Istoria literaturii române contemporane/Evoluția poeziei lirice de Eugen Lovinescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

I. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ

Sămănătorismul a fost privit ca o operă de renaștere și, în adevăr, dacă lărgim sensul renașterii la fenomenul cultural, el reprezintă un moment de expansiune a tuturor forțelor spirituale la lumina ideii naționale. În literatură chiar, sămănătorismul înseamnă și o intensificare a producției și o stimulare a maselor cititoare. Apărut la un început de veac și la un sfârșit de epocă literară, în care, după moartea lui Eminescu și încetarea virtuală a activității lui Coșbuc și Vlahuță, se publica o poezie mediocră, în evidenta dezinteresare a publicului, sămănătorismul s-a arătat, negreșit, ca o revărsare de ape mari. Judecat însă estetic, cu singura excepție a liricii puternice a lui Octavian Goga — în poezie, sămănătorismul reprezintă o epocă de inestetism. Situația lui paradoxală e de a fi fost luat ca o reacțiune sănătoasă împotriva modernismului și a formelor, așa-zise, decadente de artă, influențate de curentele apusene, și de a fi fost, în realitate, o epocă de decadență, adică de sleire a modurilor de expresie artistică a lui Eminescu și Coșbuc.

1. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ ARDELEANĂ[modifică]

Oct. Goga. Pornită la București, cu forțe dealtfel mai mult moldovenești și ardelenești, acțiunea sămănătorismului s-a realizat din începuturile sale în poezia lui Octavian Goga (n. 1881) prin ruralism, întoarcere la brazdă, ură față de oraș și chiar de civilizație, naționalism, dar s-a și particularizat prin seva solului creator până a deveni exclusiv ardeleană. Ea trebuie cercetată în sânul ideologiei sămănătorismului și în particularitățile ei regionale (Poezii, 1905).

Conștiința solidarității naționale e la baza întregii activități a bardului ardelean, în poezii, în teatru, în publicistică, în oratorie patriotică și, în urmă, în politică chiar; nu e vorba de o solidaritate oarecare, ci de conștiința mistică a unei misiuni determinate. Vechea concepție romantică a rolului social sau național al scriitorului devine și mai energică prin concursul împrejurărilor istorice; pe când mesianismul bucureștean nu putea înflori decât în sânul unei activități culturale și se zbătea în scepticism și indiferență, țâșnit din înseși fibrele existenței naționale amenințate, mesianismul ardelean s-a dezvoltat în domenii fără contestare posibilă. Condițiile locului i-au impus, ce e dreptul, anumite norme și rezerve formale: neputându-se exprima liber, el a trebuit să se retracteze adesea în formule vagi și misterioase, ocolind cuvântul propriu, într-un amestec de bărbăție și de jelanie și, mai ales, de vaticinație, vrednică de vechii profeți în așteptarea frenetică a „mântuitorului“, „a dezrobitorului“, ce va răzbuna milenara nedreptate:Crai tânăr, crai mândru, crai nou…

Principiul generator al acestei poezii fiind posibilitatea contopirii cu aspirațiile colectivității etnice, urmează, ca o consecință, ruralismul ei. Țară de țărani, Ardealul nu putea oferi decât un material rural. În centrul creațiunii pășește deci țăranul, nu sub forma motivului decorativ, ca la Alecsandri, și nici a celui idilic, ca la Coșbuc, ci în realitatea lui socială; el nu e idealist, sentimental și erotic, ci e un rob al pământului și instrumentul răzbunării viitoare:Din casa voastră, unde în umbrăPlâng doinele și râde horaVa străluci odată vremiiNorocul nostru-al tuturora.(Plugarii)

El e „înfricoșatul crainic, izbăvitor durerilor străbune“, adică făptuitorul revoluției sociale.

Trecută prin preocuparea socială a poetului și natura e considerată în solidaritatea ei cu durerea omenească. Codrul și apa nu sunt numai martorii unei suferințe milenare, ci și tăinuitorii și ocrotitorii ei. În cetățuia de ape a Oltului:Dorm cântecele noastre toateȘi fierbe tăinuita jaleA visurilor sfărâmate,

iar codrul povestește din frunza lui „îndurerata poveste a neamului“.

În afară de funcțiile lui esențiale (Clăcașii, Plugarii), țăranul e văzut în cadrul vieții sale de sat, ptintr-un amestec de observație realistă și de proiecție simbolică. „Albit de zile negre“ și cu „un ban de la împăratul“ pe piept, preotul devine „un mag în basme“, un „apostol“, la cuvântul căruia femeile își opresc fusul, bătrânii „fărâmă“ lacrimi, în timp ce:Aprins feciorii strâng prăseauaCuțitului din cingătoare.

„Dascălul“ se desprinde din strana bisericii ca un semn al eternității rasei, cu ochi în care strălucește scânteia:Din focul mare-al dragostei de legeCe prin potopul veacurilor negreNe-a luminat cărările pribege,

iar „sfielnica, bălaia dăscăliță“ dă sfaturi nevestelor și compune mamelor scrisori pentru feciori [i] luați la oaste. Lăutarii „cetluiesc pe patru strune“ „argintul visării deșarte“ și „amarul nădejdiilor moarte“. Printr-o proiecție simbolică identică, țiganul Lae Chiorul devine interpretul durerii norodului pe lângă Dumnezeu.

Calitatea exclusiv socială a temperamentului poetului se mai trădează, dealtfel, și prin raritatea elementului erotic sau, atunci când există, prin deformarea lui de preocupări sociale (O rază).

Pământ și apă, cosaș și plugar, popă, lăutar sau iubită sunt, astfel, elementele aceleiași finalități naționale și sociale.

Iată materialul obiectiv; dacă trecem la atitudinea poetului față de dânsul, în afară de mesianism, găsim regretul înstrăinării de cadrul lui de formațiune, a „feciorului lui Iosif, preotul“, plecat în lume tocmai în momentul când „la umbra unui fir de nalbă plângea floarea de cicoare“, și „un firicel de izmă creață se săruta cu Oltul“. În loc să se adapteze, el se întoarce cu gândul în satul natal, unde se vede însurat, „într-o casă pe deal“, înconjurat de copii, pe care mama lor îi învață Credeul.

Vis romantic de revenire la natura primitivă, vis însă zadarnic, deoarece înstrăinarea a operat ireparabilul; întors în sat, „feciorul lui Iosif, preotul“ nu mai știe juca hora (Zadarnic).

Inofensivă nostalgie după viața copilăriei, urmată apoi de sentimentul dezrădăcinării definitive și al incapacității de a se regăsi, care avea să se precizeze mai târziu într-o atitudine mult mai agresivă față de „străinătate“, față de cultură chiar, — ultimul aspect al poeziei lui Octavian Goga.

Unitară, rotundă și închegată, se poate, totuși, stabili în sânul poeziei lui Octavian Goga curba unei evoluții. Poet al revoluției naționale, în primul său volum, el își păstrează tonul mesianic și în Ne cheamă pământul (1909); din națională, mistica lui devine socială; existentă, dealtfel, și în Clăcașii, ea se amplifică acum, în Graiul pâinii sau în Cosașul, până la luptă de clasă; în realitate însă, din pricina structurii etnice a Ardealului, revoluție socială înseamnă tot revoluție națională.

Obiectiv în primele volume, atât prin materialul poetic întrebuințat, cât și prin atitudinea față de el, — în Din umbra zidurilor (1913) poetul cotește spre subiectivism și, din cântărețul revoluției sociale, devine cântărețul propriei sale dezrădăcinări:În mine se petrece-o agonieCa într-o tristă casă solitară,În sufletu-mi bătut de vijelieEu văd un om ce-a început să moară.Un biet pribeag cu rostul de la țarăSe duce-acum și n-o să mai învieCu chipul lui senin de-odinioară.

