s-a mai temut decât de semenul său, ceea ce „devine factorul principal în cadrul speciei, lupta intraspecie”.

Mergând mai departe, probabil sub influenţa filosofiei orientale, savantul român consideră că „presiunea selectivă favorizează grupurile mai bine dotate cu inteligenţă, imaginaţie şi ambiţie”, ceea ce ajută la coeziunea acestora, dar împiedică dezvoltarea curajului şi a iniţiativei individuale.

Punându-şi întrebarea dacă există ceva în presiunea selectivă care schimbă comportamentul nostru, savantul a ajuns la concluzia că acel ceva ar fi apa, pentru că, având în corpul său acest element în proporţie de 80% şi creierul său dispunând de peste 80% apă, omul poate fi socotit un fenomen acvatic. Or, constata Coandă, chimic, apa este întotdeauna H₂O, dar, fizic, poziţia electronilor face ca apa să difere după cristalizare; astfel, cristalele de zăpadă se deosebesc după zona în care s-au creat. În aceeaşi ordine de idei, Henri Coandă afirma că era în măsură să demonstreze că marile comunităţi umane de pe glob se deosebesc după apa pe care o consumă. El arată că savanţii americani au constatat că apa de pe pereţii sistemului vascular al omului se topeşte la 42,9⁰C, când viaţa încetează; la 4⁰C, apa prezintă cea mai mare greutate şi, se pare, procesul de descompunere în H şi OH se opreşte, ca şi orice fermentaţie, în timp ce ansamblul elementelor ce constituie mediul este mult influenţat de energia neutrinilor.

Apreciind omul prin capacitatea creierului său, Henri Coandă consideră că acest organ uman este baza ingeniozităţii şi constituie o alcătuire singulară în lumea materiei, neprecizând ce i-ar corespunde în antimaterie, acesta apărând pe Pământ, care este planeta apei în proporţie de trei sferturi, iar „apa ne rezervă încă multe surprize”⁵. Todată, savantul condamnă pe cei care fac să cadă capete purtătoare de creiere ingenioase sau care îngrădesc activitatea acestora.

Căutând să desluşească omul, ba chiar fenomenul vieţii, Henri Coandă arată că suntem obişnuiţi să considerăm că tot ce are viaţă trebuie să fie un corp solid, conform formelor cunoscute de noi. Or, lucrurile se pot prezenta şi altfel. „Să nu uităm bunăoară toată acea taină care se păstrează încă în molecula de apă şi care ne dă de gândit continuu că viaţa ar putea avea şi alt conţinut, în alte forme în existenţa ei”.⁶ Pentru Coandă a fost o preocupare principală şi permanentă să afle şi să explice „cum vibraţiile de toate felurile, electromagnetice ca lumina şi sunetele, electrochimice ca gustul şi mirosul, se transformă toate prin organizarea simţurilor într-un flux nervos de frecvenţe diferite care ajung la creier”.

Promovând ideea că totul depinde de om, savantul îl îndeamnă să nu ezite a se manifesta chiar împotriva curentului, dacă simte că are viitorul în spirit, pentru că – după cum considera militantul pe tărâmul ştiinţei – „viitorul există virtual în prezent”. Sesizând închistarea societăţii româneşti de la începutul deceniului al optulea al secolului trecut, el avertiza, într-o formă voalată, că în societăţile totalitare oamenii de talent sunt puţini, pentru că într-o asemenea societate lipseşte entuziasmul şi „puterea de a aşeza la locul potrivit pe aceia dintre oameni care au daruri excepţionale, în condiţii în care să poată gândi şi să se dezvolte liber”, astfel de condiţii necesare afirmării omului de ştiinţă putându-le asigura numai o societate democratică.⁷

În reflecţiile sale filosofice, Henri Coandă a pornit de la constatări precise, desprinse din experimentele îndelungatei şi prestigioasei sale activităţi în ştiinţă şi tehnică, dovedindu-se originar, deosebit de riguros şi văzând fenomenele în devenirea lor, din perspectivă prestelară.

Ca umanist, savantul şi-a manifestat îngrijorarea cu privire la evoluţia civilizaţiei moderne şi atitudinea faţă de ştiinţă şi ne-a propus să urmărim ţeluri demne de inteligenţa umană şi poziţia omului în Univers.

În gândirea savantului Henri Coandă, omul de ştiinţă aparţine poporului din care s-a născut, dar rezultatele muncii lui sunt destinate întregii omeniri şi astfel se ridică împotriva aşa-ziselor secrete de fabricaţie, dar răspunderea omului de ştiinţă este limitată de acţiunea factorilor care se interpun între scopul pe care şi l-a propus cercetătorul şi invenţiile sale.⁸

Umanistul Henri Coandă nu a văzut, şi nici nu putea altfel, omul de ştiinţă rupt de realităţile naţionale şi culturale, preocupat doar de ştiinţa şi tehnica lui, ci ancorat în realitatea istorică, favorabilă sau nu, în contextul cultural, între informaţie şi cultură identificând raporturi reciproce, pentru el cultura fără informare însemnând „să laşi teoria să funcţioneze abstract, sterp, s-o rupi de realitate”, în timp ce „specializarea, chiar unilaterală, nu poate fi concepută ignorând valorile umaniste ale unei culturi care să includă variate preocupări omeneşti, adică tot ce interesează şi tot ceea ce trebuie să reţină omul modern, omul zilelor noastre”.⁹

