https://blog.revistaderecenzii.com
Sulina, 1 August
În sfârșit mult așteptatul ordin de plecare sosise.
Itinerariul călătoriei îl știam de mult; câte zile nu pierdusem, noi ofițeri tineri, cu hărțile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei‑Mici.
De două luni navigam tot prin aceleași locuri învârtindu‑ne între Constanța și gurile Dunărei; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.
Manevrele de pânze, evoluțiile în largul mării, tirul, exercițiile de bărci și întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea așteptării celei dintâi călătorii mai lungi.
Visele mi se împlineau… acele vise care îmi mângâiaseră viața tristă de școală… o viață de copil chinuit, îngropat între zidurile școalelor militare, unde vremea se târa așa de greu între orele de instrucție, când îmi îngheța mâna pe patul armei, și între orele de meditație, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechiu și ros de coatele atâtor generații.
Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice cari îmi chinuise copilăria: uitasem până și patul de la închisoare… patul acela tare, de lemn acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopți mi‑am odihnit trupul zdrobi, de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.
Ah!… de câte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând așa într‑o toropeală pacinică și dulce, între vis și viață, înaripata închipuire își lua sborul și înflăcărând simțirea mă purta prin locuri nevăzute dar așa de frumoase și atât de mult visate.
De câte‑ori nu mă‑ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine: „tu pe unde te afli acum? eu mă?… a! eu sunt departe… pe valurile Mediteranei, spre Italia… pe coastele Calabriei!”
Ce bine le cunoșteam aceste locuri – din atlasul geografic, bine‑înțeles.
Renăscând în aerul curat și binefăcător al mării, într‑o nouă viață, trecutul îmi apărea așa de departe, ca într‑o ceață fumurie și nedeslușită, din care se desprindea uneori par‑că o altă ființă în locul meu, o altă ființă osândită, care trăise de demult cândva acele vremuri de copilărie tristă.
O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui Mircea; în cercul binevoitor de ofițeri vechi de diferite grade, ne aflam și câțiva noi veniți, abia scăpați de pe băncile școalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceiași mahala într‑un oraș din fundul Moldovei.
După atâta vreme scursă ne întâlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceiași soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.
Ziua când trebuia să părăsim țara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „la ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei și‑a ofițerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore brikul Mircea va părăsi portul Sulina, ieșind în larg va lua drumul spre Kersonez”.
E seară, totul e gata, n‑așteptăm decât ora plecării.
O geană roșă‑aurie mai sclipește pe cer în fund spre asfințit, iar din spre miază‑noapte o pată cenușie ca o manta sdrențuită s‑apropie plutind prin înălțime; e‑un nour ce vine mânat de suflarea vântului de Nord.
Până la vremea plecării toți ofițerii trecem pe cheu în fața vaporului printre lumea adunată acolo.
Noi ne strângem în jurul unei mese din fața cafenelei, lăutarii cântă, limbile se desleagă, curg vorbele de spirit și glumele sărate cu cât se golesc și se reînnoiesc mereu halbele.
Iar Mircea, bătrânul Mircea, încă tot frumos și mândru, gata de drum și de lupta valurilor, ne așteaptă ancorat lângă cheul pe care lumea se strânge mereu privind la jocul marinarilor de pe punte.
Fiind în repaus, ca să‑și uite grijele, luându‑și rămas bun dela țara pe care o părăseau, se încinsese o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale – mă rog, ca românul când vrea să înșele grijile, să‑și stingă focul necazurilor.
Numai câți‑va printre ei, recruți ce nu mai fuseseră îmbarcați niciodată, retrași mai deoparte, tăcuți, triști, stau rezemați pe coate de balustradă, cătând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându‑și cu privirile înduioșate parcă rămas bun de la ai lor, cari de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.
Un pilot de la Comisiunea Europeană s‑apropie de masa noastră. „He!… domnule căpitan, nu cred să mai plecați în seara asta, uite semne de furtună”.
Toți ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într‑o pânză neagră și umedă.
Un vânt rece și sărat din spre largul mării se‑ntărește mereu, și mereu crește zgomotul valurilor ce se isbesc de cheu, spărgându‑se într‑un muget sălbatic perdut departe în întunericul pustiu al mării.
Câteva umbre negre se desprind din depărtare și cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.
Dar se dase ordin să părăsim portul și trebuia să plecăm.
Ne luăm rămas bun de la prietenii strânși în fața vaporului și intrăm pe bord în uralele mulțimii de pe cheu.
„Echipaj la posturile de plecare” răsună vocea șefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.
Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet trăgându‑și pe nară cu un zăngănit fioros lanțul ancorei ce se desprinde de pe fund.
Ancora sus la postul ei; și alunecăm încet făcând rondoul în fața cheului care răsună de sgomotul mulțimii și a muzicii, pe când pălăriile și batistele flutură încă în bătaia vântului în semn de adio!…
Mircea tot mai însuflețit despică apa, eșind din gura Dunărei, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.
Pământul țării rămâne în urmă.
În picioare, la postul meu din provă, încă odată îmi arunc privirea înapoi: pământul ca o pată neagră se perde în întunericul nopții pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.
Și din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roș obosit al farului, care veghiază urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într‑o legănare sbuciumată își moaie par‑că vârful aripelor desfăcute în negrul apei și al pustiului întins, fără margini.
II.
Pe mare, 2 August.
Vântul se întărește mereu.
După miezul nopții o furtună cumplită își deslănțue furia urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoae și atunci par‑că geme într‑o desperare răutăcioasă înăbușindu‑și furia, pentru a isbucni iarăși în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.
Mircea – o jucărie minunată – se rostogolește sbuciumat pe întinderea asta neagră și zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părțile, formându‑se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în același timp de la un loc la altul într‑o goană fără sfârșit, într‑un joc amețitor, nebun, fără astâmpăr.
Începe o ploae rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca niște sfîrcuri de biciu plesnindu‑mi obrajii.
Pe bord nu doarme nimeni.
Comandantul nostru n‑a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofițerul de quart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola și harta privind mereu în sus spre catarge.
Oamenii suiți în arboradă lucrează grăbiți, cu ochii aproape închiși, biciuiți de ploae, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par niște umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mișcă cu o iuțeală neregulată un amestec de degete încleștate ce strâng pânzele înfășurându‑le.
Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperechiate, șoaptele nedeslușite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluerând ascuțit prin macaralele prinse în colțul pânzelor scuturate.
Un amestec nedeslușit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăștie fiori de groază.
Prin întunericul de nepătruns al nopții, prin haosul acesta negru și pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colțul unui nour; și în urmă o brazdă de foc tae drum unui fulger orbitor; un șirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.
Iar bubuitul tunetelor zguduind cuprinsul se sparge în depărtări nevăzute, stingându‑se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.
Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țin echilibrul mlădiindu‑mi trupul după mișcările vasului.
O clipă amețitoare, un vârtej pare‑că îmi painjinește ochii… îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte… simt o gâdilătură în furca pieptului și un nod care se ridică înfigându‑se în gâtlej, făcându‑mă să înghit în sec… a!… cunosc: e începutul răului de mare – această veche și ciudată boală pentru care nu s‑a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alții nimic.
Și plouă, plouă mereu; minutele se scurg așa de încet, chinuitor de greu.
Într‑o gândire înceată și greoaie îmi analizez simțurile, cătând să‑mi dau seamă de ce simt eu și cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârție din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.
Hotărât, nu… nici o umbră de teamă nu poți întâlni pe chipul vreunuia, nici o șoaptă de desnădejde nu poți auzi, nici un fior de groază nu poți surprinde în toată mulțimea asta care se mișcă tăcută, făcându‑și serviciile știute, fiecare la postul său în cea mai desăvârșită liniște – ori poate rușinea pe unii îi stăpânește atât de mult ștergându‑le orice umbră de teamă.
Zăresc în proră câțiva, culcați pe punte cu capetele răzămate pe colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâți din catarge; istoviți de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându‑și picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.
Ploaia a încetat.
Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:
„Se vede o lumină albă în tribord”.
„E farul de la Caliakra”, șoptește ofițerul de quart potrivindu‑și binoclul în dreptul ochilor.
În fund, în depărtarea ștearsă, un punct mic galben licărește pâlpăind slab prin întuneric.
Noaptea începe a se risipi: întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară așa de trist răsare ridicându‑se dintre crestele albe ale valurilor – răsăritul soarelui după furtună.
Departe de tot pe întinderea asta mișcătoare, neastâmpărată,un punct negru se desprinde. Încet punctul acela se înalță și se coboară crescând din ce în ce mai mare.
Toți privesc spre dânsul… se apropie… trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliți înălțate par‑că anume să spargă norii ce se târăsc așa de jos, aproape de fața apei
„Le cunosc bine după gabii; sunt catargele Elisabetei”, văd pe câțiva care privesc cercetători spre larg.
Crucișătorul „Elisabeta” avusese ordin să plece în aceiași zi din Constanța și să ia drumul tot spre Kersonez.
Elisabeta e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari înfipte în coaste.
Ea alunecă încet înainte, prăvălindu‑se pe o parte și pe alta, amețită parcă de loviturile valurilor care năvălesc isbindu‑se de ea.
Iar în urmă‑i fumul scăpa pe gura coșului în inele negre, ca un șarpe uriaș ce se svârcolește gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.
Și noi cătăm țintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, amețitor….. sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par așa de lungi în cât un gând de groază are vreme să‑ți scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari cătând a reține cu vederea corpul acela negru care dispare înghițit de valuri ca într‑o prăpastie adâncă…… și așteptăm, ținându‑ne răsuflarea stăpânită, să‑l vedem răsărind iar culcat pe o coastă în muchea unui alt val.
Simt mirosul greu, înecăcios, de unt‑de‑lemn ars, răspândit de jos de la mașina care‑și grăbește mereu bătălie sacadate.
Mașina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putință a mai continua drumul înainte cu vântul din față.
De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgându‑se cu sguduituri groaznice.
Comandantul se hotărăște să ne abatem din drum, schimbând direcția, și să intrăm la adăpost în golful Kavarna, până când s‑o mai liniști marea și‑o cădea vântul.