„Când o uşă se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”

Hellen Adams Keller

Katie Hickman s-a născut în 1960, într-o familie de diplomaţi, şi şi-a petrecut primii douazeci şi cinci de ani din viaţă călătorind prin Europa, Orientul Indepartat şi America de Sud. A scris două cărţi de călătorii: Dreams of the Peaceful Dragon: a Journey into Bhutan (1987) şi A Trip to the Light Fantastic: Travels with a Mexican Circus (1993), nominalizată printre cărţile anului în Marea Britanie şi finalistă la Thomas Cook Travel Book Award în 1994. De asemenea, este autoarea monografiilor istorice Daughters of Britannia (1999), o carte aflată timp de cinci luni consecutive în topul bestsellerurilor din Sunday Times  şi Courtesans (2003). Primul său roman, The Quetzal Summer (1992), a fost finalist la Sunday Times Young British Writer of the Year Award 1993.

„Aproape toată copilăria şi tinereţea mea am călătorit prin Europa, Orientul Îndepărtat şi America de Sud. La zece ani, am fost trimisă în Anglia, la o şcoală cu internat, dar pentru mine <acasă> a fost întotdeauna undeva în străinătate. Din multe puncte de vedere, a fost un mod de viaţă bizar, dar trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut la nebunie şi a avut o influenţă enormă asupra mea. Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care am devenit scriitoare… Toate cărţile mele, după cum îmi dau seama acum, uitându-mă înapoi, sunt despre femei care caută să-şi însuşească ţinuturi şi culturi care, într-un fel sau altul, le sunt străine. Iar în <Poarta coliviei> ambele eroine, Elizabeth, cea din prezent, şi Celia, cea din trecut, fac şi ele exact acelaşi lucru care m-a fascinat timp de atâta vreme.”(Katie Hickman)

 

O poveste care împleteşte trecutul cu prezentul, „Poarta coliviei” (2008) prezintă descoperirile lui Elizabeth Staveley, o cercetătoare de la Oxford care reconstruieşte aventurile Celiei Lamprey, fiica unui căpitan de corabie din secolul al XVI-lea şi logodnica negustorului Paul Pindar.

Dispărută într-un naufragiu, Celia ajunge în haremul din Constantinopol,  implicată în intrigile care se ţes pentru favorurile sultanului şi influenţă politică şi unde crima este un instrument mereu la îndemână pentru atingerea scopului. Tot în Constantinopol se afla şi logodnicul ei, devenit secretar al ambasadorului britanic şi însărcinat cu o misiune pe cât de importantă, pe atât de periculoasă. Un dar neobişnuit pe care acesta îl trimite sultanului – o corabie de zahăr – va deveni modalitatea neprevăzută prin care Pindar ajunge să primească veşti despre Celia.
Patru sute de ani mai târziu, Elizabeth Staveley cercetător la Oxford, devine obsedată să  afle  ce sa întâmplat cu  Celia Lamprey. A scăpat din haremul sultanului şi s-a întors în Anglia? A fost salvată  de  diplomatul Paul Pindar, bărbatul cu care era logodită când a avut loc naufragiul ? Şi-a trăit viaţa concubină a Sultanului? Sau a fost ea cumva implicată în otrăvirea  eunucului  sef și a fost aruncată  în închisoare sau chiar executată?

Fragment de autor:

“Constantinopol, 1 septembrie 1599

La răsărit

In aceeaşi dimineaţă – în timp ce John Carew spărgea nuci pe zidul ambasadei Angliei, iar aga Hassan cobora în spirala spre propria moarte – valide sultan Safyie privea răsăritul din apartamentele ei, cu vedere spre apele Cornului de Aur.

Deşi era împreuna cu cele patru slujnice personale, în cameră nu se auzea nici un sunet, aşa cum era obiceiul. Tinerele femei stăteau cu spatele lipit de perete, nemişcate ca nişte stânci, şi aşteptau, dacă era nevoie toată ziua şi toată noaptea, până ce ea le dădea vreun ordin sau le cerea să iasă.

