Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

*Articol publicat în Enciclopedia României din 1938

ISTORIA ROMÂNILOR


Istoria poporului nostru s’a desfășurat pe un teri­toriu foarte întins, care merge dela izvoarele Vistulei și până la Marea Egee, și dela Bug până la Adriatică și la Cadrilaterul boem. Mai cu seamă însă, am fost legați de miezul acestui teritoriu și anume de pământul cuprins între Dunăre, Tisa, Nistru și Marea Neagră. Aci au stăpânit Buerebista și De­ cebal, aci a fost capitala Daciei Traiane, aci s’au inchegat voevodatele și cnezatele cele mai impor­ tante, din care au ieșit apoi Țănle Românești, aci au trăit și au luptat Basarabii, Mușatinii și Corvi­ neștii, aci, în sfârșit, poporul nostru a ajuns să rea­ lizeze Statul național unitar. Pe acest pământ, de o rară armonie și simetrie și înzestrat cu cele mai mari bogății, au locuit, din cele mai vechi timpuri, strămoșii noștri Dacii sau Geții. Lor li se atribue frumoasa civilizație a bronzului, descoperită în ace­ste regiuni; unii învătati cred chiar că tot ei sunt autorii civilizației ene;litice a ceramicei pictate. In orișice caz, un fapt e sigur: atunci când încep pri­ mele mărturii scrise, Dacii sau Getii erau de mult așezați pe pământul unde locuim noi astăzi. Acești îndepărtați strămoși făceau parte din marele neam al Tracilor, despre care Herodot spune că, după Indieni, e cel mai numeros de pe fața pământului.

Dacii erau agricultori, crescători de vite și pescari; cultivau și prețuiau-uneori mai mult decât tre­ lmia chiar -vița de vie; știau să scoată din pământ aur și sare, erau viteji la războiu, mergând bucuroși la moarte. Credeau în nemurirea sufletului și se închinau unui zeu suprem, numit Zalmoxis sau Cebeleizis. Au fost unul din popoarele însemnate ale lumii vechi: o mărturisesc toti cei cari i-au cunos­ cut și, în primul rând, Grecii. Dacii au avut să sufere dominația Sciților, cari au venit dinspre răsărit, cu vreo 8 secole înainte de Christos. In anul 512 au îndrăznit-singurii din toate neamurile tracice să se opună uriașei armate a regelui persan Darius; mai târziu, în anul 335 înainte de Christos, au văzut în tara lor și pe vesti­tul viteaz al lumii vechi, pe Alexandru Machedon. Primul rege însemnat al Dacilor a fost Dromihetes, invingătorul lui Lisimah, regele Traciei (pe la 300 – ? în. Chr.). Al doilea mare rege, cel mai mare a fost Buerebista (pe la 60-44 în. Chr.), în timpul căruia armata strămoșilor noștri ajunsese la 200.ooo de oameni, iar hotarele Statului întreceau cu mult pe acelea ale României de astăzi. Ultimul mare rege al Dacilor a fost Decebal (pe la 8o-106 d. Chr.). Acesta a refăcut unitatea politică a popo­ rului său, sfărâmată după moartea lui Buerebista și a atacat imperiul roman, al cărui hotar era Dunărea. El bate în două rânduri armatele lui Domițian și izbutește să încheie o pace avantajoasă, obținând dela Romani un subsidiu anual, arme și meșteri pentru construcțiile sale militare. Situația durează până în vremea lui Traian care, în două războaie crâncene (101-102 și 105-106 d. Chr.), sfărâmă puterea Dacilor și transformă țara lor în provincie romană. Decebal, după ce încercase în toate chipurile să-și apere pământul și neamul, vă­zând că totul e pierdut, își ia singur viața. Sub stăpânirea romană, Dacia a ajuns la o deo­sebită înflorire. S’au făcut drumuri bune, s’au con­struit monumente și clădiri publice, numărul ora­șelor și satelor a sporit, populația s’a îndesit. In­ cetul cu încetul, Dacii au învățat limba cuceritorilor -limba latină- și s’au amestecat cu aceștia, for­ mând un nou popor din care ne tragem noi Românii. Capitala Daciei Traiane a fost Sarmizegetusa; orașe mai însemnate Apulum (Alba-Iulia), Napoca (Cluj), Porolissum (Moigrad), Potaissa (Turda), Drobeta (Turnu-Severin), etc. In Dacia Pontică (Dobrogea de astăzi) și-au continuat o prosperă existență ora­șele întemeiate de Greci în secolul VII și VI înainte de Christos, anume Histria, Tomis (Constanța), Cal­latis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). Această stare de înflorire, de o parte și de alta a Dunării, a durat până pe la jumătatea veacului III, când năvăli­rile barbare se întețesc și obligă, în cele din urmă, în anul 271, pe Romani să părăsească partea nordică și centrală a Daciei, iar în 275 și ultima parte, de miazăzi. In locul lor, vin neamurile ger­ manice, adică Goții, Vandalii, Taifalii. „Crmează năvălirea Hunilor (anul 375), de neam altaic, veniți din mijlocul Asiei; aceștia ajung, la un moment dat, sub Attila, să domine întregul bazin al Dunării. După moartea lui Attila (anul 453), se ridică Ge­pizii Germaniei, a căror putere va fi sfărâmată, un secol mai târziu, de Avari, un alt neam venit din Asia, ca și Hunii. In timpul acestor năvăliri barbare, are loc, un fapt de mare însemnătate pentru strămoșii noștri, anume creștinarea lor. Ea s’a făcut, pe de o parte, prin Daco-romanii cari îmbrățișaseră mai dinainte noua credință și la care se adăugau cap­tivii creștini pe cari-i aduceau în nordul Dunării barbarii ce năvăleau în imperiu, iar pe de altă parte, prin misionarii cari ne veneau din centrele de pe malul drept și din Dobrogea (Tomis, Durostorum, Ahrittus, etc.), unde erau episcopi creștini, cum a fost de pildă vestitul Viceta din Remesiana. Merită să fie relent faptul că suntem cei mai vechi creștini din aceste părți: toate popoarele vecine (Bulgarii, Sarbii, rngurii, Slovacii, Polonii, Rușii), s’au crești­nat mult în urma noastră. Cam în aceeași vreme cu Avarii, cari se așează în Câmpia Panonică, năvălesc în ținuturile noastre și Slavii. Ei sunt neamul care a avut mai multă influență asupra Daco-romanilor, prin faptul că s’au ame­stecat cu aceștia, dându-le un număr însemnat de cuvinte. Inrâurirea lor se vădește însă și în topo­nimie, în onomastică, în organizarea politică și socială. Slavii au fost asimilați de către stră­moșii noștri, în mijlocul cărora au dispărut. La miazăzi de Dunăre însă, procesul etnic s’a desfă­șurat intes: acolo, Slavii au fost aceia cari au asi­milat populația romanică. Procesul, și într’o parte și într’alta, a durat câteva secole; pe vremea când năvălesc Ungurii (896), asimilarea la nordul Du­nării nu era încă isprăvită; ea se încheiase de mult însă când apar Tătarii (1241). După Slavi, în ordine cronologică, au năvălit Bulgarii, întemeind în Moesia, un Stat care în vremea lui Simeon (893-92i), a atins puterea lui cea mai mare, pentru ca scurtă vreme după aceea (1018), să fie desființat de Bizantini. Mai norocoși au fost Un­gurii, cari au izbutit să-și întindă stăpânirea, ple­când din Câmpia Panonică, asupra Ardealului, unde domnea un voevod român. Prin această ocupare a Ardealului, jumătate din poporul nostru a ajuns sub o dominație străină, care ne-a pricinuit și sub raportul politic și sub cel social-economic, mari pre­judicii. In timp ce la Apus de Carpați se întindeau Ungurii, la răsăritul lor se exercita stăpânirea unor neamuri turcești vechi: Pecenegii mai întâi, apoi Cumanii. Ea a durat până la năvălirea Tătarilor (1241) și n’a împiedecat desvoltarea formațiilor noa­stre politice, a cnezatelor și voevodatelor dintre Carpați și Dunăre. Astfel constatăm, în 1247, trei formațiuni de acestea în Oltenia, și anume cnezatul lui Ioan, al lui Farcaș și acela al voevodului Litovoi, și o formațiune în Muntenia, voevodatul lui Se­neslau. Din reunirea acestor formațiuni după o primă încercare neizbutită, a lui Litovoi, ia naștere, pe la 1300, Țara Românească, sub conducerea voevozilor din stânga Oltului, a lui Tihomir, și mai ales a fiului său, Basarab întemeietorul. Acesta, prin marea biruință dela Posada (1330), unde armata ungurească a lui Carol Robert a fost cu totul sfă­râmată, asigură independența țării sale; îi mărește apoi hotarele, întinzându-le spre răsărit, spre <<părțile tătărești>> și își încheie, în 1352, o glorioasă domnie, după ce întemeiase un stat și o dinastie. Șapte ani după aceea, în 1359, Moldova care sub Dragoș și sub fiul său Sas, păstrase legăturile cu Ungaria, devine, la rândul ei, independentă, prin puterea lui Bogdan, descălecătorul din Maramureș. Existau așadar, în acest moment, două State românești, care puteau asigura o desvoltare liberă unei bune părți a poporului nostru. Cel de al treilea Stat, la sudul Dunării, înte­meiat, în nSs. de dinastia românească a Asane­știlor, și-a pierdut repede caracterul mixt, româno­ bulgar, pe care-l avea la început, Ioniță e înco­ronat în 1204 ca <<rege al Bulgarilor și al Valahilor »­ devenind, încă din vremea lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) un Stat exclusiv bulgar.