La Paris, obosit și „biruit“, se visează acasă:Și-n jur de mine urlă Babilonul,Eu mă visez în sat, la noi acasă.

În fața unei madone din Luvru, el se întreabă:Ce-o fi făcând acum o mamăAcolo-n satul din Ardeal!

Pe uliți trece:…hohotind păcatul

iar turnurile catedralei Notre-Dame se înalță:…ca două brațe blestemând Gomora.

Această atitudine antiorășenească rezumă însăși ideologia sămănătorismului și e firească, dealtfel, unei literaturi ieșită dintr-o epocă de formație, în carea vechea societate a dispărut înainte de a se fi consolidat cea nouă. Drumul spre subiectivism s-a mai însemnat însă și printr-o nevroză multilaterală, în a cărei expresie originalitatea poetului s-a pierdut odată cu deficitul originalității fondului; această întreagă parte a literaturii bardului ardelean se prezintă, după cum am arătat aiurea [1], cu multe infiltrații eminesciene de limbă și armonie. Influențată, poate, după cum se afirmă, de poezia ungară, structura poeziei lui Octavian Goga prezintă pentru noi o puternică originalitate formală, în construcția strofei, în armonie, în ritm, în imagine și în vocabular. Orice poezie se izolează, astfel, în formula specifică a unei existențe unice: nimeni nu a rostit-o înainte; depășită astăzi, ea a călcat în vremea ei la viață cu un caracter de autenticitate evidentă și în ritmul abrupt, tumultuos, retoric și iluminat, și prin imagini organice (“cetățuia strălucirii“, „argintul cărunteței“, „grumaz de unde“, murmurul pădurii e : „un mulcom zvon de patrafire, / ce blând asupra mea-și coboară / duioasa lor hirotonire“ etc.), dar mai ales în limba specific ardeleană, rurală, puternic influențată de limba și expresia figurată bisericească. Cu acest material verbal autentic, poetul își realizează ideile, fie prin masive construcții retorice ce i-au destinat poezia declamării festive, fie prin simple notațiuni topice de un realism pregnant; căci, în afară de retorica abstractă și proiecțiunea simbolică de care am amintit, el are și putința materializării ideilor abstracte, observația amănuntului umil și precis, cu mult mai expresiv decât verbalismul profetic (“cântarea pătimirii noastre“… „înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare“, „duhul răzvrătirii negre“, „drumeț al pruncilor firii“… etc.). Satul ardelean nu este zugrăvit numai prin figurile simbolice a apostolului sau a dăscăliței, ci este individualizat prin simple notații caracteristice. Înstrăinarea, de pildă, nu e exprimată numai prin vane blesteme împotriva civilizației:Atâtea legi și-au picurat otravaÎn inima rătăcitoare în lume etc.,

ci și prin note topice:Căci m-am făcut apoi cuminteCu vremea ce înaintaȘi m-am trezit pe nesimțiteCă-mi zice satul: — Dumneata.(Casa noastră)

iar copilăria nu e exaltată numai prin atitudini retorice, ci și prin calda evocare a „hâtrului“ dascăl Ilie, „cel înțelept, glumeț și șchiop“, care:La vatră răzimat spuneaO pilduire din Isop.

sau prin mierla care plânge:Într-o răchităLa răscruci-n Dealu Mare.

sau prin:Barbă putredă jupânul

sau prin:„șura-popei“ peste care trece luna…

Unitate temperamentală, originalitate de expresie, știință arhitectonică, observație a amănuntului topic, discernământ psihologic — toate launloc îi destină operei poetului ardelean un loc propriu în evoluția poeziei române [2].

St. O. Iosif. Psihologia poetului St. O. Iosif (1875—1913) este mai mult psihologia inadaptabilului decât a dezrădăcinatului; el nu era Octavian Goga, de pildă, ruralul orășenizat ce-și blastămă noul său mediu și se pierde în filozofie socială, ci e inadaptabilul pur, care s-ar fi simțit stingher în orice formă de viață; nu e înstrăinat, ci un străin între ai săi. Nepregătit pentru luptă, boem, visător, el nu e victima prefacerilor sociale, care macină temperamentele slabe, ci a propriei sale fatalități organice. Poezia lui e poezia nostalgiei, îndeosebi, a copilăriei, adică a vârstei lipsite de răspundere și hrănită numai din seva idealului, nostalgia unei vagi epoci patriarhale, după cum e și poezia veleității neconvertibile în voință a visării fără obiect precis. Scrise din imboldul curentului sămănătorist, poeziile sale eroice sau patriotice n-au nici o vigoare.

Unei sensibilități atât de minore i-au răspuns mijloace artistice identice; lipsa de invenție verbală și de expresie figurată îl fac pe St. O. Iosif să pășească, succesiv, pe urmele lui Eminescu, Vlahuță, Coșbuc sau, mai ales, a locului comun. Reale, grația și duioșia nu ajung pentru a deveni poezie trainică, poezie originală. Poezia contemporană s-a emancipat, de pildă, din coșbucismul facil (Cocoarele), din vulgaritățile dinAdio, Veselie sau din atâtea alte poezii directe și primare, de poezie-anecdotă (Rozele, Artiștii, Șincai, Melancolie) etc.

Întreaga operă poetică a lui St. O. Iosif ar fi expresia unei sensibilități numai duioase, dacă n-ar exista și Cântecele, în care sub arcușul unei dureri puternice, simțim un accent mai profund, ce ne vine de dincolo de cuvinte, din ton, oricât ar stânjeni-o insuficiența expresiei.

Mai sunt de citat de asemenea Cântecul de leagăn, Corinei, în care grația și-a găsit și expresia, și, din pricina mișcării, Doina și alte câteva poezii răzlețe (Doi voinici, Noapte de mai, Trec nopțile, Elegie) — de bun poet minor [3].

Octavian Goga reprezintă o individualitate puternică, iar St. O. Iosif, o poezie grațioasă și minoră — e tot ce a dat sămănătorismul ca poezie în epoca lui militantă. Încolo, o abundentă literatură poetică fără originalitate, fie de cuprins patriotic sau folcloric, fie de un lirism eminescian, sleit și devenit clișeu, pe care rămâne s-o amintim prin câteva nume. Fiindcă în această invazie de mediocritate poetică, prin lipsa lor de contact cu literatura apuseană, ardelenii au format grosul oștirii luptătoare sămănătoriste, se cuvine să continuăm cu dânșii.

Zaharia Bârsan. Fără a milita ideologia sămănătoristă, poeziile lui Zaharia Bârsan (n. 1879) sunt, totuși, sămănătoriste prin banalitate și imitație. Din chiar prima poezie (Singurătate) găsim: „duioasa poezie“, „frumoasa mamă“, „cântarea sfântă“, „haina de humă“, „un vis de bine“ — apoi mai departe „visuri dragi“, „doruri sfinte“, „cântece sfinte“, „vraja nopților senine“ — de unde sunt excluse riscurile originalității. Ca ton, tonul romanței și al lirismului direct, ca limbă — pulbere eminesciană (Singur, Scrisoare, Frig, Zadarnic, Liniște etc.) [4].

Ion Bârseanul. Ion Bârseanul, în care critica timpului vedea „un talent poetic remarcabil“ și o „evidentă originalitate“, s-a clătinat de fapt între influența lui Coșbuc (Vrăjmașul, Brazda etc.) și Eminescu (La castel etc.), fără să fi izbutit să-și găsească măcar o expresie cât de puțin diferențială [5].