Cu o înfăţişare calma, Safiye continua să se uite pe fereastră, cu privirea fixată, în aparenţă, pe apele roz-cenuşii. În sinea ei, dintr-un vechi obicei şi folosind acel misterios al şaselea simţ care părea să-i ofere capacitatea să vadă fără să se uite, le examina pe femei cu un ochi critic. Prima, care era evident că se trezise în prea mare grabă în acea dimineaţă, îşi prinsese boneta strâmb peste cârlionţii negri. A doua avea încă acel obicei prost de a se legăna uşor de pe călcâie pe degete (oare chiar nu-şi dădea seama că asta o făcea să semene cu un elefant în staul?). Iar a treia, Gulbahar – cea care fusese cu ea când îl descoperiseră pe Mica Privighetoare – avea umbre întunecate sub ochi, în acea dimineaţă.

– Parc-ai avea un ochi la spate, obişnuia să-i şoptească admirativ cariye Mihrimah.

– E doar un truc pe care l-am învăţat de la tatăl meu, îi răspundea, tot în şoapta, Safiye. În ţara mea, în munţi, suntem cu toţii vânători. Trebuie să ştii cum să fii cu un pas înainte. O să te învăt şi pe tine, cariye Mihrimah.

Dar, aşa cum s-au întâmplat lucrurile, cariye Mihrimah n-a supravieţuit îndeajuns ca să înveţe altceva decât să-şi parfumeze buzele frumosului sex cu ambra cenuşie şi să-şi picteze cu roz sfârcurile ei de fetiţă.

Valide îşi întoarse gândurile la noaptea trecută. Era sigură de tăcerea Esperanzei. Dar poate că fusese o greşeală să o lase pe Gulbahar să vadă atât de mult ? O briză uşoara dinspre fereastră o făcu să se înfioare puţin. Deşi era doar începutul lui septembrie, dimineaţa, aerul era deja mai rece, iar frunzele copacilor de sub fereastra, din grădina palatului, erau atinse de primele nuanţe de toamnă. Simţi cum cerceii ei grei, cu perle şi rubine de o mărime şi o transparenţă incredibile, o atingeau pe gât. Lobii urechilor pulsau din cauza greutăţii lor şi i-ar fi plăcut să şi-i scoată, dar vechea deprindere o învăţase să ignore disconfortul fizic şi orice alte semne exterioare de slăbiciune sau oboseală.

– Aysha, Safiye îşi întoarse puţin privirea de la fereastră, blana mea !

Dar Aysha, cea de-a patra şi cea mai nouă dintre slujnice, îi anticipase deja porunca şi, chiar în timp ce vorbea, ţâşnise spre ea ca să-i aranjeze pe umeri mantia, un şal brodat, tivit cu zibelină. „Aysha se descurcă bine“, îşi spuse Safiye, concentrându-se din nou rapid asupra prezentului şi aruncându-i un zâmbet fetei. Avea instincte rapide şi capacitatea de a se gândi mereu cu puţin înainte la ceea ce se cerea de la ea. Un talent valoros, ce trebuia cultivat în Casa Fericirii. Avusese dreptate, până la urmă, atunci când acceptase darurile favoritei: cele două sclave, Aysha şi cealaltă fată. Cum o chema ? Safiye privi degetele Ayshei cum îi strângeau cu îndemânare şalul în jurul picioarelor.

Una atât de întunecata şi cealaltă atât de palidă. Ce piele albă avea cealaltă fată, aproape miraculoasă. Fără nici cel mai mic cusur. Era sigură că Mehmet, fiul ei, sultanul, cu gusturile lui neobişnuite, s-ar fi bucurat să o aibă în noaptea trecută. Orice îl putea vindeca de pasiunea faţă de favorită, cea care în harem fusese numita dintotdeauna simplu, haseki ? Trebuia să i se ofere tentaţii ca să se depărteze de ea. Şi repede. Avea să se ocupe de asta.

Dincolo de apartamentul ei, în coridorul care trecea pe lângă curtea femeilor, spre odăile eunucilor, Safiye auzi clinchetul slab al porţelanului. Jupâneasa cafelei şi alaiul ei aşteptau afară. Ar fi ştiut că erau femei acolo, chiar şi fără să audă zgomotul: o senzaţie uşoara de anticipare temătoare, aerul devenit mai dens. Cum ar fi putut să descrie de unde ştia aceste lucruri ? În ciuda faptului că nu dormise toată noaptea, Safiye poruncise să nu fie deranjat ă. Nu avea nevoie nici de cafea, nici de odihnă, duăa o viaţă de veghe lângă patul stăpânului ei, bătrânul sultan Murad, se obişnuise de mult să reziste fără ele. Acum nu avea nevoie decât de tăcere şi de un spaţiu în care să se gândească.

Fusese o vreme, atunci când Safiye venise prima dată în Casa Fericirii, când tăcerea de acolo o apăsa şi o tulbura. Era atât de diferită de palatul din Manisa. Pe vremea aceea, ei trei, Privighetorile, fuseseră împreună. Când se gândea la ele, zilele acelea i se păreau atât de luminoase. Dar acum, în anii de când devenise valide sultan, putea, în sfârşit, să înţeleagă care era rostul liniştii: era o unealtă ce trebuia folosită, un şiretlic de vânătoare, ca toate celelalte.

Safiye îşi strânse blana în jurul corpului şi se întoarse din nou spre priveliştea familiara a Cornului de Aur. Pe malul îndepărtat, se înălţau depozitele negustorilor străini, iar dincolo de ele, cunoscutul Turn al Galatei. În dreapta turnului, zidurile enclavei străine se deschideau spre un teren deschis şi spre casele ambasadorilor, înconjurate de viţa-de-vie. În spatele lor, soarele se înălţase destul de mult, acum. Dincolo de Galata şi spre dreapta, se întindea Bosforul, pe ale cărui maluri estice, încă în umbră, începea pădurea verde. Şi-o amintea pe doamna grecoaica, Nurbanu, care, ca valide sultan înaintea ei, stătuse chiar pe acel divan, purtând aceiaşi cercei cu rubine şi perle, în timp ce Safiye o servea.

– Ele cred ca eu nu ştiu că aşteapta afară, îi spusese aceasta odată. Ele cred că nu le pot auzi. Dar în liniştea aceasta, Safiye, nu e nimic pe care să nu-l pot vedea. Eu pot să văd prin ziduri.

Primele raze ale soarelui atinseră obloanele sculptate ale ferestrelor, transformând incrustaţiile lor sidefate în puncte de lumina sclipitoare. Safiye îşi scoase braţul dintre blanuri şi îl aşeza pe pervaz. Un miros slab şi aromat de lemn încălzit ajunse la ea. Pielea de pe braţele şi mâinile ei era lăptoasă şi netedă, pielea unei concubine, în mod miraculos neatinsă de trecerea anilor. Iar pe degetul ei, sclipind în razele soarelui, era smaraldul lui Nurbanu, în adâncimile lui ameţitoare mocnind puncte de foc negru.

„Tu ce ai face acum în locul meu ?“ se întreba Safiye.

Închise o clipa ochii, simţind ultima rază a soarelui pe pielea feţei.”

 

 

Citind această poveste  te simţi transportat în Constantinopolul  secolului al XVI-lea, în lumea fascinantă a curţii sultanului Murad III. Purtat pe aripile imaginaţiei,  te  plimbi  pe culoarele palatului  urmat de eunuci în labirintul  camerelor  din palat, asemeni  femeilor din harem pregătite pentru noaptea cu sultanul. Ai tot timpul în gând speranța că pentru Celia și Paul  drumurile lor se vor intersecta din nou. Din paginile cărţii se aud şoapte şi   mirosul uleiurilor şi al florilor.

 

”La capătul acelui coridor era un uriaş vestibul boltit, din care porneau în unghiuri diferite alte trei coridoare. (…) Primul conducea la camerele sultanului, era marcat pe harta ei cu numele ”Drumul de Aur”. Era coridorul pe care erau duse concubinele ca să-şi vadă stăpânul. Al doilea, care ajungea în inima haremului, era marcat prozaic drept ”Coridorul proviziilor”, în timp ce al treilea, care ducea afară din harem, în curtea interioară şi spre odăile bărbaţilor, era marcată drept ”Poarta Coliviei”.”

„Un roman extraordinar, cu o intrigă complexă, descrieri care îţi taie răsuflarea şi având în centru o fascinantă poveste de dragoste, pe fundalul plin de culoare şi parfum al Constantinopolului din secolul al XVI-lea.“

Joanne Harris

Poarta Coliviei  este o poveste exotică deosebită în care se împlestesc intrigi, iubiri interzise, secrete periculoase, ritualuri orientale, imagini ale Constantinopolului de ieri învăluite în mister şi perpetuate în Istanbulul de azi. Misterele de ieri se continuă azi, provocând personajele la reverie, la supozitii, la scenarii incitante.

 

Poarta Coliviei, este un simbol, un indiciu, elementul care desparte Casa Fericirii  (unde ar trebui să te simţi privilegiat pentru tratamentul şi atenţia acordate), de lumea liberă.