Ideea de unitate europeană sub diferite forme s-a manifestat încă din antichitate şi a ieşit biruitoare doar sub aspectul religiei creştine, iar în epoca modernă a îmbrăţişat de la Gibraltar până la Ural idealul  naţional de libertate, egalitate şi fraternitate, formulat de Revoluţia Franceză şi răspândit de soldaţii lui Napoleon.

Apoi, aceasta a continuat să germineze în gândirea unor mari personalităţi, după 1945 căpătând accente inedite. În condiţiile Războiului Rece, Planul Marshall şi Pactul Atlanticului, care asigurau statelor din apusul Europei ajutor economic şi securitate militară, le-au împins spre întemeierea Europei Atlantice. Pe acest fond, au apărut alte organizaţii de cooperare economică, vamală, de plăţi etc.

Ideea de unitate europeană a raliat personalităţi de mare anvergură politică precum Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, Konrad Adenauer, cancelarul Gemaniei Federale, premierii Winston Churchill (Marea Britanie), Alcide de Gasperi (Italia), Paul-Henri Spaac (Belgia) şi, mai ales, neobositul Jean Monet, consilierul lui Schuman.

În acţiunile lor s-au conturat două căi de soluţionare a unităţii: una interguvernamentală şi alta comunitară, în prima încadrându-se Consiliul Europei şi Uniunea Europeană Occidentală.

Consiliul Europei – înfiinţat în 1949, la Strasbourg – este un organism de cooperare parlamentară, specializat în apărarea drepturilor omului şi cuprinde 47 de state membre, între care şi România; are în componenţa sa Adunarea Parlamentară (alcătuită din 636 de parlamentari delegaţi de statele membre), Comitetul de Miniştri (miniştrii de externe ai statelor sau reprezentanţii acestora cu calitatea de ambasadori sau reprezentanţi permanenţi), Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu un tribunal european la Strasbourg) şi Secretariatul.

            Din 1989, Consiliul Europei şi-a propus să vegheze asupra respectării drepturilor omului în ţările postcomuniste, să le acorde asistenţă în aplicarea reformelor.

La summitul şefilor de state şi de guverne de la Viena, din octombrie 1992, Consiliul Europei a hotărât să asigure statelor europene securitatea democratică, în calitatea acesteia de complement al securităţii şi păcii în Europa, bazată pe drepturile omului, iar la Strasbourg, în octombrie 1997, a hotărât creşterea rolului său pe patru direcţii: democraţia şi drepturile omului, coeziunea socială, securitatea cetăţenilor, valorile democratice şi diversitatea culturală.

Summitul de la Varşovia, din mai 2005, a adoptat o declaraţie politică şi un plan de acţiune care vizează: promovarea valorilor fundamentale comune ale drepturilor omului, ale statului de drept şi democratic, întărirea securităţii cetăţeanului prin combaterea terorismului, a crimei organizate şi a traficului de persoane, dezvoltarea colaborării cu alte organisme europene şi internaţionale.

            Uniunea Europeană Occidentală a fost prima organizaţie militară interguvernamentală şi a cuprins Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg, constituind nucleul NATO, înfiinţat în 1949, prin asocierea S.U.A. şi Canadei.

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, U.E.O. a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, „braţ înarmat al U.E. şi pilon european al NATO”, iar Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, îi conferă rolul de a implementa deciziile  în politica externă şi de asigurare a securităţii comune europene.

Proiectele comunitare au fost conturate după 1950, în mai multe etape:

1. În 1951, prin Tratatul de la Paris, conform Planului Schuman, a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), căreia Franţa, R.F. Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg îi delegau din propriile prerogative în domeniu pentru a fi exercitate supranaţional prin intermediul instituţiilor acesteia: Înalta Autoritate, Consiliul Consultativ, Consiliul de Miniştri şi Curtea de Justiţie. În octombrie 1954, a luat fiinţă şi Uniunea Europei Occidentale, la care a aderat şi Anglia, dar nu s-a reuşit formarea unei armate europeane (C.E.A.).

2 .În 1957, la Roma, reprezentanţii R.F.G., Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) care viza politici comune în domeniile respective.

După 1957, politica unitară a statelor europene  a căpătat şi forme sociale, luând naştere Fondul Social European în 1960 şi Fondul European de Dezvoltare Regională în 1973, iar din 1958 aceasta a cunoscut o criză organizaţională ce avea să se accentueze în anii 1963-1967.

