JUNIMEA

JUNIMEA

de D. IONESCU

Primul critic literar român care şi-a fundamentat poziţia critică de demascare a operelor mediocre şi de restabilire a valorilor literare pe baza unei judecăţi filosofico-literare, a fost Titu Maiorescu, unul dintre fondatorii societăţii Junimea, „o comunitate bazată pe aceleaşi afinităţi spirituale“, după cum o definea Tudor Vianu în Istoria literaturii române moderne. Societatea Junimea a luat fiinţă în 1864 în Iaşi, din iniţiativa unor tineri întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Th. Rosetti şi V. Pogor. Naşul literar al societăţii a fost Th. Rosetti, venit de la studii din Franţa.

Zaharia Ornea, în lucrarea Junimea şi junimismul, îl considera pe Iacob Negruzzi, întors de la studii din Germania, la fel ca Maiorescu, „sufletul organizatoric al acestei societăţi“. Până în 1893, Iacob Negruzzi va fi directorul revistei Convorbiri literare, revistă editată la Iaşi de la 1 martie 1867 până în 1874.

Activitatea Junimii, a cărei deviză era: „Intră cine vrea, rămâne cine poate“, s-a manifestat începând cu 1864, printr-o serie de prelegeri populare ţinute la Iaşi, conferinţe pe teme variate.

 

 

ACTIVITATEA JUNIMII

 

I.

În prima etapă, 1864-1874, Titu Maiorescu îşi propune să militeze pentru formarea unei limbi literare unitare care să consolideze unitatea politică din 1859. În acest scop, va publica studiul Despre scrierea limbii române. Combătând atât principiul etimologic, susţinut de reprezentanţii curentului latinist, cât şi principiul tematic pur, susţinut de unii adepţi ai lui I.H. Rădulescu, Titu Maiorescu militează pentru o limbă literară unitară, şi în calitate de membru al Academiei, împreună cu Th. Rosetti şi B.P Hasdeu, prezintă un Proiect de ortografie în 1880, şi apoi în 1894. De asemenea, el a semnalat pericolul germanizării limbii naţionale, în studiul Limba română în jurnalele din Austria.

Junimea îşi propune, prin Titu Maiorescu, să alcătuiască o antologie a poeziei române de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. Titu Maiorescu scrie celebrul studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, studiu publicat cu un dublu scop: pe de o parte, să dea posibilitatea poeţilor cu talent să-şi perfecţioneze arta lor, iar, pe de altă parte, să ofere publicului cititor o măsură sigură de a deosebi frumosul, adică opera de talent, de urât, anume, opera mediocră. Sursele de bază ale acestui studiu sunt: Poetica lui Aristotel şi  Prelegerile de estetică ale lui Hegel.

Nicolae Manolescu în lucrarea Contradicţia lui Maiorescu, menţionează cele două laturi ale cercetării critice maioresciane: „de semnalare a poeziei rele şi de promovare a adevăratei poezii“.

Studiul este împărţit în două: „Condiţiunea materială a poeziei“ şi „Condiţiunea ideală a poeziei“.

Maiorescu porneşte de la „Condiţiunea materială a poeziei“, anume de la Estetica lui Hegel, de la ideea că poezia ca ramură a artei, e chemată să exprime frumosul, dar spre deosebire de  muzică, pictură, sculptură, poezia are ca material cuvântul. Cu timpul, cuvântul şi-a pierdut sensul concret, devenind o noţiune abstractă, generală; îi citează aici, pe W. Shakespeare şi V. Hugo. Cere utilizarea epitetelor ornante în poezie, pentru sporirea sensibilităţii cuvântului, a personificărilor care dau viaţă obiectelor, cum face Grigore Alexandrescu în „Umbra lui Mircea la Cozia“, a metaforelor şi comparaţiilor.

El recomandă poeţilor să se ferească de trei imagini uzate: „florile“, „stelele“ şi „filomelele“.

Despre condiţiunea ideală a poeziei, Maiorescu scrie: „Ideea poetică este totdeauna un sentiment sau o pasiune şi niciodată o cugetare intelectuală sau ştiinţifică“. De asemenea, el consideră că poezia este un repaus al inteligenţei pentru că oferă acea linişte contemplativă la marile probleme ale omului. Critică, de asemenea, mania diminutivelor şi frazeologia din unele poezii, demagogia verbală pe care o combate în mod magistral în articolul „Beţia de cuvinte“ din 1873.

Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 a avut un rol important în promovarea poeziei de valoare şi în combaterea poeziei mediocre.

Acest spirit polemic este prezent şi în studiul În contra Direcţiei de azi în cultura română, studiu care va determina riposta lui Eugen Lovinescu. Titu Maiorescu aprecia că epoca modernă s-a realizat prin împrumuturile unor forme din Apus: instituţii culturale, politice, sociale, care nu corespundeau fondului nostru naţional şi de aceea, se ridică împotriva „formelor fără fond“: „Am împrumutat numai lustrul din afară, iar instituţiile culturale, fără pregătirea culturală corespunzătoare a publicului, nu numai că nu aduc niciun folos, dar sunt chiar stricăciuni“. Mentorul Junimii, care era un mare om de cultură, considera că trebuie să se urgenteze ridicarea nivelului cultural al maselor.

