https://blog.revistaderecenzii.com/

Mârcu e un han așezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Șarul Dornei și Broșteni.

Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni și, prin urmare, o mulțime de care țărănești, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerțul și toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, țesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ștergare de borangic, lăvicere, țesături mai subțiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc,si pleca mai depoaerwww linguri grosolane, scăfiți, coveți, știubeie de salcie, chersine și alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.

Așa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.

— Ei, și ce-ai rămas țintuit în drum? auzii deodată pe tovarășul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage?

— Și de una, și de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ți pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi pe cât cu putință, bărbânța hodorogită dintre umerele tale; cine știe, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puțin lapte acru ca plocon, spre a-ți face și ție loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thaďs, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. A m e r e m e t i ș i — a drege.

— Fără să te măgulesc, trebuie să-ți mărturisesc, zise tovarășul meu, că — din câți cunosc — dumneata ești cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puțin ordinea cronologică a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea și alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre ; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?

Descălecarăm la ușa crâșmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei și intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâșmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea și, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârșit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare și de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-și dăduseră întâlnire și se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâșmarului de la Mârcu. Cei câțiva dulapi unsuroși, așezați în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinși, pe toate părțile, de bărbați și de femei cu măsuri și cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin și rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; și după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăție nemțească pe care și el, de ciudă și pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de „chilă”; și iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala , nici cu merța, ci numai cu chila. Și se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală; și, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naționale trebuie căutat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau

Cu stomacul plin (lat.) Stamboală — baniță. Șloim. E o greșeală. Badea Ion, crâșmarul nostru național, are tot atâta de puțini dumnezei, dacă nu chiar mai puțini, decât cel mai perciunat Avrum: păpușoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot așa de bine drumul spre badea Ion, ca și spre jupânul Ițic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidovești, ar fi în cazul celălalt curat românești; și, deși lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuși să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puțină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.

Și deși, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, țăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuși ca bărbații de munte să aibă fața arsă și îmbătrânită, iar femeile să pară ca niște capre cu picioarele etice și cu sânuri lungi, ascuțite și sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în brațe copii mici. „Al cui e copilul, mătușă?” o întrebam eu, dorindu-i cale bună. „A cui să hie? ia, a neu”, răspundea ea cu glas subțire și înțepat, lăsând să se întrevadă o raghilă ruginită de dinți, în dosul a două buze albe cu pete roșii-vinete. „Prea cu putință, ziceam eu în gând, căci și copilul însuși e bătrân…”

— Noroc bun, zisei, intrând în crâșmă, urmat de tovarășul meu, și adresându-mă crâșmarului.

— Foarte mulțumim, răspunse el mecanicește, și urmând a deșerta gărăfi și a umplea pahare și măsuri de rachiu pentru numeroșii săi mușterii.

Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câțiva cârnați lungi, colbăiți, subțiri și cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înșiși le era foame, atâta erau de costelivi!… Oricum, tovarășul meu îi măsura Raghilă — darac, instrument cu dinți de fier pentru pieptănat fuioarele de cânepă.

cu ochii scânteietori și lacomi, și era cât pe ce să întindă mâna și să înhațe unul.

— Puțină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înșirate pe ață și spânzurate pe cuie în crâșma de la Mârcu.

Tovarășul meu mârâi ceva printre dinți, dar se stăpâni.
— Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâșmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe mușterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.

Și femeia se apropie de mine. Crâșmarul se părea că-și caută de treabă.

— Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe și suntem osteniți și flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?

Crâșmarul însă, care auzise întrebarea mea și care cu o repegiune de maestru cântărise câștigul ce i se înfățișa, zise femeii lui:

— Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, și vezi ce poftesc. Ne scularăm și urmarăm pe crâșmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâșmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Șeștină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, fața ovală, câte o gropiță în fiecare obraz când râde, vârsta — 25 de ani… Și dacă mai adaugi că viața sedentară și bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea și frăgezimea formelor femeiești, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă și curată a feței și a brațelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea și n-ai fi putut să-ți dai socoteală cum de se rătăcise această mieluță țigaie printre atâtea capre fără barbă.

— Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie și adresându-mă crâșmăresei, nu căuta că suntem așa prăpădiți; ia pârdalnica as’ de ploaie ne-a apucat pe Șeștină și ne-a murat ca pe niște șoareci; dumnealui, îl vezi? și arătai la tovarășul meu, e căprar în armata lui Vodă, și eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii și, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulțumiți.

— Da ce-ți pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.
— Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar știu că n-o să ne dai borș de ochi căprii și friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem așa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.

Și o strânsei ușor de obraz cu dosul a două degete.
— Da-ți aștepta o țâră? mă-ntrebă ea zâmbind și dându-mi jos mâna cu o lovitură ușoară.

— Da om aștepta și două, numai cât mai degrabă, că tovarășul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele și n-aș vrea să moară flămând, sărmanul.

— Îndată, încheie Zamfira noastră, ieșind iute și trăgând ușa după dânsa.

Peste puțin, Axinia intră în odaie.
— Da ‘neavoastră, mă întrebă ea, îți rămânea aici ori mergeți mai departe?

— Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broștenilor?

— Cum îți vrea ‘neavoastră.
— Foarte bine, mânem aici. Du-te și cere să-ți deie să mănânci; cere să-ți deie și vin, dacă bei; pune-te bine la cale și, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.

Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieși și se duse.

Tovarășul meu se lungise cu fața-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie și stătea nemișcat, cu ochii în podele Podele — tavan.

și cu ceafa rezemată între degetele încleștate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai și eu într-un cot pe celalt pat; mă simțeam obosit. Peste puțin, ușa se deschise și jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins și altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițele și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculițe; lingurile de tisă, cu coada în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros și mare șervet de cânepă strâns în patru.

— Bravo, jupâneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crâșmăreasă cum punea masa, și fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe niște feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarășul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să știi că, până acuma, el a și suflat cu gândul o mămăligă întreagă și-o oală cu borș; pentru el, prin urmare, și fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da știi d-ta, de cele sântiliești, pe-o parte gălbii și pe alta trandafirii și, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac strașnic.

— Ei, dumitale nu ți-e foame, zise ea roșindu-se ușor și sfârșind de pus masa.

— Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.

— Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarășul meu, întorcându-se pe o parte și cu fața-n casă.

Crâșmărița ieși și, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frământat chiar atunci și o strachină, și mai mare încă, plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănânce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatic.

— Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei așezându-mă și eu la masă, pe cât văd, d-ta îți bați joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ți spun că d-lui e Flămânzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pâine și nouă ialoviți fripte; și d-ta ne-ncurci c-o lingură de borș și c-un strop de brânză? Ia stai numai oleacă ș-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă și scrob, și brânză, și borș, și mămăligă.

— Și d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănânce?

— A! Vasăzică pe d-ta, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te așez la badea Ilie.

— Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are. Și răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri… „Hm! cugetam eu, pișcând din mămăligă și sorbind subțire borșul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii și, dacă cerurile s-ar hotărî să-și amestece cu mările culoarea și adâncimea lor, ar trebui să se ieie puțin după ochii sprintenei jumătăți a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broștenilor; nu știu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice și cu ce viață arzătoare ar însufleți ele moarta lor adâncime… Și în ochii jupânesei Zamfira e atâta taină și atâta viață arzătoare!… Sunt atât de mici gropițele din obrajii ei când râde!… Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. Toți trandafirii pământului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică și înflorită a crâșmăresei…” Ialoviță — vacă mare și grasă.

Și nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deșartă și că, în mod inconștient, luam de două ori din mămăligă și niciodată din borș. Și poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stea înfiptă în fața mea și, mai ales, cine poftise pe sfântul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră și să amestece nuanțele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe și trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?

— Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mâinile în buzunări și răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosânzene, și că s-a vârât pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină…

— Ei!… zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Și un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă și ieși.

Peste puțin ușa se deschise și Axinia intră.
— Da…
— Da bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Șar?

Axinia se uită lung la mine, neînțelegând de ce-o luam așa repede.