Alți poeți. Mai amintim în producția curentă a sămănătorismului ardelean pe:

Maria Cunțan, a cărei activitate lirică fără originalitate s-a prelungit până la adânci bătrânețe și s-a revărsat în două masive volume, din care nu se poate culege nimic astăzi [6].

Maria Cioban, o imitatoare a lui Coșbuc [7].

Ecaterina Pitiș, în care eminescianismul, coșbucismul și platitudinea curentă se amestecă fără a se personaliza [8].

I . U. Soricu (n. 1882), amalgam de rămășițe verbale ale poeziei eminesciene și ale poeziei populare [9]; și pe alți câțiva, ca Teodor Murășanu [10], Andrei Popovici-Bănățeanul [11], I. Broșu, I. Borcea etc.

Ion Al. George. Lărgind cadrul inspirației, de la tradiția națională la tradiția latină, vom pomeni de Ion Al. George (n. 1891), poet ardelean, transplantat la București, care, cu ajutorul unui vocabular și al unei recuzite poetice latino-române, și-a tradus viziunea sa latină și greco-latină, eroică sau erotică. Când soarele răsare, poetul transcrie:A scăpat un trăsnet peste zareȘi-un Phoebus nou s-aprinse în răsărit.

În mijlocul materialului verbal antic, locul comun al expresiei băștinașe răsare totuși pretutindeni. Pe Properțiu poetul îl face să cânte:Doar floarea de iris adie-n tăcere,Cu mine alături, un calm miserere.

Iată pentru ce, deși luna răsare din „agri“, deși gândindu-se la moarte, poetul regretă că n-o să mai audă:A sclavilor amară rugăciune!Falernul care picură în cupeDin fiecare picur o minune(Elegia Styxului)

conchidem că „agrul“ e tot vechiul nostru ogor sămănătorist, iar Falernul tot autohtonul nostru Drăgășani [12].

Spiritul sămănătorist se continuă și azi în Ardeal ca într-un pământ natal, printr-o serie de poeți locali: Valeriu Bora, Ovidiu Hulea, Lucian Costin, Iustin Ilieșiu etc., și ceva mai personalizat Vasile Al. George etc.

2. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ ÎN REGAT[modifică]

A. Mândru. La noi, în regat, idilismul real al lui A. Mândru nu și-a găsit o expresie diferențiată (“vrăji șoptite“, „o dulce stea“, „minune sfântă“ etc.). Floarea Tibrului, poem antic, cuprinde idila epistolară a tânărului plebeu Publius și a tinerei Lydia, în nenumărate versuri facile, romantice și teatrale [13].

G. Vâlsan. Poeziile lui G. Vâlsan, prețuite și de T. Maiorescu, n-au fost adunate în volum decât după douăzeci de ani de la publicarea lor în Sămănătorul; în banalitatea uniformă a epocii, ele par, totuși, a aduce uneori o frăgezime delicată de notație, un psihologism interesant, o poliritmie savuroasă, deși împinsă la discursivitate și prolixitate și o familiaritate nu lipsită de farmec. Firește, ca și întreaga poezie a epocii, e saturată de coșbucism și de expresie eminesciană [14].

Din producția timpului, nediferențiată prin talent, mai cităm poezia erotică a lui E. Ciuchi [15], cea războinică a lui Nicolae Vulovici [16]și, întrucâtva mai citibilă, cea a lui G. Tutoveanu [17] (n. 1872), de lirism direct și idilic, exprimat în pastă coșbuciană sau în rumegătură verbală eminesciană.

Decadentismul sămănătorist nu s-a sfârșit, dealtfel, odată cu dispariția Sămănătorului, ci s-a prelungit în toate revistele ce i-au continuat directiva, ca: Ramuri, Drum drept, Neamul românesc literar, Floarea darurilor etc. și chiar în zilele noastre atât de anacronicul Cuget clar(1936). Nu e nevoia unei enumerații complete; ajunge citarea câtorva nume:

Ion Sân-Giorgiu. Lipsa de originalitate a lui Ion Sân-Giorgiu devine acceptabilă prin corectitudine și facilitate, în care influența lui Eminescu (Chemare) sau Cerna (Noaptea) se străvede. În ultimele volume (Rodul sufletului și Arcul lui Cupidon) plasticitatea poetului s-a dezvoltat treptat până la aparențele modernismului, fie prin abuz de imagine, fie prin dezinvoltura formei libere, fie prin egocentrism și mai ales tumultuos senzualism [18]. Volbură Poiană [19], Const. Asiminei [20], Vasile Militaru, Eugeniu Revent și, ceva mai pus în ritmul vremii, harnicul Al. Iacobescu [21] etc. sunt numele ce se găsesc mai des în publicațiile sămănătoriste și în volume numeroase.

3. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ ÎN BUCOVINA[modifică]

G. Rotică. În Bucovina, G. Rotică a pornit prin a fi un bard național sau, după cum s-a spus, „un Goga al Bucovinei“. Și el are deci un tată ce poartă pe piept „un ban de argint de la împăratul“; și lui îi zic „Domn“ feciori și fete din sat; și el așteaptă „de la prunci“ răzbunarea zilei de mâine „cu care amenință pe stăpânitorii gliei“.

Într-un cuvânt, G. Rotică a debutat ca „decadent“ al lui Octavian Goga, adică imitatorul lui. Bard al „Bucovinei“, în ultimii ani ai sămănătorismului, G. Rotică ne-a făcut surpriza unei evoluții spre poezia subiectivă. Invenția verbală și capacitatea de expresie figurată sunt minime; dar, deși materialul întrebuințat e comun, are, totuși, o frăgezime ce-i însuflețește fraza poetică prin simpla acțiune a sincerității și a unei elocințe sentimentale fără artificii. Banală ca expresie, această poezie e încă plină de nuanțe sufletești, cu eleganțe instinctive și cazuistică amoroasă, cu delicatețe de sensibilitate. În locul chemării brutale, avem acorduri abia șoptite, tragedii petrecute în încrucișarea unei singure priviri, dorințe înăbușite în scrupule, tot jocul etern al atracției și respingerii pasionale. Print-un adevărat paradox poetic, i-a fost dat acestui rural câmpulungean să exprime amorul discret, cu sfiiciuni de fecioară și ezitări de moralist. Delimitările definesc, negreșit, mai mult caracterul psihologic decât cel estetic al lirismului poetului, destul de sumar [22]. Printre poeții sămănătoriști ai Bucovinei mai cităm pe Vasile Calmuțchi [23], pe Ion Ciocârlă-Leandru cu revolta împotriva străinilor [24], Nicu Dracinschi [25], V. Huțan, de inspirație gogistă [26] , Sever-BeucaCostineanu etc.

4. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ ÎN BASARABIA[modifică]

Nici de contribuția literară a Basarabiei nu ne putem apropia decât cu interes cultural și cu amorțirea scrupulelor estetice. Numai gândul că unele din aceste versuri au fost scrise înainte de război și că reprezintă, prin urmare, dovezi de continuitate culturală românească dintr-o epocă de înstrăinare ne face să răsfoim, de pildă, Miresmele din stepă ale lui Ion Buzdugan [27] sau Poeziile lui Al. Mateevici [28], cu o poezie citabilă (Limba noastră) și chiar Flori de pârloagă ale lui Pan-Halippa [29].

Susținută pe o bogată rețea de reviste cu deosebire provinciale, acest sămănătorism sau această mediocritate reprezintă o bogată floră poetică prin toate micile centre culturale ale unei țări mănoase în poezie: literatură culturală, patriotică, ocazională, festivă, literatură de „barzi ai neamului“ — iată ce se poate spune, în încheiere, de poezia sămănătoristă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_literaturii_rom%C3%A2ne_contemporane/Evolu%C8%9Bia_poeziei_lirice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *