https://blog.revistaderecenzii.com/
Muzeograful Kozma Jozsef a arătat, în urma studierii mai multor scrieri cu privire la istoria acestui meşteşug, că primele însemnări despre ceramica din Corund şi despre meşterii din această localitate harghiteană datează din primii ani ai secolului XVII.
„În jurul anilor 1670, olarii din Corund au început să producă, pe lângă ceramica roşie nesmălţuită, şi plăci de sobă – cahle. Olarii timpului au reuşit să aprovizioneze prin produsele lor – în afara zonei Ciucului – întreg Ţinutul Secuiesc, precum şi aşezările săseşti ale Transilvaniei. Produsele care se aflau la mare căutare în acea perioadă erau oalele de diferite dimensiuni, nesmălţuite, precum: oale de gătit, oale de lapte, vase şi blide folosite la diferite evenimente – nunţi, botezuri, înmormântări şi clăci. Pentru a-şi putea valorifica mai bine produsele, cancelarul Ardealului – contele Gyulaffy László – începând din anul 1750, le-a asigurat olarilor din Corund patru târguri anuale locale. La începutul secolului al XIX-lea (1820), conform însemnărilor vremii, erau în evidenţă în jur de 50 meşteri olari în Corund, însă numărul lor a crescut semnificativ până la sfârşitul secolului. Produsele meşterilor au început să fie cunoscute şi foarte apreciate pe parcursul secolului XIX pe întreg teritoriul Ardealului”, a arătat muzeograful Kozma Jozsef.
Acesta a spus că de cele mai multe ori, produsele olarilor din Corund ajungeau şi în târgurile organizate la Târgu Mureş, precum şi în alte târguri din Câmpia Transilvaniei, dar şi de dincolo de Carpaţi şi că ei reuşeau să vândă, cu ocazia acestor evenimente, în jur de 600-1.000 de vase sau alte obiecte de ceramică, până la ‘războiul vamal’ dintre România şi Austro-Ungaria.
„Tot în această perioadă s-au deschis noi oportunităţi în faţa meşterilor olari în aşezările şi târgurile de dincolo de Carpaţi, care au facilitat înflorirea şi dezvoltarea meşteşugului. Această prosperitate este întreruptă de ‘războiul vamal’ de cinci ani dintre România şi Austro-Ungaria (1887-1892). Criza a fost adâncită şi mai mult de faptul că, în această perioadă, a scăzut foarte mult interesul cumpărătorilor faţă de ceramica nesmălţuită produsă la Corund. Din statisticile vremii putem observa scăderea accentuată a interesului faţă de ceramica nesmălţuită şi creşterea interesului pentru ceramica smălţuită. Trecerea de la producţia de ceramică nesmălţuită la cea smălţuită a fost urgentată şi de scăderea preţului la vasele nesmălţuite”, a precizat muzeograful.
El spune că, la iniţiativa Camerei de Comerţ şi Industrie din Târgu Mureş, Ministerul Comerţului din acea perioadă a organizat pentru meşterii din Corund cursuri de perfecţionare, în cadrul cărora aceştia să-şi însuşească tehnica de smălţuire a vaselor, însă aceştia au rămas reticenţi faţă de acest demers.
„Spre sfârşitul secolului XIX, Gáspár Gyula a înfiinţat în localitate o mică fabrică în care producea ceramică smălţuită. Aici lucrau mai mulţi meşteri locali, care, treptat, au început să-şi însuşească şi chiar să stăpânească noul proces de producţie. Răspândirea ceramicii smălţuite a însemnat redresarea meşteşugului, cât şi a localităţii, din punct de vedere economic. Meşterii din regiune au reuşit să înveţe şi să pună în evidenţă şi calităţile artistice pe vasele de ceramică. Acest lucru însă a dus la dispariţia treptată a meşteşugului tradiţional a ceramicii nesmălţuite. Olarii localităţii, datorită măiestriei şi priceperii, au reuşit să concureze şi cu marile fabrici de ceramică ale vremii. Ei au reuşit să îşi răspândească şi să-şi vândă produsele în localităţile şi aşezările din Ţara Românească şi Moldova. În perioada interbelică, olăritul a devenit cel mai bine plătit meşteşug din această regiune. După anii ’30, pe vasele produse la Corund încep să apară tot mai des motive etnografice/populare”, se mai arată în studiul realizat de Kozma Jozsef.
Muzeograful a mai susţinut că, odată cu răspândirea ceramicii smălţuite – pe cancee, farfurii, castroane – ornamentele au fost aplicate cu cornul şi pensula, conturul ornamentului fiind marcat cu cornul în maro pe angobă alb-gălbui, iar interiorul decorului a fost pictat în culorile verde, galben, maro, albastru.