— Cată-ți treaba, Axinio, zise tovarășul meu bătând-o ușor pe umăr; nu te speria; ia jupâneasa Zamfira nu-ș’ ce-o făcut, nu-ș’ ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva știi tu să descânți de săgetătură?

— D-apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate mușcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.

— Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfârșești cu fleacurile? Du-te, Axinio, și zi cuiva să ne aștearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?

— Da m-oi culca și eu undeva.
— Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâine dimineață cu fluier de argint între dinți; nu de alta, da n-aș vrea să-ți văd iepele și pe cuconașul ist tânăr bocindu-te.

— Lasă, nu purta ‘neata grijă de asta, zise ea roșindu-se ușor și ieșind din odaie.

Peste puțin, jupâneasa Zamfira și cu Axinia intrară cu de-ale așternutului. Puseră pe fiecare pat și la căpătâi câte o pernă mare și vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire și alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeșnic de lut cu o lumânare de seu și câteva chibrituri.

— Iaca așa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — și arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?

— D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine și neînțelegându-mi rostul întrebării.

— Nu glumești?… Chiar d-ta singură, jupâneasă Zamfiră?
— Ei, zise ea ca înțepată de întrebarea mea, d-tale ți-i de glumit, nu ți-i de dormit.

— Ba deloc, jupâneasă Zamfiră; eu n-am glumit de când sunt.
— Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarășul meu, ia să-ți spun eu una și bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperământ și hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi și pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufnițele și toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei d-tale; ș-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la ferești… Trebuie să știi că d-lui îi lunatic și noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufnițele și cu liliecii.

— Da poate că n-a mai hi tocmai așa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.

— Vasăzică…

Și tovarășul meu își puse mâinile la spate și privi pe crâșmăreasă drept în ochi.

— Vasăzică, zisei eu apucându-l de vârful urechii și făcându-i vânt, vasăzică, stânga-mpree… jur! și la culcare… marș!

Amândouă femeile ieșiră din odaie râzând cu hohot. Când ne scularăm dimineața, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâșmei și Axinia-i înșeuase. Badea Ilie și jupâneasa Zamfira erau sculați și trebăluiau prin crâșmă.

Plătirăm și ieșirăm să plecăm.
— Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul spre drum.

— Să mergeți sănătoși și drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie și jupâneasa Zamfira, și mai poftiți când v-îți intoarce, adăugă aceasta din urmă.

— Bucuroși, să vă găsim sănătoși! Plecarăm. Pentru întâia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineață de vară, fără să-mi dau seama de frumusețea locurilor ce străbăteam… Gândurile mele rămăseseră departe de mine… Și cine știe cât aș fi mers astfel, dacă tovarășul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească…

— Ei! bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia privește și-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veșnic de primăvară, care plutește peste fericitele văi ale Cașmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a așezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o priveliște mai măreață decât pe valea Negrei Broștenilor noștri? Oare Himalaiele și Hinducușii misterioasei d-tale patrii își înălțau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? și aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decât aici creștetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic și mai cu măiestrie țesut din ceață și lumină vălul străveziu și imens aruncat de D-zeu peste adâncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creațiunii, era mai dulce și mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? În ce pârâu de rece și curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broștenilor noștri? Și dacă, față de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz și Ruth nu-ți înflorește închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ți răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfârșit, sufletul d-tale mai rămâne, față de toate acestea, lănțuit în sânul crâșmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cânepă…

— Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuși cea mai mare secătură din univers…

— Tocmai când…
— Tocmai când și destul, ori te umflu de urechi.
— Foarte bine; iată un argument în fața căruia trebuie să-mi plec capul și…

— Să taci…

UN POPAS[modifică]

Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniș. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, și ale căror flăcări roșietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemișcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuțite și istețe, conștient de locul ce-l ocupa în familie, stătea și el culcat în apropiere, cu botul pe labe și cu ochii țintă la foc; un copil cu un băț lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, și o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt și întunecos…

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând.

Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acățată de un gard de răzlogi și suită pe el ca pe o scară.

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! și cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înădușit; jupâneasă Catrinăăăă!…

— Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia.

— Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Șar, ș-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ș-o zis să venim să mânem în ia-seară la ‘neata.

— D-apoi că v-iți duce ‘neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înțepat și mânios.

— Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ți fie urât singurică în ia-seară; păcat că nu ne primești; când ai ști ce oameni de treabă suntem!…

Drept răspuns auzirăm o ușă trântindu-se.
— Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe și cu lelea Catrina ta! Unde dracu mânem noi în ia-seară?

— Da las’ c-om găsi noi…
— Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
— Da mânca-o-ar jernii ; parcă crezi ‘neata că doarme singură când nu i-i omu acasă?

— Da?… Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii și intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puțin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă țâșnea din loc în loc prin pereții ei și, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Ușa se deschise largă, și un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.

— Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroși de oaspeți?

— Mulțumim dumneavoastră, bucuroși, poftim, răspunse el alungând câinele.

Descălecarăm. Eu și tovarășul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, așezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol și puternic, cu fața rumenă și plină de sudoare, pălea o mămăligă uriașă. Un capăt de lumânare de seu, înfipt într-un poponeț de lut, și cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchiViermii (reg.) Sfeșnic.

de căsăpie; de jur împrejur, pe lângă pereți, goale, unsuroase și așezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau niște lavițe înguste. Bârnele de brad, din care erau durați pereții fără ferești, își arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă și afumată de sub o lipitură coșcovită de lut galben, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn și peretele despre ușă un teanc scorojit de piei mițoase de oaie stătea înghemuit și umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică și rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviță ceapă, ucise pe masă cu un pietroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafă de lemn plină cu brânză și, poftindu-ne și pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarnițele și cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu și ea să nu rămâie de căruță.

Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarășul meu le dezlega cu o iuțeală și o îndemânare fără seamăn; așa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât asezând în lung o tarniță pe una din lăviți, potrivindu-și în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic și țuguiet, întinzându-și ca o râmă firul subțire și lung al persoanei sale pe lavița prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi și, într-o clipă, adormind. Tovarășul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă și ea o pocladă și o pernă fără să zică nimic, ieși din casă și se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Lavițele erau prea înguste pentru mine și mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.

— Măi băieți, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi?

— Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?

Și fără altă vorbă, ieși din casă unul din ei și, peste câteva minute, se întoarse cu o coșcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei și eu o tarniță drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu așternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii și chemai somnul. Cei doi băietani se și lungiseră cu fața-n sus și cu piepturile desfăcute pe locurile de pe lavițe rămase slobode.

Stinsesem lumânarea de mult, și somnul, cu amețitoarele lui mângâieri, căută să amorțească și să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păși în adânca liniște a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat și răgușit, ce-l făceau niște picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar și îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr și, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate… În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare și, pipăind, căutai să mă încredințez… nici urmă de udeală… și totuși picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des… Poate că vechimea lucra și noaptea la desființarea coșmoagei în care mă adăpostisem, și lutul din coșcovituri cădea peste mine în mici fărâmături… Se poate; scosei mâna de sub învelitoare și căutai să mă încredințez… Nici o urmă zgrențuroasă!… Și totuși micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneață din fânul pe care mă culcasem mă înțepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai și impresia înțepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi așez mâna la locul ei sub învelitoare, și înțepături simții sub genunchi și pe la subțiori… Aproape în același timp, altele mă arseră în spate, pe piept și după ureche… Și ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părțile atacate. Ca culme, simții pe lungul nasului și pe curmezișul frunții mele urma gâdilitoare a unui mers ușor și grăbit… „O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original”, cugetai eu. Și nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura ființelor silfice , ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunții și ale nasului meu… Sării ars și aprinsei capătul de lumânare…