Dar, în 1973, a avut loc Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană (CSCE), urmată în 1975 de semnarea Actului Final de la Helsinki. Acestea au încurajat cooperarea şi C.E.E s-a extins la nouă ţări membre prin primirea Danemarcei, Marii Britanii şi Irlandei.

Organismele CEE au trebuit să ţină pasul cu complexitatea vieţii internaţionale şi cu noua etapă de dezvoltare. În 1975, a luat fiinţă Consiliul European ca formă pe care o ia reunirea statelor membre, la nivelul şefilor de stat şi al premierilor, pe mandatul de şase luni al unui preşedinte. Acesta este forul politic suprem şi constituie cadrul în care statele membre se informează reciproc, iar concluziile formulate devin orientări politice comune, practică statuată începând cu 7 februarie 1992; a devenit instituţie a UE abia din 1987, prin intrarea în vigoare a Actului Unic European, anterior întâlnirile având un rol doar informativ.

Consiliul European este alcătuit din şefii de stat şi de guvern, preşedintele său,  un membru al Comisiei Europene şi miniştrii de externe, ultimele două categorii având un rol consultativ. În cadrul unei întâlniri a Consiliului European, pe baza relatărilor cancelarului german Helmut Schmidt şi a comentariilor premierului belgian Leo Tindemans cu privire la depăşirea crizei financiare din 1979 a apărut Actul Constitutiv al Sistemului Monetar European, care urmărea crearea stabilităţii monetare în Comunitatea Economică Europeană printr-un sistem de intervenţie pe piaţa de schimb.

Parlamentul European, constituit în 1979 cu sediul la Strasbourg, are un rol consultativ, fiind continuatorul Adunării Parlamentare Europene din 1958, care, la rându-i, continuase Adunarea, ce funcţionase în CEE şi Euratom. Este singura instituţie europeană aleasă direct de cetăţenii europeni şi este putere legislativă împreună cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), reprezentând interesele alegătorilor, în timp ce Consiliul UE reprezintă interesele statale. A căpătat denumirea de Parlamentul European din 1986, prin Actul Unic European, şi îşi concertează activitatea legislativă cu Consiliul. Tratatul de la Maastricht din 1992, consfinţind crearea UE, a stabilit şi atribuţiile PE în termeni de egalitate cu Consiliul, expresia acestei egalităţi fiind emiterea de co-decizii, iar Tratatul de la Amsterdam a extins ariile co-decizionale. Tratatul de la Nisa din anul 2000 a extins domeniile de competenţă ale PE şi a stabilit la 732 numărul de europarlamentari, începând din 2009.

Parlamentul European are atribuţii multiple, deşi nu a ajuns încă la nivelul de competenţe ale unui parlament naţional: normative (participă la procesul legislativ şi decizional), bugetare (poate amenda şi respinge bugetul), politice (asigură controlul reciproc al instituţiilor comunitare prin interpelări şi primirea de rapoarte anuale din partea Comisiei UE), controlează respectarea dreptului comunitar şi poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie, aprobă acordurile cu terţi în raporturile internaţionale.

În structura sa, Parlamentul European are un Preşedinte desemnat pentru doi ani şi jumătate, paisprezece Vicepreşedinţi, Biroul PE, Conferinţa Preşedinţilor, Chestori, Secretariatul General, dar cele mai importante structuri sunt grupurile politice,  comisiile parlamentare şi delegaţiile de lucru.

Grupurile politice reunesc transnaţional deputaţi pe bază de apartenenţă ideologică. În ultima legislatură, PE a avut opt grupuri politice şi cincisprezece deputaţi neafiliaţi.

Comisiile parlamentare dezbat problemele pe domenii înainte de a fi înaintate plenului.

PE este ales pe cinci ani, pe baza sistemului reprezentativ proporţional, cu vot egal, direct, secret şi liber exprimat.

Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, judecă diferendele dintre guverne şi Consiliu. În evoluţia sa graduală, până a deveni o forţă integratoare, a parcurs momentele: 1963, când s-a hotărât ca legea Comunităţii Europene să aibă efect direct asupra statelor membre, dar şi asupra persoanelor fizice din cadrul său, principiul funcţionând şi invers, adică legea putând fi invocată de statele membre sau persoanele fizice aparţinătoare; 1964, când CJE a hotărât ca legea comunitară să aibă supremaţie faţă de cea naţională în caz de discordanţă între ele; 1979, când a fost statuat conceptul  „recunoaşterii reciproce” a standardelor naţionale, care şi-a dovedit viabilitatea în extinderea Pieţei Comune.

Tratatul de la Roma a conferit CJE competenţa de a se pronunţa asupra activităţii instituţiilor comunitare şi, când e cazul,  asupra interpretării acţiunilor din Consiliu. Tratatul de la Maastricht, care a pus şi bazele instituţionale ale Băncii Centrale Europene, a extins jurisdicţia CJE asupra validităţii şi interpretării actelor  sale, stabilind totodată că jurisdicţia acesteia nu se exercită în domeniile politicii de apărare, externe, de cooperare şi de afaceri interne.

Comisia Europeană  reprezintă interesele generale ale UE şi este organul ei executiv, cu independenţă faţă de statele membre. Este alcătuită din comisari ai statelor participante (câte unul), cu drepturi egale, dintre care Consiliul European, cu acceptul PE, desemnează un Preşedinte, care este ajutat de cinci vicepreşedinţi.

Comisia Europeană reprezintă fosta Înalta Autoritate a CECO şi CEE,  exercitând competenţele: iniţiativă legislativă, aplică legislaţia europeană, verifică aplicarea legislaţiei europene împreună cu CJE, negociază tratatele UE. Ea nu poate fi destituită decât de PE, prin moţiune de cenzură. CE ia decizii în  grupuri de comisari constituite în funcţie de problematică, dar cele mai importante, de interes general, sunt adoptate în plen.

Împreună cu Consiliul de Miniştri (Consiliul UE) şi PE, Comisia Europeană asigură conducerea superioară a UE.

Prin Tratatul de la Maastricht, CE are funcţiile: vaghează asupra aplicării tratatelor, înaintează recomandări sau opinii referitoare la tratate, manageriază deciziile specificate în tratate, întreprinde acţiuni conferite de Consiliu în diferite domenii.

Curtea Europeană de Conturi a fost preconizată prin Tratatul de la Bruxelles din 1975, dar şi-a început activitatea în 1977, fiind continuatoarea Comisiei de Control a Planului de Buget al Comunităţii Europene. Obiectivele sale de bază constau în: expertiza bugetului UE, expertiza contabilă şi a verificării cheltuielilor UE, consolidarea monedei unice. Are aproape opt sute de angajaţi; auditorii săi fac controale la sediul instituţiilor UE şi în ţările unde au fost repartizate fonduri europene, informând Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).

Curtea Europeană pentru Protecţia Datelor a fost creată în 2001 şi are în obiectiv respectarea dreptului la intimitate al persoanelor din partea organismelor UE, iar Ombudsmanul European, creat la Maastricht în 1992,  funcţionează ca un mijlocitor între cetăţeanul european şi autorităţile UE. Este ales pe cinci ani în PE şi poate primi sesizări.

3. În 1992, Consiliul European întrunit la Maastricht, fructificând transformările politice din Europa Răsăriteană, a marcat un pas hotărâtor spre unitatea europeană. Acesta a instituit Uniunea Economică şi Monetară, începând cu 1 noiembrie 1993, când a fost consacrată şi denumirea actuală de Uniunea Europeană (UE) pentru comunitatea statelor membre, care îşi propuneau să realizeze: uniunea economico-monetară în vederea progresului economic şi social, cooperarea pe scară largă în justiţie şi în afacerile interne, promovarea unei politici comune de apărare, introducerea cetăţeniei europene şi protejarea cetăţeanului. Tratatul de la Maastricht, sintetizând evoluţia instituţiilor europene, a folosit termenul de piloni, în care include premisele acesteia (CECO, creată în 1952, CEE şi CEEA/Euratom, în 1958, şi CEE cu organismele de asigurare a securităţii şi de cooperare): pilonul 1: comunităţile europene tradiţionale; pilonul 2: politica externă şi de securitate; pilonul 3: cooperarea statelor membre în justiţie şi afacerile interne.

Sistemul politic al UE, rezultat din tratate, ultimul fiind „Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa” se bazează pe separarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească, iar sistemul legislativ are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Uniunea Economică şi Monetară a apărut, după mai multe eşecuri, ca urmare a „Raportului Delors” din 1989, în mai multe etape, în efortul de a construi un sistem european de reglementare monetară printr-o politică monetară comună preconizată încă în 1969 prin „Raportul Werner”: 1990, este asigurată circulaţia liberă a capitalului în spaţiul comunitar; 1994, a fost înfiinţat Institutul Monetar European de la Frankfurt şi au fost stabilite coordonarea politicilor monetare naţionale şi asigurarea independenţei băncilor naţionale centrale, monitorizarea politicilor fiscale şi economice; 1999, crearea  monedei unice europene, euro, ca monedă de cont pe pieţele financiar-valutare, care, la 1 ianuarie 2002, a devenit efectiv monedă de schimb pentru spaţiul european comunitar.

Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 după negocieri îndelungate, a modificat tratatele de creare a UE şi CE, creând cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a răspunde optim exigenţelor şi condiţiilor secolului al XXI-lea, acestea fiind sintetizate astfel: 1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care PE şi parlamentele naţionale vor avea un rol mai deschis, asigurând cetăţenilor mai multe şanse de exprimare în folos comunitar, dar şi creând posibilitatea retragerii unui stat; 2. O Europă mai eficientă, în folosul statelor membre, devenind mai operativă şi mai oportună în acţiunile întreprinse; 3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei; 4. O Europă activă în viaţa internaţională.

România a promovat relaţii cu UE şi organismele acesteia înainte de 1989, iar din anul următor acestea au luat amploare. În 1990, a încheiat cu UE un Acord de Comerţ şi Cooperare ce avea să intre în vigoare în 1995, între timp raporturile dintre cele două părţi fiind reglementate printr-un Acord Interimar semnat în 1993.

La 22 iunie 1995, România a cerut intrarea în UE, iar Comisia Europeană a publicat în iulie 1997 „Opinia …” sa şi în octombrie 1999 a recomandat începerea negocierilor.

Ca urmare, la 15 februarie 2000, acestea au început în conformitate cu decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, iar la summitul de la Salonic, din 2004, UE a declarat că sprijină România în realizarea obiectivului ei de aderare în anul 2007.

Raportul de ţară din 2003, întocmit de Emma Nicholson, a condiţionat finalizarea negocierilor şi aderare în 2007 de rezolvarea a  „două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei” prin măsuri împotriva corupţiei, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliţiei, iar în amendamentul 19 preconiza chiar stoparea negocierilor. Pentru o edificare mai concludentă, Parlamentul European a cerut Comisiei un nou raport pe baza unei monitorizări atente şi a unei analize detaliate cu privire la problemele semnalate.

România a acţionat cu promptitudine şi adecvat, la summitul de la Bruxelles din 2004 primind asigurarea că, alături de Bulgaria, se va afla în primul val al extinderii UE, urmând ca aderarea cu drepturi depline să se producă la 1 ianuarie 2007.

La 18 decembrie 2004, România a încheiat negocierile de aderare la UE şi, la 25 aprilie 2005, la Abaţia Neumünster din Luxemburg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, acesta intrând în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

Astăzi, UE se prezintă ca o uniune a 27 de state independente cu activitate comună în domeniile politic, economic, social. Are încă trei state candidate (Croaţia, Macedonia şi Turcia), alte trei state ale AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) fac parte din Spaţiul Economic European (SEE), ceea ce le permite să participe la majoritatea acţiunilor pieţei unice a UE, fără să fi aderat, ca şi Elveţia, dar care a stabilit raporturi bilaterale cu rol similar.

Prin grija Secretariatului General al Comisiei UE, Buletinul acesteia publică de zece ori pe an principalele activităţi ale Comisiei şi furnizează date Raportului general privind activitatea UE, care, la rându-i, este dat publicităţii.

 

 

Surse

–  Nicolae Păun, Ciprian Păun, „Instituţiile Construcţiei Europene”, Vol.I, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2001;

–  Vasile Ionescu (ş.a.) „Istoria integrării europene”, Ed. CARMINIS, Piteşti, 2001;

Situl Uniunii Europene – europa.eu/index_ro.htm.