„Multitudinea elementelor decorative indică aspecte importante ale credinţei şi vieţii populare reprezentând bogăţia florei şi faunei acestui ţinut. Ca motive decorative cele mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colţ, floarea soarelui, cocoşul etc. Suprafaţa decorativă a vaselor era împărţită, de regulă, în trei sau cinci registre. Registrul central al canceelor, de regulă, era decorat cu buchete de flori stilizate reprezentând pomul vieţii, iar restul registrelor cu semicercuri, raze, motive geometrice. Farfuriile erau de regulă ornamentate cu buchete de flori – laleaua, floarea soarelui – în culori verde, maro sau galben închis”, precizează Kozma.
După cel de-al II-lea Război Mondial, marile ateliere care funcţionau la Corund au fost naţionalizate, iar situaţia celor mici a devenit din ce în ce mai dificilă.
„S-a pus în aplicare producţia în serie a blidelor ornamentale, a vaselor şi obiectelor de decor, iar din anii ’60 a început şi producţia de ceramică neagră. În 1974 se înfiinţează o fabrică de ceramică modernă, unde sunt angajaţi muncitori calificaţi la Şcoala de meserii din Odorheiu Secuiesc. Însă evenimentele din 1989 au adus schimbarea şi în viaţa fabricii de ceramică de la Corund. Din cauza inflaţiei, a managementului defectuos din anii ’90, producţia fabricii a scăzut drastic şi, în cele din urmă, a dus la închiderea acesteia. Închiderea fabricii însă nu a însemnat sfârşitul olăritului la Corund. Atelierele mici şi mijlocii au reuşit să supravieţuiască, să prospere şi în perioada postdecembristă. De-a lungul timpului, reputaţia ceramicii de la Corund a depăşit cu mult graniţele ţării şi chiar ale Europei. Obiectele acestei localităţi au ajuns în toate ţările celor cinci continente”, se mai arată în studiul muzeografului reghinean.
Kozma Jozsef a precizat că, în prezent, numărul olarilor din această localitate este unul mic faţă de alţi ani, existând câteva familii în cadrul cărora meşteşteşugul a fost transmis, care participă cu obiectele pe care le confecţionează la târgurile din ţară, la muzee, la sărbători şi la diferite alte ocazii.
Cu toate acestea, Corundul rămâne în continuare un important centru de ceramică în Transilvania, în care tradiţia se păstrează. AGERPRES / (A, AS – autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Simona Aruştei)
Istoria ceramicii de Corund, care este considerat unul dintre centrele importante de ceramică din Europa încă din Evul Mediu, precum şi tainele meşteşugului care a făcut din olărit o adevărată industrie, au fost prezentate, marţi, în cadrul unei expoziţii organizate la Muzeul de Etnografie ‘Anton Badea’ din Reghin.
Muzeograful Kozma Jozsef a arătat, în urma studierii mai multor scrieri cu privire la istoria acestui meşteşug, că primele însemnări despre ceramica din Corund şi despre meşterii din această localitate harghiteană datează din primii ani ai secolului XVII.
„În jurul anilor 1670, olarii din Corund au început să producă, pe lângă ceramica roşie nesmălţuită, şi plăci de sobă – cahle. Olarii timpului au reuşit să aprovizioneze prin produsele lor – în afara zonei Ciucului – întreg Ţinutul Secuiesc, precum şi aşezările săseşti ale Transilvaniei. Produsele care se aflau la mare căutare în acea perioadă erau oalele de diferite dimensiuni, nesmălţuite, precum: oale de gătit, oale de lapte, vase şi blide folosite la diferite evenimente – nunţi, botezuri, înmormântări şi clăci. Pentru a-şi putea valorifica mai bine produsele, cancelarul Ardealului – contele Gyulaffy László – începând din anul 1750, le-a asigurat olarilor din Corund patru târguri anuale locale. La începutul secolului al XIX-lea (1820), conform însemnărilor vremii, erau în evidenţă în jur de 50 meşteri olari în Corund, însă numărul lor a crescut semnificativ până la sfârşitul secolului. Produsele meşterilor au început să fie cunoscute şi foarte apreciate pe parcursul secolului XIX pe întreg teritoriul Ardealului”, a arătat muzeograful Kozma Jozsef.
Acesta a spus că de cele mai multe ori, produsele olarilor din Corund ajungeau şi în târgurile organizate la Târgu Mureş, precum şi în alte târguri din Câmpia Transilvaniei, dar şi de dincolo de Carpaţi şi că ei reuşeau să vândă, cu ocazia acestor evenimente, în jur de 600-1.000 de vase sau alte obiecte de ceramică, până la ‘războiul vamal’ dintre România şi Austro-Ungaria.
„Tot în această perioadă s-au deschis noi oportunităţi în faţa meşterilor olari în aşezările şi târgurile de dincolo de Carpaţi, care au facilitat înflorirea şi dezvoltarea meşteşugului. Această prosperitate este întreruptă de ‘războiul vamal’ de cinci ani dintre România şi Austro-Ungaria (1887-1892). Criza a fost adâncită şi mai mult de faptul că, în această perioadă, a scăzut foarte mult interesul cumpărătorilor faţă de ceramica nesmălţuită produsă la Corund. Din statisticile vremii putem observa scăderea accentuată a interesului faţă de ceramica nesmălţuită şi creşterea interesului pentru ceramica smălţuită. Trecerea de la producţia de ceramică nesmălţuită la cea smălţuită a fost urgentată şi de scăderea preţului la vasele nesmălţuite”, a precizat muzeograful.
El spune că, la iniţiativa Camerei de Comerţ şi Industrie din Târgu Mureş, Ministerul Comerţului din acea perioadă a organizat pentru meşterii din Corund cursuri de perfecţionare, în cadrul cărora aceştia să-şi însuşească tehnica de smălţuire a vaselor, însă aceştia au rămas reticenţi faţă de acest demers.
„Spre sfârşitul secolului XIX, Gáspár Gyula a înfiinţat în localitate o mică fabrică în care producea ceramică smălţuită. Aici lucrau mai mulţi meşteri locali, care, treptat, au început să-şi însuşească şi chiar să stăpânească noul proces de producţie. Răspândirea ceramicii smălţuite a însemnat redresarea meşteşugului, cât şi a localităţii, din punct de vedere economic. Meşterii din regiune au reuşit să înveţe şi să pună în evidenţă şi calităţile artistice pe vasele de ceramică. Acest lucru însă a dus la dispariţia treptată a meşteşugului tradiţional a ceramicii nesmălţuite. Olarii localităţii, datorită măiestriei şi priceperii, au reuşit să concureze şi cu marile fabrici de ceramică ale vremii. Ei au reuşit să îşi răspândească şi să-şi vândă produsele în localităţile şi aşezările din Ţara Românească şi Moldova. În perioada interbelică, olăritul a devenit cel mai bine plătit meşteşug din această regiune. După anii ’30, pe vasele produse la Corund încep să apară tot mai des motive etnografice/populare”, se mai arată în studiul realizat de Kozma Jozsef.
Muzeograful a mai susţinut că, odată cu răspândirea ceramicii smălţuite – pe cancee, farfurii, castroane – ornamentele au fost aplicate cu cornul şi pensula, conturul ornamentului fiind marcat cu cornul în maro pe angobă alb-gălbui, iar interiorul decorului a fost pictat în culorile verde, galben, maro, albastru.
„Multitudinea elementelor decorative indică aspecte importante ale credinţei şi vieţii populare reprezentând bogăţia florei şi faunei acestui ţinut. Ca motive decorative cele mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colţ, floarea soarelui, cocoşul etc. Suprafaţa decorativă a vaselor era împărţită, de regulă, în trei sau cinci registre. Registrul central al canceelor, de regulă, era decorat cu buchete de flori stilizate reprezentând pomul vieţii, iar restul registrelor cu semicercuri, raze, motive geometrice. Farfuriile erau de regulă ornamentate cu buchete de flori – laleaua, floarea soarelui – în culori verde, maro sau galben închis”, precizează Kozma.
După cel de-al II-lea Război Mondial, marile ateliere care funcţionau la Corund au fost naţionalizate, iar situaţia celor mici a devenit din ce în ce mai dificilă.
„S-a pus în aplicare producţia în serie a blidelor ornamentale, a vaselor şi obiectelor de decor, iar din anii ’60 a început şi producţia de ceramică neagră. În 1974 se înfiinţează o fabrică de ceramică modernă, unde sunt angajaţi muncitori calificaţi la Şcoala de meserii din Odorheiu Secuiesc. Însă evenimentele din 1989 au adus schimbarea şi în viaţa fabricii de ceramică de la Corund. Din cauza inflaţiei, a managementului defectuos din anii ’90, producţia fabricii a scăzut drastic şi, în cele din urmă, a dus la închiderea acesteia. Închiderea fabricii însă nu a însemnat sfârşitul olăritului la Corund. Atelierele mici şi mijlocii au reuşit să supravieţuiască, să prospere şi în perioada postdecembristă. De-a lungul timpului, reputaţia ceramicii de la Corund a depăşit cu mult graniţele ţării şi chiar ale Europei. Obiectele acestei localităţi au ajuns în toate ţările celor cinci continente”, se mai arată în studiul muzeografului reghinean.
Kozma Jozsef a precizat că, în prezent, numărul olarilor din această localitate este unul mic faţă de alţi ani, existând câteva familii în cadrul cărora meşteşteşugul a fost transmis, care participă cu obiectele pe care le confecţionează la târgurile din ţară, la muzee, la sărbători şi la diferite alte ocazii.
Cu toate acestea, Corundul rămâne în continuare un important centru de ceramică în Transilvania, în care tradiţia se păstrează. AGERPRES / (A, AS – autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Simona Aruştei)
Sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2021/09/07/mures-istoria-ceramicii-de-corund-si-tainele-mestesugului-prezentate-de-olari-la-muzeul-de-etnografie-din-reghin–775409