Țara Românească a avut parte, în veacul al XIY-lea de un șir de domni destoinici. După Basarab, a urmat fiul său, Nicolae Alexandru, care a organizat bise­rica munteană, înființând Mitropolia Ungrovlahiei. cu Iachint de Vicina, ca prim titular (1359). A venit apoi Vlaicu Vodă, care a adăugat stăpâ­nirii sale țara Făgărașului, peste munți, și a făcut pe Unguri să simtă din nou puterea armelor mun­tene. Urmașul său, Radu, e ctitorul marilor mână­stiri ale tării, Tismana, Cozia, Cotmeana. Fiul lui Radu, Dahn, a purtat lupte cu Ungurii și cu Bulgarii, căzând în lupta cu Șișman, țarul acestora din urmă. Iar celălalt fiu al lui Radu, Mircea, este voevodul care ridică sus de tot prestigiul Statului muntean. El domnește timp de 32 de ani (1386-1418), lup­tând necontenit împotriva puterii turcești, în plină expansiune. Repurtează biruințe strălucite; devine, la un moment dat, chiar arbitru în luptele preten­denților la tronul Sultanilor. E ctitor de lăcașuri sfinte; e bun gospodar, îngrijind de negoț și de gos­ podăria țării. Dușmanii înșiși îl admiră ; un cronicar al Turcilor îl numește <<principe, între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager>>. Și Moldova a avut norocul câtorva cârmuitori destoinici. După Lațco, fiul lui Bogdan descălecătorul. urmează domnii din familia Mușatei; mai întâi Petru Voevod, care primește zălog Pocuția dela re­gele Poloniei, apoi fratele său Roman, întemeietorul orașului cu același nume și în timpul căruia Mol­dova se întinde << dela munți până la țărmul mării >>. Și mai însemnată e figura lui Alexandru cel Bun, contemporanul lui Mircea (1400-1432). In timpul acestuia, țara progresează, comerțul ia o deosebită desvoltare, lăcașuri dumnezeiești se ridică în multe părți. Urmează, în amândouă țările, o perioadă tur­bure, de scădere. Urmașii lui Alexandru și aceia ai lui Mircea, se luptă între ei pentru tron, chemând în ajutor armate străine și nedându-se îndărăt nici dela cele mai sălbatice crime. Țările trebue să plă­ tească tribut Turcilor, prestigiul lor este mult scăzut. După douăzeci și cinci de ani de asemenea frămân­tări, Moldova are norocul să vadă pe tronul ei o excepțională personalitate, cea mai puternică pe care a dat-o neamul nostru, Ștefan cel Mare (145i-1504). El reintroduce ordinea, întocmește oastea și arată tuturor vecinilor că s’a încheiat vremea slă• biciunii și a umilinței. Ungurii, în frunte cu craiul Matia, Tătarii, Muntenii lui Radu cel Frumos, Leșii lui Ioan Albert și chiar Turcii lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cunosc ascuțișul sabiei moldovenești. Faima eroului crește pretutin­ deni; Papa îl numește «atletul lui Christos; cronicarii străini îl slăvesc. Dar nu numai pe câmpul ele luptă strălucește Ștefan; el e neîntrecut și ca organizator și ca ctitor de lăcașuri sfinte. Bo­găția țării sporește; în același timp, zeci de mă­ năstiri și biserici se înalță, spre slava celui de sus. Nu mai fusese și nu va mai fi în istoria Moldovei oneme la fel. Patruzeci și șapte de ani a cârmuit tara cu dreptate Ștefan, iar când, în 1504, a fost dus la locul de veșnică odihnă, au simțit toți că dispăruse nu numai stăpânul Moldovei, dar și apă­ rătorul creștinătății.

In Muntenia, din șirul de domni cari se perindă în veacul XV, merită o mențiune specială Vlad Dracul (1435-1446), care ia parte la luptele duse de creștini împotriva Turcilor și fiul său Vlad Țepeș (1456-1462), care urmează pilda părintelui. La sfârșitul veacului se ridică figura lui Radu cel Mare (1495-1508), reorganizatorul, cu ajutorul pa­triarhului Nifon, al bisericei muntene și ctitorul frumoasei mănăstiri dela Dealul, unul din monumen­ tele reprezentative ale arhitecturii religioase muntene. In veacul XVI, până aproape de sfârșitul lui, Moldova este superioară sub raportul politic. Pilda lui Ștefan ce Mare nu rămâne fără urmări. Fiul său, Bogdan (1504-1517), nepotul său Ștefăniță (1517-1527), un alt fiu nelegitim, Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546), mai târziu un Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), asigură țării de peste Milcov, un loc mai înalt din punct de vedere politic. In Muntenia, mai însemnați în vremea aceasta, sunt: Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul bise­ricii minunate dela Curtea de Argeș și protectorul intregei ortodoxii și Radu dela Afumați (1521-1529), care a trebuit să se războiască necontenit cu cetele prădalnice de Turci dela Dunăre. Sub Radu Paisie (1535-1545), Brăila este transformată în raia, așa cum se întâmplase, mai bine de o sută de ani înainte, cu Giurgiu și cu Turnu. Din aceste cuiburi de pe țărmul stâng al Dunării, Turcii pot oricând amenința capitala Munteniei; se înțelege ușor de ce domnii acestei tări trebuie să renunte la inițiative politice propri. Cu atât mai mare apare personalitatea lui Mihai Viteazul (1593-1601) care, la sfârșitul veacului, rupe cu această tradiție și reînvie vremurile lui Mircea și Ștefan. Inconjurat de o boierime puternică și vitează, Mihai bate în mai multe rânduri pe Turci (Călugăreni 1595) și face incursiuni sângeroase pe țărmul drept al Dunării; văzând apoi că noul prin­ cipe al Ardealului, Andrei Bathory, intră în legă­ turi cu Sultanul, ceea ce însemna ca Muntenia să fie prinsă din două părți de dușmani, trece cu oastea lui peste munti și în marginea Sibiului, la Șelimbăr, sfărâmă oastea lui Bathory. Alba Iulia primește la 1 Noemvrie 1599 pe biruitor, care ia In stăpânire Ardealul, ca locțiitor al împăratului german. In primăvara anului următor, Mihai ocupă și Moldova, gonind pe domnul pus de Poloni, Ieremia Jfovilă, care-i era de asemenea dușman. In actele date în vara lui 16oo, biruitorul poartă titlul impunător de voevod și domn al Țării Ungrovlahiei, al Ardealului și al Moldovei. Reunirea celor trei țări românești sub aceeași stăpânire, n’a ținut însă decât o clipă; în toamna aceluiași an, Mihai lua calea pri­ begiei, pentru ca după o ultimă biruință asupra celor cari îl trădaseră (Gorăslău), să cadă în 16or, răpus mișelește.

Dar alături de fapta lui Mihai – de ordin politic-, veacul XVI este însemnat și prin fapte de alt ordin. La începutul acestui veac se introduce ti­parul în Țara Românească și apar primele cărți. Ele sunt scrise în limba slavă, limba oficială a bisericei și cancelariei în vremea aceea. Curând însă, apar și primele traduceri românești ale textelor religioase ; ele s’au făcut, după toate probabilitățile, în partea de nord a Ardealului. La 1544 apare, la Sibiu, prima tipăritură românească; ea va fi urmată, în curând, de seria de tipărituri în aceeași limbă, a lui Coresi, diaconul muntean, stabilit la Brașov. Și în alte orașe ardelene apar tipărituri românești sau slavo­ nești; în schimb, în Moldova, tiparul nu se va in­ troduce decât târziu de tot, sub Vasile Lupu. Tot în veacul XVI se cristalizează stilul arhitectonic religios muntean și se continuă desvoltarea celui moldovean, care ajunsese la o deosebită strălucire sub Ștefan cel Mare. Istoriografia urmează parcă o linie paralelă cu aceea a acțiunii politice; bogată în Moldova, sub Ștefan cel Mare, ale cărui fapte ni s’au păstrat în mai multe redacții, ea ia o formă mai puțin reușită în veacul XVI și este ca și inexi­ stentă în Muntenia, până în vremea lui Mihai Viteazul, când asistăm la o adevărată eflorescentă. In Ardeal, unde neamul nostru n’a putut av’ea o formație politică proprie, trebue semnalate două fapte: mai întâiu încercările țărănimii, în I-J.37 și 1514, de a-și asigura o viață mai omenoasă, încer­cări care au dus însă la rezultate tocmai contrarii și apoi, ridicarea unei familii românești din părțile Huniedoarei, familie care a dat Statului ungar pe cel mai mare general al lui, Ioan de Huniedoara, pe cel mai mare rege, Matia Corvinul și pe unul dintre cei mai vestiți arhiepiscopi și cărturari: pe Nicolae Olahul, al cărui nume însuși îi arată originea.

Veacul XVII are însemnătate în istoria poporului nostru, mai ales sub raportul wltural. Din punct de vedere politic, nu apare nicio personalitate compa­ rabilă cu marii luptători pentru creștinătate, pe cari-i dăduserăm în veacurile trecute. Dependența de Turci este strânsă; domnii noștri însoțesc mai întotdeauna armatele sultanilor în expediții. deși adeseori, cu sufletul, sunt de partea creștinilor, cum s’a întâmplat de pildă, la asediu! Yienei (r61)3). Spre sfârșitul secolului, legăturile cu imperialii care. îndată după Mihai, fuseseră strânse, pentru a slăbi apoi, sporesc iarăși, determinate și de biruințele pe care aceștia le câștigă asupra Turcilor. In ordinea culturală, aspectul e mult mai bogat și original. Are loc, în acest veac, o adevărată înflo­ rire a spiritului românesc. In istoriografie, Moldova e pe primul plan, cu operele lui Grigore Ureche și Miron Costin; în Țara Românească apar, de aseme­nea, cronicele lui Stoica Ludescu și Radu Popescu.

Se ivesc personalități culturale de talia lui Nicolae Jlilescu, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacu­zino Stolnicul. Se fac, cu grije aleasă, traduceri; se tipăresc texte de o însemnătate deosebită, care se răspândesc în câte și trele țările românești. Se fixează limba literară: cităm Biblia lui Șerban Can­ tacuzino și cronicele; se arată cu argumente și dovezi istorice, originea noastră romană și unitatea neamului nostru. Se formează un al doilea stil mun­ tean, în ce privește arhitectura bisericească, de o deosebită armonie și eleganță: stilul brâncovenesc. Un deosebit merit și-au câștigat ca protectori și îndrumători -uneori ca initiatori -ai acestei va­ riate și intense activități culturale, voevozii Matei Basarab (r633-1654), Vasile Lupu, (1634-1653), Șerban Cantacuzino (1678-1688), și Constantin Brâncoveanu (1688-I714). Tendința din ce în ce mai accentuată de a ne alătura puterilor creștine, tendință a cărei victimă, nevinovată totuși, a fost Brâncoveanu (1714), precum și gestul de răzvrătire fățișă a lui Dimitrie Cantemir, care-și pierdu din această pricină numai tronul, nu însă și viața, făcu pe Turci să încredințeze domniile ‘fărilor Românești, pentru mai bine de o sută de ani, unor oameni pe cari-i considerau complet de­votați lor și cari sunt cunoscuți în istorie sub nu­ mele generic (nu întotdeauna justificat însă, deoa­ rece unii erau de origine curat românească) de Fa­narioți, (dela Fanar, o mahala a Constantinopolului). Epoca acestor Fanarioți durează dela 1711 (în Țara Românească 1716), până la 1821 și se caracterizează, în ordinea politică, prin pierderea a părți importante din teritoriul țărilor noastre: Moldova de sus (im­propriu numită Bucovina), răpită de Austriaci în 1775; Moldova dintre Prut și Nistru (impropriu nu­ mită Basarabia), răpită de Ruși în 1812; Oltenia, răpită temporar de Austriaci (între 1718-1739). Aceste pierderi teritoriale încheie războaiele purtate între Turci, Ruși și Austriaci pe pământul nostru și pe spatele nostru.

In ordinea social-economică, epoca fanariotă se caracterizează printr’o fiscalitate apăsătoare, dar și prin desființarea rumâniei adică a șerbiei; în ordinea culturală, prin accentuarea influenței occidentale, în primul rând a celei franceze și printr’o serie de lucrări istoriografice, de mai mică valoare -ex­cepție face Neculce – decât cele ale veacului ante­ rior, dar adăugând, față de acelea, și unele elemente geografica-statistice. In Ardeal, în veacul al XYIII-lea, trebuesc relevate două fapte: mai întâi, consecințele de ordin cul­ tural ale actului Unirei, prin întemeierea de școli și trimiterea de tineri la studii la Roma; apoi miș­ carea lui Horia, Cloșca și Crișan (1784) pentru îm­ bunătățirea soartei țăranilor, mișcare reprimată sân­ geros, ca și celelalte mai vechi. Revoluția lui Tudor Vladimirescu, în 1821, pune capăt epocei fanariote. Această revoluție are, în primul rând, un caracter social: e mișcarea țărănimii exploatate de pătura conducătoare și strivite sub povara impozitelor; ea are însă, mai ales în partea ei finală, și un caracter național, fiind o reacțiune a elementului autohton, împotriva Grecilor favorizați de domnii fanarioți. Tudor cade victimă credin­ țel!Jr sale; această jertfă are însă drept urmare re­ stabilirea, după mai bine de o sută de ani, a domniilor pământene, în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și a lui Grigore Ghica în Țara Românească. E începutul renașterii românești, care în latura politică, va duce la Statul national unitar de astăzi. Această renaștere poiitică are un însemnat sprijin în renașterea culturală, determinată, în mare măsură, de contactul nostru din ce în ce mai strâns cu apusul luminat. Fiindcă e bine s’o spunem apăsat, mai ales în vremurile turburi de azi, pentru noi, lumina a venit întotdeauna, în toate epocele istoriei noastre, dela Apus, nu dela Răsărit. Tinerii ardeleni trimiși în școlile dela Roma, feciorii de boieri din Principate cari încep să-și facă studiile în Apus, în Franța, în Italia, în Germania, aduc în țară, odată cu o pre­ gătire tehnică, de specialitate, și ideile noi, gene­ roase ale vremii.

Incepe în țările noastre o efer­vescență politică și literară, ale cărei rezultate sunt cristalizarea și afirmarea din ce în ce mai puternică a ideilor de libertate și de unitate națională. Con­ știința de sine, alimentată de sentimentul vechimei noastre în Dacia și a originei noastre, este în plină creștere; ea dă o îndreptățire în plus, revendicărilor noastre legitime. Intre timp, se produce războiul ruso-turc din 182S – 18zg, încheiat prin tratatul dela Adrianopol. Dacă prin acest tratat, influența rusească devine prepon­ derentă în Principate, în schimb însă, sub raportul teritorial, recăpătăm cele trei raiele dela Dunăre și sub raportul economic, începe o nouă eră de prospe­ ritate, de neîntreruptă desvoltare a agriculturii. In același timp, Regulamentul Organic, apărând dreptu­ rile boierimii în ordinea politică și socială, asigură totuși un început de administrație modernă și dă putința creării unui sâmbure de oaste națională. In timpul domniilor regulamentare (Mihail Sturdza în Moldova 1834-1849 și Alexandru Ghica 1834-1842 și Gheorghe Bibescu 1843-1848 în Țara Românească), se fac o serie de îmbunătățiri în or­ dinea materială, tehnică și au loc unele manifestări culturale importante și semnificative (Academia Mi­ hăileană și revistele Dacia Literară și Propășirea la Iași, Magazinul istoric pentru Dacia al lui Bălcescu și Laurian, la București). Acestea din urmă arată progresul ideilor de libertate și unitate națională și în același timp, creșterea spiritului de opoziție îm­ potriva tutelei rusești, tot mai apăsătoare și aro­ gante. Terenul era așa dar pregătit, pentru ca atunci când la 1848 izbucnesc în apusul Europei mișcările revoluționare, ele să găsească imediat imitatori și în Țările noastre. Insurecția izbucnește în câte și trele țările, în Muntenia, în Moldova și în Ardeal, având pretutindeni un caracter politic-social, iar în Ardeal, în plus. și un caracter național. Mișcarea din Mol­ dova este înăbușită dela început; cea din Muntenia după câteva luni, fără să fi putut realiza vreo re­ formă esențială și durabilă; mișcarea din Ardeal, după câteva ciocniri cu Ungurii, în care se distinge Avram Iancu, este și ea lichidată. Deși rezultatele imediate, în nicina din țări, n’au corespuns nici pe departe speranțelor pe care și le făuriseră revo­ lutionarii, nu e mai putin adevărat totuși că miș­carea n’a rămas fără urmări. In Ardeal, Românii an obținut drepturi; li s’au acordat o mitropolie pentru uniți și, ceva mai târziu, una pentru ortodocși. l’e de altă parte, conducătorii mișcării din Princi­ pate, mai ales cei din Muntenia, făcură cunoscute in Apus, dorințele poporului românesc, lupta sa pentru libertate. Această propagandă avea să dea cele mai bune rezultate peste câțiva ani, atunci când se va încheia, la Paris, tratatul care pune capăt războiului Crimeii (1856). Se va prevedea anume, prin acest tratat, că viitoarea organizare a Principatelor se va face pe temeiul dorințelor liber exprimate de delegații populației respective, dele­ gați întruniți în două Divanuri ad-hoc, unul la Bu­ curești, altul la Iași. In același timp, pentru o ra­ tiune de ordin european, îndepărtarea Rusiei dela gurile Dunării, spre a asigura libertatea comerțului, tratatul dela Paris înapoia Moldovei trei din județele de miazăzi, anume Cabul, Ismail și Bolgrad. Procesului de desagregare teritorială din epoca fa­ nariotă, îi urmează așa dar, începând din 1829, un proces invers, de integrare teritorială. Dorintele Divanurilor ad-hoc, a căror liberă ex­primare se încercase mai întâi a se zădărnici, cu­ prindeau între altele, Unirea Principatelor și Domn dintr’o familie străină, spre a se pune capăt luptelor pentru tron. Convenția dela Paris (r858), nu admise decât într’o mică măsură aceste dorințe, acordând titlul de Principatele-Unite, cu o Comisie Centrală la Focșani, care să pregătească legile și măsurile co­ mune și cu putința de a întruni într’un singur corp oștile celor două țări, dar specificând în același timp că vor fi domni deosebiți, aleși dintre băștinași. Totdeodată, convenția stabilea egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor, desființând astfel privi­ legiile și titlurile de noblețe. Pe temeiul hotărîrilor luate la Paris, se procedă la alegerea