Priveliștea ce se înfățișă ochilor mei îmi deșteptă în suflet și groaza, și admirația. Întreg peretele din preajma culcușului meu dispăruse sub negre și nesfârșite legiuni de ploșnițe late și pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; și, deoarece ploșnițele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, minchipui că meșteșugul și înțelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omenești. În adevăr, aproape de bagdadie, câțiva din ploșnițoii cei mai iscusiți erau trimiși în recunoaștere și, pipăind drumul, deschideau marșa neguroasei armate; în frunte și pe flancurile legiunilor se țineau alți ploșnițoi negri, grași și pântecoși, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute și negre șiruri, urca la deal încet și cu pas chibzuit; rezervele, care se țineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond și roșiatic al națiunii, înșiruit și el după vârstă, așa încât, la coada urdiei, furnica iute și neastâmpărat o sumedenie de ploșnițe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subțire transpira sângele roș și nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie și în dreptul poclăzii mele, ploșnițele, cu o neînchipuită iscusință, păreau că calculează perpendiculara și, cu o preciziune matematică, dându-și drumul de sus, cădeau drept peste învelișul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, și nu-mi rămase decât admirațiune pentru iscusința cu care acești mici, negri și crânceni dușmani de noapte știuse să lase drumul anevoios al culcușului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei… Oricum, umflai tarnița și poclada și ieșii afară… Iar „visătoarea nopții regină”, care, înSilf — personaj din mitologia popoarelor celtice și germanice, care întruchipă, împreună cu silfida, elementul aerului.

drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălțime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-și da seama pentru ce-mi vânturam eu așa de deznădăjduit bulendrele în aer… Mă îmbrăcai și, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploșnițe, cine știe dacă nu m-aș fi apucat să fac mărturisiri de dragoste „reginei blonde a nopților”, deoarece prea galeș și prea trist se uita la mine din înalta împărăție a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălășlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.

— Măi Tărcuș sau Grivei, zisei, adresându-mă câinelui; fiindcă tu ești singura ființă din univers, care cunoști nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, și-mi arată drumul spre vreo căpiță de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ții un catastih în regulă de toate culcușurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Și blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând ușor, dădu repede din coadă și părea că se silește să priceapă înțelesul vorbelor mele. Cum însă nu știam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înțelege și căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, așadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiță de fân. Nu mă înșelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiței și-o răsturnai.

— Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subțire și speriat.

Și într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân.

— Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului?
— Da ‘neta ai fost? zise ea, scuturându-și repede de pe cap și de pe umeri fânul ce se acațase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.

— Bine, bine c-ai chitit, șopârlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărțim căpița-n două și să dormim.

— Da ghine, ‘neata nu te-ai culcat înuntru?
— Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit și, în loc să dorm cu ploșnițele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine.

Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuș și, când mă uitai, Axinia și dispăruse sub o pătură groasă de fân.

— Fa Axinio, zisei eu culcându-mă și trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăiești că te-azvârl din fân de nu te zărești.

Și fânul de peste Axinia tresări ușor sub mișcarea de echilibru, ce căuta să și-o ea pentru dormit.

— Da ce? ai și adormit, diavol împelițat? Nici o mișcare, nici un răspuns… Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă și aprinsei lumânarea. Tovarășul meu și cei doi flăcăuani dormeau încă duși, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu știu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarășului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani și pe fețele lor aburite de somn, mii de ploșnițe negre și cu pântecele sătule stăteau nemișcate și mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiți, poate de nesomn, începură a se urni încet și greoi și a se îndruma, într-o nesfârșită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coșcoviturile lutului de pe pereți.

— Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarășul meu de un picior și trăgându-l jos; ia deșteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbița Învierii a doua a sunat de mult.

Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi și, când văzu lumânarea:
— D-apoi că doar n-a fi ieșit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.

Și fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu fața la perete și se pregăti din nou de dormit.

— Te înșeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieșit din groapă de mult, și cel ce judecă viii și morții a și trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.

N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate și rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.

— Mă rog, zise el dezmeticindu-se și scărpinându-și cu dreapta iute și îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta?

— Asta vra să zică, scumpul meu, că eu țin cu orice preț să mai rămână câteva, măcar, din picăturile sângelui tău și pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curând vei păși.

— Breeeee!… Da de dimineață a mai început a se-nvârti moara lui Tudoran cea pustie!…

— Dimpotrivă, eu cred c-a început prea târziu; ia privește. Și apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute și negre ale celor doi flăcăuani.

Rămase ca trăsnit; apoi, iute și fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uș-afară. Iar după câteva minute, dădui peste el, după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea… și tot în prezența lui Tărcuș.

Axinia înșeuase caii, flăcăuanii se sculaseră și noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.

— Mulțumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeți sănătoși și mai poftiți când v-iți întoarce.

— Mulțumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecând; mai rămâneți sănătoși!

— Să mergeți sănătoși, răspunseră amândoi într-un glas. Plecarăm. Dimineața era rece și o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O liniște și o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respirația vie și călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceață mișcătoare între malurile ei curate de prund cu multe fețe.

Tovarășul meu mergea zgribulit și cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o țarcă și împrospătată de răcoarea dimineții, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit și ușor. Cât despre mine, potrivit felului meu, și adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor și gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri aurite de intâile raze curate ale unui soare tânăr.

Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Șarului sau Dorna românească, ținta călătoriei noastre. Aici întâlnirăm pe Halunga.

— Da…? zise Halunga văzându-ne; și restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprâncenelor și ale degetului său cel cu inel de aur.

Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din câți există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, și un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult ca să-l înțelegi… Eu îl înțelegeam, căci trăisem mult cu dânsul.

— De la Piatra peste munți, răspunsei aproape în același stil.
— Hai!… și plecă înainte, făcându-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, așezat vremelnic în Șar. Trei zile stăturăm pe loc, și oricine își poate închipui că în aceste trei zile învățai de la Halunga tot rostul, toate chițibușurile și toate șiriclicurile plutăriei.

Și fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriței cu apa până la brâu, tot el acela care înființase în Piatra, cu Te-Deum-uri și aghesme, pitării și căsăpii naționale, tot el acela care pusese temeliile societății, tot naționale, de exploatare a pădurilor sub foarte naționalul nume de „Plutașul”, — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuși foarte națională nenorocire.

Era într-o duminică; și fiindcă locul de petrecere și de adunare în zile de sărbătoare e crâșma și, mai ales, fiindcă crâșmarul din Șar era român și nu jidan, urmează că, împins de curiozitate și îndemnat de Halunga, mersei și eu la crâșmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc țărănimea muntelui.

Și cine nu cunoștea pe Halunga în Șar!
— Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând, urmat de mine, în crâșma plină de țărani.

— Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse crâșmarul, un român cu ochii mici și vicleni.

Și Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mâinile la spate și neștiind tocmai hotărât ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem când pe dreapta, când pe stânga, și căutam să-mi dau o înfățișare pe cât se poate mai puțin ridicolă; și oricât făceam eu pe importantul, totuși țăranii, deștepți și ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului și-și căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin… La un moment dat, ușa se umplu cu pântecele și pieptul unui fel de Goliat, care, intrând înăuntru și înaintând printre țărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăși albe și de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteața neagră și puternică, rumen la față, cu ochii negri, vioi și isteți, era tipul românului în floarea vârstei și a frumuseții… Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă și cunoștea geografia amănunțită a muntelui mai bine decât un autor de cărți didactice; cel puțin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile și, mai ales, la toate crâșmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice și de triangulație.

— Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând.
— Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Și o strângere de mână verde și românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga.

— Măi Filipe, zise Marcu crâșmarului, o ocă de rapciu. Până ce crâșmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeași strângere de mână și aceeași nenorocire mă pândea.

Rachiul se aduse și trei pahare mari se umplură.
— Ia poftiți, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, și-ți cinsti câte-o țî’ de rapciu.

Și să te împingă păcatul să nu primești cinstea românului… Și bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.

— Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el și cu Halunga.

— Bine-ați venit, răspunse el; și dădu paharul de dușcă. Eu și Halunga ne mulțumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecție; dar Marcu nu înțelegea lucrurile astfel; cu „ia mă rog”, cu „bine-ați venit”, cu „bine-am găsit”, și eu, și Halunga furăm siliți să golim paharele până la fund. Și în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghițim flăcări.

Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roș ca un rac fiert, cu ochii bulbucați, strălucitori și înotând în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic și, oricât de obișnuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simțeam, de astă dată, în neputință de a-i înțelege silabele despărțite prin reticențe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie și lui Ilie Marcu o lecție de silabisire.

Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuși, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul care mi se părea că se îmbătase și, într-un dans fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu țărani, cu tejghele, cu uși, cu ferești, cu pastrama de pe cuiele corzilor și cu un motan, ce dormea colac într-un colț, la picioarele unui sac cu făină.

„Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotațiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decât să umple văile munților săi cu mustăți, cu șipuri cu rachiu și cu stomacuri de tinichea?”

Și în ciuda și în dezgustul meu pentru toate crâșmele naționale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare și să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate și să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-și pusese boii în plug cu niște netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâșmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.

Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveață foarte drăguță, ne legă la cap cu câte o grimea albă muiată în apă rece și porunci să ni se dea câte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, și tovarășul meu a cărui deviză era „Non bis in idem” se puse cu picioarele în prag și declară că, cu nici un preț, nu se mai întoarce pe unde venise.

Eu însumi, de altmintrelea, aș fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistrița trebuia să fie mică și drumul pe apă, prin urmare, greu și primejdios. Totuși, față cu hotărârea nestrămutatului meu tovarăș, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pân’la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privința greutăților și primejdiilor ce le-aș fi putut întâmpina.

— Hm! făcu el după un moment de cugetare… greu… la Colțul Acrei… apă mică… Hm… pe Clește, nu… la Chei… la Toance. Grimea — basma. Nu de două ori pentru același lucru.

Și deși înțelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuși el, în dorința lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, și:

— Neagra Șarului, arătă el, străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.

Scoase din buzunar un carnet și-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său și lungimea unui creion.

— Bistrița, zise el, așezându-le frumos și în linie dreaptă, cu degetele-i albe și iuți de scamator.

Și până ce să-mi răsucesc eu musteața, zâmbind față de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mâinile la spate și să mă dau aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga își smulse din picioare botinele și colțunii.

— Colțul Acrei, zise el, așezând curmeziș, în raport cu vârful creionului, unul din colțuni. He, hei!… trebuie plutaș; pe Clește… te duci.

Și celălalt colțun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept și slobod de orice primejdie al Bistriței…

— La Chei… continuă el, așezând la capătul colțunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta și lăsând între ele un spațiu îngust… numai de-amiază se vede soarele.

Iar la o mică depărtare de vârful botinelor și drept înainte își puse pălăria.

— Toancele… iac-așa… iac-așa… zise el frământând aerul cu mâinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă și se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei.

Și înhățându-mi fără veste pălăria din mână…
— Aici-s Chetroșii, zise el așezând-o la locul cuvenit.

Înhățai și eu de pe pat mantaua mea cea mare și, trecând iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfășurai repede în ea și îl cuprinsei puternic în brațe…

— Săriți! Oameni buni, săriți că s-a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreierând odaia cu el în brațe.

— Mă… Mă… Mă… nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răgușit.

— Săriți! continuai eu și mai tare, neslăbindu-l din brațe. Deodată ușa se deschise și drăguța noastră gazdă năvăli repede în odaie.

— Da ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată.
— Săriți! că s-a înecat Halunga.
— Da? Și un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.

— Mă nebunule!… zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi… Mă nebunule!

Și repezindu-mă la masă, începui a lua iute și pe rând lucrurile de pe ea și a le trânti de pământ la picioarele gazdei noastre, care-și ștergea cu batista lacrimile râsului.

— Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colțul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriței; cât despre Chetroși, care erau închipuiți prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui.

— Da bine, ce-ați pățit, creștinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu fața înflorită de râs.

— Mă nebunule… repetă Halunga… și, culegându-și lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun și începu să se încalțe…

A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.a doua parte a volumului este În Munții Neamțului

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_dintr-o_c%C4%83l%C4%83torie#JUP%C3%82NEASA_ZAMFIRA