Savantul care a făcut să se vorbească despre ingeniozitatea românească pe toate meridianele globului a crezut tot timpul vieţii sale în „glasul pământului strămoşesc” care joacă în viaţa fiecărui om – şi cu atât mai mult în cea a unui savant de talia ştiinţifică a lui Henri Coandă – un rol nu numai afectiv, pentru că, în concepţia compatriotului nostru, „omul nu e numai produsul eredităţii, al educaţiei, al societăţii în care trăieşte, creierul său este produsul unor efluvii strict locale, naţionale”¹⁰, pe care le poartă cu el pretutindeni.

Că a fost şi a rămas un umanist o confirmă vastitatea şi diversitatea operei sale puse în slujba umanităţii, caracterul enciclopedic al personalităţii sale, Henri Coandă, în afară de aerodinamică, aeronautică şi fizică, abordând de pe aceeaşi poziţie de purtător al geniului creator românesc, şi alte ştiinţe sau sfere de interferenţă ale acestora, ca biologia, electrotehnica, cristalografia, studiile spaţiale, hidrodinamica, studiul apei în general, optica, termodinamica, energia nucleară, totodată având împliniri în artă, sport şi apropiindu-se cu pasiune de filosofie şi literatură.¹¹

Consecvent în concepţia sa umanistă, Henri Coandă nu a cunoscut egoismul, orgoliul, izolarea de semeni, îngâmfarea, având ca imbold lăuntric al creaţiei sale crezul generos că „omul trebuie să lupte pentru a merge înainte, mereu înainte, şi pentru a reuşi să fie folositor colectivităţii în cât mai multe domenii, în tot mai multe împrejurări. Cred că numai atunci poţi fi mulţumit de tine însuţi, când şti că cel puţin unui om i-ai împărtăşit din truda izbutirilor tale. Şi cu cât beneficiarii sunt mai mulţi, cu atât satisfacţiile sporesc”¹²

Vasta operă a lui Henri Coandă este rezultatul unei munci tenace, perseverente. Trecând peste greutăţi inerente, peste altele ce decurgeau din contextul vremii, peste insuccesele de moment, Coandă a fost de fiecare dată gata să o ia de la început cu mai multă râvnă şi tenacitate, cu mai mult folos, dând noi şi noi „daruri pentru omenire”, convins fiind că „omului de ştiinţă i se cere o muncă extraordinară pentru a crea. Creaţia îi dă în schimb posibilitatea de a reuşi. Dar acest lucru se face numai prin perseverenţă”.¹³ De aceea, adresându-se tineretului studios, Henri Coandă îl îndemna: „Niciodată să nu uitaţi că a încerca nu este totul, trebuie să mergeţi până la capăt. Sunt convins că posibilităţile nelimitate ale inteligenţei umane se pot dezvolta numai printr-o continuă perseverenţă”

În concepţia umanistă a savantului, munca, sub diferitele aspecte ale acesteia, ocupă un loc primordial în progresul omenirii, fiind „însăşi esenţa existenţei noastre, fizice şi spirituale. Ea ne poartă înainte spre culmile perfecţiunii către care năzuim continuu, fără să ne putem opri”.¹⁴

Preţuind în aceeaşi măsură munca semenilor, precum şi din convingerile sale umaniste şi democratice, după înfăptuirea Anschlussului, împreună cu profesorul Albert Métral, a mobilizat oamenii de ştiinţă din lume, între care mulţi prieteni, reuşind eliberarea profesorului Zenner şi a familiei acestuia, deveniţi victime ale furiei hitleriste.

Antifascist convins, om al cetăţii, Henri Coandă a trăit şi a creat pentru umanitate. Nu este singurul român care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în afara fruntariilor ţării, dar dorul de meleagurile natale, dragostea de patrie şi ataşamentul la idealurile românilor le-a purtat întotdeauna şi pretutindeni în sufletul său, înnobilându-i activitatea, ceea ce explică de ce revenirea sa în ţară, în 1967, a considerat-o o adevărată „trăire a genezei” .

La venerabila vârstă de optzeci şi şase de ani, întrebat despre ce şi-ar dori, savantul şi academicianul Henri Coandă nu a stat pe gânduri: „Îmi doresc să pot încă lucra, să fiu încă util colectivităţii ţării mele. Iar României… îi doresc atâtea succese pentru a reuşi cu bogăţiile ei naturale şi puterea de creaţie a creierului românesc, hărnicia ţăranului şi vigoarea muncitorului, unite în efortul pentru mai bine şi mai frumos, să-i asigure independenţa, tihna şi libertatea deplină, strălucirea prestigiului pe care-l merită în lumea internaţională. România are acest drept prin înţelepciunea moştenită din străbuni, prin eroismul înaintaşilor – investiţii sacre autentificate în universalitate – şi prin credinţa în progresul generaţiilor contemporane ale acestui înzestrat popor”.¹⁵