domnilor; patriotismul înaintașilor noștri, dorința lor fierbinte ele unire, găsi modalitatea ca, respectându-se litera convenției, să se împlinească totuși gândul unui întreg popor. Și astfel, colonelul Alexandru Ion Cuza, a cărui atitudine în timpul operațiunilor pre­ gătitoare ale Divanurilor ad-hoc, impusese tuturor, fu ales cu unanimitate, domn în amândouă Princi­patele; mai întâi la Iași (S Ianuarie 1859) apoi la București (24 Ianuarie, același an). Domnia lui Cuza a ținut puțin: numai 7 ani; este însă una din cele mai rodnice ale întregei noastre istorii. Mai întâi, el a desăvârșit unirea, obținând recunoașterea acestui fapt, precum și a noului nume de România, din partea Turciei și a marilor puteri; apoi, ajutat de Mihail Kogălniceanu, unul din cei mai însemnați oameni de Stat ai noștri, seculariză hunurile mănăstirești făcând să intre în patrimo­ niul Statului, o parte însemnată din suprafața țării a-i împroprietări pe țărani, prin lovitura de Stat dela 2 Mai 1864. Aceste fapte îi creaseră o mare popularitate, mai ales în pătura rurală. Avea însă, din cauza unor defecte personale, și mai ales din cauza anturajului său, și dușmani. Cuza decla­ rase singur, după ce făcuse reformele, că e gata să părăsească domnia, pentru a da putință să se îndeplinească și cealaltă dorință a divanurilor ad-hoc: domn dintr’o familie străină. Si cu sigurantă că ar fi făcut-o, dacă nu i-ar fi luat înainte grupului de nemulțumiți cari, atrăgând de partea lor garda palatului, ce-și călcă astfel jurământul de credință și-și pătă onoarea, !:’ili pe Cuza, în noaptea de 11 Fe­ vruarie r866, să abdice. In locul său fu ales, cu imensa majoritate a voturilor plebiscitului instituit în acest scop și cu aprobarea puterilor apusene, tânărul principe Carol de Hohenzollem-Sigmaringen. Ajuns în țară, după o călătorie nu lipsită de riscuri. înte­ meietorul actualei dinastii intră în București în ziua de ro �lai și, în fața Parlamentului, jurând credință legilor țării, declară că din momentul ce a pus piciorul pe pământul românesc, a devenit român și că-și va face ca atare întreaga datorie.

Lunga și rodnica lui domnie, peste 48 de ani, cea mai lungă domnie din câte cunoaște istoria noastră, a dovedit-o cu prisosință. Primii ani, până in I8JI, au fost cei mai grei, cu o continuă nestabili­ tate ministerială, cu greutăți financiare și cu uri și intrigi de partid, care nu se sfiau să atace chiar pe principe. Odată cu guvernarea lui Lascăr Catargiu (r87I–1876), situația se îmbunătățește însă, finanțele se îndreaptă, se construesc căi fe­ rate și se reorganizează armata. Incă dela început, gândul lui Carol 1 fusese să facă țara indepen­ dentă, să înlăture suzeranitatea turcească. Pri­ lejul se ivește în 1877, când Rusia, spre a veni în ajutorul creștinilor din Peninsula Balcanică, de­ clară războiu Turciei. Deși o mare parte din oamenii noștri politici erau de părere să păstrăm neutrali­ tatea, totuși Principele Carol, de acord cu primul său ministru Ion Brătianu, hotărăște participarea la războiu și ajutorarea armatei rusești care, după o rapidă înaintare inițială, suferise două înfrângeri serioase Ia Plevna. In jurul acestui oraș din Bulgaria, armata română a câștigat, cu prețul sângelui, in­ dependența țării. Ea ne-a fost recunoscută apoi prin tratatul dela Berlin (1878), care ne-a impus însă, retrocedarea celor trei județe basarabene, dându-ne în schimb Dobrogea. Urmarea firească a războiului a fost proclamarea regatului (r88r). A urmat apoi o perioadă de continuă înzestrare tehnică a țării, de organizare economică, de progres cultural. Științele, arta, literatura iau o remarcabilă desvoltare. Și sub acest raport, domnia lui Carol I a fost binecuvântată. E deajuns să pomenim numele lui Eminescu, Creangă și Caragiale în domeniul literar, al lui Grigorescu, Andreescu și Lttchian în cel ar­ tistic, al lui J/aiorescu și Hasdeu în cel științific, ca să ne dăm seama de marele progres înfăptuit. Mo­ mentul culminant al domniei înțeleptului rege, a fost fără îndoială în 1913, când în urma campaniei din Bulgaria, prim-ministru fiind Titu Maioresu, am hotărît, la București, pacea în sud-estul european și am sporit teritoriul țării cu Dobrogea nouă, asigurând astfel un hotar strategic față de Bulgari.

Peste un an numai, în Iulie 1914. izbucnea răz­ boiul mondial. In Septemvrie același an, Regele Carol I închidea ochii, după ce prezidase Consiliul de Coroană, care hotărîse neutralitatea armată. Lăsa pe tron, într’un ceas de grea cumpănă, pe regele Ferdinand, căruia contemporanii, printr’o dreaptă caracterizare, i-au spus <<cel leal>>. Istoria, ratificând acest titlu, va trebui să adauge suveranului întregitor de neam și țară și pe acela de «cel bun •>. După doi ani de neutralitate și după ce- prim-ministru fiind Ion 1. C. Brătianu- se încheiase cu puterile qua­ druplei înțelegeri un tratat, care ne asigura teri­toriile din monarhia austro-ungară locuite de frații noștri, am intrat în războiu, în ziua de 15/28 August 1916. In câteva săptămâni, aproape o treime a Ar­dealului era în mâinile noastre. Atacați însă, pe urmă, de forțe superioare și mai ales superior înzestrate cu mijloace de luptă moderne, a trebuit să ne re­ tragem și retragerea n’a putut fi oprită decât pentru câtva timp, pe crestele Carpaților. La începutul iernei, frontul s’a stabilizat pe linia Siretului inferior și în munții Moldovei. Aci, au avut loc apoi, în 1917, luptele eroice dela Mărăști și Mărășești. Trădați de Ruși, cari în prima fază a campaniei primiseră in­ strucțiuni să se retragă, iar în cea de a doua, sub influența ideilor revoluționare, nu mai voiau să lupte, izolați de marii aliați din Apus, am fost ne­voiți să încheiem mai întâi un armistițiu și apoi pacea dela București (1918), care prevedea dure­roase pierderi teritoriale și o adevărată robie eco­ nomică. Această pace n’a fost însă ratificată, așa încât n’a avut valoare din punct de vedere legal. De altfel, la câteva luni numai după aceea, prin înfrângerile suferite pe frontul din Apus și în Bal­ cani, războiul era pierdut de Germani și aliații lor.

Anahronicul Stat austro-ungar se desmembră. La 28 Noemvrie 1918, Moldova de sus (Bucovina), prin sfatul ei național, proclama unirea necondiționată cu România; la 1 Dechemvrie, adunarea dela Alba­ Iulia hotăra, la rândul ei, alipirea Ardealului și Ba­ natului, a Crișanei și a Maramureșului, la țara mumă. Mai înainte încă, în vremurile grele din primăvara lui 1918, avusese loc unirea cu Moldova dintre Prut și Nistru (27 Martie). Printr’o cumplită jertfă de sânge. dar și printr’o minunată potrivire dumne­ zeiască, toate ținuturile locuite de neamul nostru se întruneau laolaltă, alcătuiau un singur Stat, România Mare. Până să ajungem însă a iscăli tra­ tatele dela Trianon și Saint-Germain en Laye, care cuprindeau recunoașterea internațională a alipirii teritoriilor de dincolo de Carpați, a trebuit să mai respingem un atac al Ungurilor bolșevizați, can-șt închipuiau că pot opri astfel desfășurarea unui proces fatal. Trupele noastre din Ardeal svârliră peste Tisa pe dușman și urmărindu-1 cu repeziciune, intrară în Budapesta, care rămase câteva luni (4 Au­gust -16 Noemvrie 1919), sub ocupație românească. A fost singura capitală a puterilor centrale ocupată prin luptă în timpul războiului. Era nu numai o satisfacție pentru îndelungatele suferințe ale țăra­ nilor valahi de peste munți, dar și un serviciu pe care l-am adus Europei, stârpind acest post înaintat al comunismului. După semnarea tratatelor de pace, după ce pu­terile aliate recunoscură și unirea Moldovei dintre Prut și Nistru, atenția conducătorilor se îndreptă asupra marilor probleme interne, asupra vindecării rănilor pe care le lăsase în gospodăria țării războiul, ca și asupra consolidării statului național. Se votă reforma agrară, aducându-se astfel la îndeplinire făgăduiala regelui Ferdinand dată țăranilor soldați în 1917, că vor fi împroprietăriți. Se repară și se completă utilajul tehnic, se ridicară școale. Votul universal fusese acordat încă mai înainte. Refacerea, date fiind posibilitățile pământului nostru, nu se produse însă așa de repede cum s’ar fi cuvenit, între altele și din cauza lipsei unei puter­ nice concepții etice a elementelor politice conducă­ toare. Intre timp, regele întregitor de țară muri (Iulie 1927). Tronul rămase, nu principelui moște­nitor Carol, ci fiului acestuia .Mihai, care nevârstnic fiind, se institui o regență. Ea dură până în Iunie 1930, când, răspunzând unei dorințe instinctive a poporului – o conducere unitară e întotdeauna de preferat uneia tricefale, -principele Carol se în­ toarse din exilul în care rămăsese mai bine de patru ani și în, mijlocul unei mari însuflețiri, se sui pe tronul părintelui și bunicului său. In cei șase ani de domnie ai regelui Carol al II-lea­ fie ei urmați de mulți alții, – trei probleme au stat pe primul plan: problema înarmării, cu aspecte atât de diverse și care constitue chezășia unei vieți națio­nale independente, problema financiară, anii aceștia corespunzând tocmai cu anii de criză mondială, și problema culturii care, pe drept cuvânt, e încoro­ narea și justificarea vieții unui popor. In acelaș timp se observă o accentuare tot mai puternică a c’Jnștt’inței și a sen timentului național, menite să creeze – așa cum s’a întâmplat sub ochii noștri și cu alte popoare, un nou ideal neamului românesc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2nilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.