O lucrare de selecţionare a literaturii române din perioada 1868-1872 este Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), direcţie care se caracterizează prin trei trăsături: restabilirea valorilor literare, însuşirea ideilor înaintate din cultura apuseană, păstrarea şi accentuarea fondului naţional. În fruntea Direcţiei noi, Maiorescu l-a aşezat pe Vasile Alecsandri cu ciclul „Pasteluri“, „o podoabă a literaturii române“; după el, pe Mihai Eminescu, „poet în toată puterea cuvântului“, care până atunci publicase trei poezii: „Venere şi Madonă“, „Epigonii“ şi „Mortua est“. Al treilea poet, în această ierarhie, este Samson Bodnărescu cu poezia „De la mare“. În domeniul prozei artistice, locul întâi îl ocupă Vasile Alecsandri, apoi Al. Odobescu cu Povestirile istorice, şi Iacob Negruzzi cu Copii de pe natură.

Titu Maiorescu este pentru o critică literară severă, dar dreaptă, corectă.

Această primă etapă a activităţii Junimii este cea mai valoroasă. La şedinţele societăţii participă în această perioadă marii noştri clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, V. Conta şi istoricul A.D. Xenopol.

 

II.

A doua perioadă din activitatea Junimii şi a lui Maiorescu, mai ales după venirea acestuia în capitală în 1874, este consacrată descoperirii şi promovării capodoperelor. În această direcţie, Vasile Alecsandri va citi la Junimea, dramele Despot-vodă, Fântâna Blandusiei, Ovidiu, I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, şi chiar Alexandru Macedonski, Noapte de noiembrie.

Titu Maiorescu era considerat spiritul conducător al Societăţii şi de aceea, în şedinţele de cenaclu, el avea ultimul cuvânt. Trebuie să subliniem şi eforturile lui Maiorescu de a ajuta pe unii tineri la studii în străinătate, precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Paul Cerna.

În această perioadă, el va lua apărarea lui Vasile Alecsandri în Poeţi şi critici, iar în studiul Comediile d-lui Caragiale, pe cea a lui Caragiale, acuzat de imoralitate şi respins de la premiile Academiei din cauza Comediilor.

În Comediile d-lui Caragiale, criticul junimist dezvoltă două probleme: raportul dintre literatură şi realitate, precizând că teatrul lui Caragiale aduce pe scenă tipuri, personaje din viaţa noastră socială, personaje din rândul micii burghezii, ridiculizate pentru spoiala de cultură, ca o ilustrare a teoriei despre forme fără fond; în ce constă moralitatea artei: arta a avut totdeauna o misiune morală şi ea este morală prin valoarea ei artistică, şi nu prin afirmarea unor idei moralizatoare. Plecând de la Estetica lui Schopenhauer, Maiorescu socoteşte că arta adevărată are misiunea de a ne transpune într-o lume a ficţiunii, a imaginaţiei ideale, eliberându-ne astfel de tirania egoismului. Ar fi greşit să punem sub semnul egalităţii morala din artă cu morala din viaţa cea de toate zilele. Altfel, ar trebui să declarăm imorale capodopere ca Richard al treilea de W. Shakespeare sau Mizantropul de Moliere. Prin urmare, singura moralitate care se poate cere Comediilor lui Caragiale ar fi înfăţişarea unor tipuri şi situaţii caracteristice, care prin înfăţişarea lor artistică, transfigurată, să ne poată transpune în lumea închipuită de autor, ca să producă în conştiinţa noastră emoţia estetică. Opera fără valoare artistică este imorală şi chiar trivială.

Acest studiu va constitui punctul de plecare în polemica de durată cu C. D. Gherea.

Tot în această perioadă, mentorul Junimii publică un studiu valoros intitulat Eminescu şi poeziile lui (1889), în care afirmă că marele nostru poet a fost o personalitate atât de puternică, încât opera sa nu se explică decât prin genialitatea poetului. La această vocaţie, trebuie adăugată cultura remarcabilă a poetului în domeniul filosofiei şi al culturii în general. Mihai Eminescu a fost un poet prin naştere, dar a cărui operă ilustrează şi cultura sa vastă.

Eminescu a trăit în lumea ideilor generale. De aceea, dispreţuia tot ce era convenţie socială şi era indiferent la condiţiile materiale.

Un comentariu la „JUNIMEA

  1. Citesc cu incantare prezentarile pe care domnul profesor DAN IONESCU le face, pe rand, umanismului, junimismului si simbolismului. Nota simpla, dar patrunzatoare,de o rigurozitate in acelasi timp poetica, analiza sustinuta de un limbaj clar, documentat, care nu se pierde in savantlacuri si pretiozitati greu de lecturat. Ma bucur sa gasesc in aceste articole de exceptie lamuriri edificatoare, accesibile tuturor. Chiar si inginerilor.

Dă-i un răspuns lui Jianu Liviu-Florian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *