Iulian Popescu: SERTĂRAŞUL* (I)

Fragment din romanul „După ochi ca murele…” de Iulian Popescu

SERTĂRAŞUL

Ştiţi ce e acela „sertăraş”? A, nu vă închipuiţi un birou sau un dulap cu sertare, dintre care unul sau mai multe sunt mici. Nu, aici e vorba de o piesă tehnică, destul de complicată. Închipuiţi-vă un creion mai scurt, 1, care are pe el nişte trepte, situate la distanţe neegale. Peste aceste trepte se află o bucşă, 2, ce are prevăzute pe ea mai multe găuri, poziţionate şi ele la distanţe diferite. Acest subansamblu, numit sertăraş, face parte dintr-o schemă complicată ce acţionează hidraulic, şi anume cu ulei sub presiune, diferite dispozitive ce execută anumite mişcări. Săgeţile arată pe unde intră şi pe unde iese uleiul sub presiune. Prin deplasarea pistonului multiplu 1, într-o parte sau în alta, se blochează anumite găuri şi se deschid altele, uleiul mergând într-un loc sau în altul, prin urmare maşina face anumite mişcări şi blochează altele.

Sertăraş

Cu alte cuvinte, acest sertăraş este un fel de creier de comandă a mişcărilor maşinii. Schemele reale sunt foarte complicate, însă aşa au multe maşini, cum ar fi maşini de rectificat, excavatoare, buldozere şi altele.

Acum închipuiţi-vă ce se întâmplă dacă montarea nu se face corect, iar comenzile se încurcă: maşina ori explodează, ori face ce-o taie capul… Vă mai amintiţi secvenţa din filmul lui Chaplin „Timpuri noi”, când se încearcă pe un muncitor alimentarea lui automată, ca pauza de masă să dureze mai puţin? O flamă la sistemul de comandă încurcă mai apoi toate comenzile, aşa că scena e admirabilă sub aspect umoristic: lingura îi intră în ureche, furculiţa în ochi şi tot asemenea încurcături. Cam aşa se întâmplă şi dacă un sertăraş al unei maşini nu funcţionează corect.

Ei bine, bine, dar ce legătură au toate astea cu povestea noastră? Au şi iată cum. Suntem în anul 1963, când Viorel era tânăr inginer într-o fabrică mare. Era încă în stagiu, adică nebăgat în seamă de nimeni, doar acolo era o ierarhie clară, bazată numai pe vechime. Făcea toată ziulica la hârtii la cererea muncitorilor ca aceştia să ia bani mai mulţi: ba că bara de material e mai groasă şi durează mai mult strunjirea, ba că una, ba că alta. Ca să nu se plafoneze, Viorel îşi găsea probleme tehnice de care se ocupa din proprie iniţiativă. Iată că într-o zi apare un mare necaz în fabrică: un aparat electromecanic, destul de mare, executat la ei în fabrică, nu funcţiona. Şi tocmai se făcuseră vreo 20 de bucăţi, acum fiind toate la standul de probă, unde s-a constatat că niciunul nu funcţionează corect. Necazul era mare, pentru că lotul trebuia expediat, altfel nu se îndeplinea planul, urmau penalizări şi alte necazuri. S-a adunat acolo lume luminată, adică toţi şefii, fiecare pus pe scandal. A venit şi proiectantul, care îi acuza pe muncitori că nu au realizat corect montarea, sau poate că uleiul de acţionare nu era bun, şi alte, şi alte explicaţii. Viorel, curios cum era din fire, s-a strecurat şi el acolo, neluat în seamă de nimeni.

După ce şefii au plecat, Viorel s-a uitat în linişte la desenul de ansamblu, apoi, cu aprobarea maistrului de acolo, care era disperat, s-a apucat să verifice în detaliu anumite subansambluri. Şi aşa a ajuns la sertăraşul din blocul hidraulic. L-a demontat, a studiat cu grijă funcţionarea, deşi aceasta nu era scrisă nicăieri, însă el făcuse ca student un proiect cu un sertăraş pentru un şeping acţionat hidraulic, aşa că a verificat totul în detaliu, ajungând la concluzia că acesta era montat greşit, adică pistonul 1, era pus invers, şi anume, capul ce trebuia să fie în stânga, era pus în dreapta. Evident că acum comenzile se încurcaseră, doar distanţele dintre trepte erau neegale. S-a uitat pe desen şi a văzut greşeala: pe desen totul era exact cum se făcuse montarea, adică greşit. S-a dus la proiectant să-i explice, însă acesta l-a repezit, dar rău de tot: că cine e el să se amestece, că să-şi vadă de ale lui, nu să deranjeze oamenii care au şi aşa destule pe cap. Tonul jignitor al proiectantului l-a înfuriat pe Viorel, care a ieşit imediat de acolo, zicându-şi în gând că dacă-i pe-aşa, apoi are el ac de cojocul acestuia. Aşa că s-a hotărât să rezolve el problema, dar să nu spună nimănui cum. S-a întors la stand, unde acum era singur, doar se terminase tura, acolo fiind o singură tură.

Viorel a montat corect pistonul sertăraşului, nu ca în desen, a asamblat totul şi a pornit aparatul: acum acesta mergea perfect. Fără a fi deranjat de cineva, a făcut acelaşi lucru pentru încă un aparat, aşa că l-a apucat ora 22, însă a plecat acasă fericit. „Acasă” e un fel de a zice, căci locuia cu chirie mare la o gazdă, uzina neasigurându-i locuinţă, având prioritate muncitorii, doar conducea clasa muncitoare…

A doua zi, la ora şapte şi ceva dimineaţa, când începea lucrul, el se afla la uşa directorului general. Mai veniseră unii la director, care erau deja în biroul acestuia. Viorel a intrat cu tupeu în birou la director şi a spus doar atât: două aparate le-a reparat el şi sunt în regulă, iar acum vrea să le repare şi pe celelalte. Cei de acolo, care se tot întrebau ce e de făcut cu acest lot, tocmai cu asta se frământau. Necazul era şi mai mare: livraseră deja anterior un lot de 20 de asemenea maşini tocmai în Vietnamul de Nord, fără a fi controlate la stand, acesta fiind atunci încă în construcţie, iar acum sosise o telegramă care spunea negru pe alb că acestea nu funcţionau, cerând să vină urgent un specialist să le pună în funcţiune. Telegrama venise de la Bucureşti, de la Maşinexport, oamenii de acolo completând telegrama cu fel de fel de ameninţări. Situaţia era gravă, toţi erau disperaţi. Şi tocmai în acest moment a intrat Viorel şi le-a spus că a găsit soluţia şi că reparase două aparate. Toţi au rămas uluiţi, mai ales că pe el nu-l cunoştea decât şeful secţiei, care s-a arătat intrigat, încercând să-l ia la rost că de ce se amestecă unde nu e treaba lui. El, fără a se intimida, le-a răspuns prompt că merge la stand şi că vrea să arate că totul e în ordine. A ieşit din birou şi a plecat. După zece minute s-a trezit la stand cu toată conducerea uzinei, iar el, calm, a arătat cum două din aparate funcţionau bine, toţi rămânând uluiţi. Proiectantul l-a întrebat cum a făcut, însă el i-a răspuns de faţă cu toţi că fusese ieri la dumnealui şi n-a fost primit, ba chiar a fost jignit, aşa că acum nu este obligat să spună cum a făcut!

Directorul general l-a luat pe Viorel la dumnealui în birou şi l-a întrebat cum a făcut. Viorel, ca să-şi păstreze secretul, i-a făcut o schiţă complicată şi i-a explicat cât mai încâlcit, ştiind că directorul era inginer în altă specialitate şi că nu va pricepe mai nimic din toate explicaţiile lui. Atunci directorul i-a arătat telegrama din Vietnam şi i-a spus franc, cu ton de comandă: să repare şi restul de aparate deja montate, apoi să-şi facă bagajele că în curând va pleca în Vietnam! L-a trimis să-şi facă poze pentru paşaport, apoi să meargă la Serviciul cadre pentru formalităţi, precizând că va aranja dumnealui totul ca actele să fie gata cât mai repede, ei având un termen impus de Maşinexport. Viorel de abia şi-a găsit timp să se mai documenteze la biblioteca regională despre Vietnam, doar voia să ştie şi el pe unde se va duce.

Vietnamul de Nord, ţară socialistă (acum, în 1963), se învecinează cu China, Laos, Cambodgia, Vietnamul de Sud şi Marea Chinei de Sud. Capitala este la Hanoi, iar limba vorbită este vietnameza. Se mai vorbesc: franceza, engleza, chineza şi khmera. Există şi multe religii: budhism, daoism, confucianism, creştinism şi islamism.

Vietnamul a fost sub chinezi până în secolul al X-lea, din anul 939 a devenit stat independent, iar în 1862 a fost colonizat de francezi, împreună cu toată Indochina. În nord există munţi înalţi de 3147 de metri, iar în sudul Vietnamului de Sud este delta fluviului Mekong, fluviu lung de 4350 de kilometri, care trece prin mai multe ţări, China, Myanmar, Thailanda, Cambodgia, Vietnam, şi se varsă în Marea Chinei de Sud. Între acest fluviu şi Fluviul Roşu există câmpii întinse, iar în vest şi în centru sunt păduri. Ca resurse naturale există în subsol antracit şi fosfaţi. Produsele agricole sunt: orez, trestie de zahăr, cafea, ceai, tutun. Există şi bananieri. În delta Mekong-ului s-au făcut multe defrişări pentru a se obţine terenuri agricole din cauza înmulţirii populaţiei. În deltă trăiesc peşti negri şi peşti albi, creveţi, crabi, şerpi, broaşte.

În 1940 Vietnamul a fost ocupat de japonezi, apoi s-au întors francezii, iar în 1954 francezii au fost expulzaţi, după care Vietnamul s-a divizat în două părţi: comunistă în nord şi capitalistă în sud. În 1945, japonezii s-au retras, fiind învinşi în război, iar mişcarea naţionalistă, cu ideologia marxist-leninistă, a ocupat Hanoiul, impunând un guvern provizoriu care a proclamat independenţa, ducând un război de gherilă cu francezii până în 1954, când aceştia au plecat, iar Vietnamul s-a împărţit în două fiind divizat de paralela 17. În 1960 cei din nord au primit sprijin militar sovietic în lupta cu cei din sud.

Clima este variabilă cu latitudinea, în zona Hanoi fiind climă subtropicală umedă, cu multe ploi. Vara e vreme umedă şi caldă, fiind şi multă ceaţă, temperatura medie anuală fiind de 23,6 grade Celsius şi umiditatea relativă medie de 79%. Se mănâncă supă de tăiţei de orez, carne de vită şi de pui, dar şi câini, şerpi, insecte, ouă de furnici.

Viorel a găsit la bibliotecă în nişte reviste unele detalii despre Vietnam, care l-au cam speriat. Evident, revistele erau din anii 30, iar unele detalii de acolo erau şi mai vechi.

Astfel, a aflat că vechea denumire de Annam sau An-Nam înseamnă „Liniştitul Sud” şi se scrie cu două ideograme: prima reprezintă o femeie sub un acoperiş, însemnând „linişte”, iar a doua indică o busolă cu acul spre sud. E drept că fiind stilizate în stil chinezesc, Viorel n-a prea identificat femeia şi nici busola…