https://blog.revistaderecenzii.com
Din călătoria în Caucaz, ne-am înapoiat încălziți peste măsură. Popoare și iar popoare, în picioare, delirând, primind delegații după delegații, cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume. Imposibil de văzut mulțimi nemulțumite, deoarece eram sărbătoriți și primiți chiar de ele. Cei mai nevoiași, pe care regimul îi înlătura de la masa lui, veneau să ne salute cu stomacul gol, împărtășindu-ne bucuria și încrederea lor în viitor.
Atunci hotărâi cu Cretanul să părăsim pentru un timp Rusia și să mergem împreună pentru a dovedi atașamentul nostru dezinteresat față de bolșevism. Dar, unde să mergem? Desigur, în Balcanii noștri. Pentru început, Grecia.
Bani aveam cât niciodată în viața mea: trei mii de ruble. Și nu încasasem drepturile mele de autor decât numai la două cărți și o traducere în ucraineană, la care se adăugase o bagatelă de-o mie de ruble, pe care „Vufku“ a binevoit să mi-o dea pentru filmul Chira Chiralina. Toate astea mă lăsară departe de orice socoteală.
Sosirăm la Odesa, pe un ger siberian, la 25 decembrie 1927. Și înainte de-a ne îmbarca, adresarăm o scrisoare lui Stalin, al cărei text nu l-am păstrat, din nenorocire. Îi spuneam, pe scurt:
„Iată doi oameni, care taie toate punțile în urma lor. (Din partea mea, n-aveam nici una). Vrem să ne devotăm cauzei proletare. Nici un interes, afară de ceea ce ne inspiră idealul nostru. Avem din ce să trăim și nu vă cerem nimic. Vrem numai întreg concursul dumneavoastră, legal, pentru ca toate porțile să ne fie deschise, ca să vedem totul. La nevoie, suntem gata să acceptăm unul dintre oamenii dumneavoastră, care să trăiască în cea mai strictă intimitate cu noi și să ne întovărășească peste tot, căci nu ne ferim de nimeni, neavând decât un singur drum. Pentru a vă dovedi franchețea noastră, mergem acum în Grecia, ca să ne strigăm entuziasmul despre ceea ce am văzut în U.R.S.S. Apoi, ne vom înapoia aici, ca să trăim, să învățăm și să luptăm.“
Această scrisoare, trimisă recomandat, așteaptă și azi răspunsul lui Stalin. Și dacă dumneavoastră veți spune că sunt un imbecil, vă replic că Stalin e tot Stalin, adică un om care are nevoie de cu totul altceva decât ceea ce îi ofeream noi.
Să știe totuși că doi oameni i-au oferit viața, într-un fel dintre cele mai dezinteresate.
Oh! sărmanul meu Cretan! Guvernanților nu le trebuie lei, ci potăi! Numai tu, o! ideal omenesc, ai nevoie de eroi și-i vei avea cu miile, căci ei vor renaște din propria lor cenușă și te vor sluji. Și tu vei învinge! Da, vei învinge în ciuda guvernanților și a potăilor lor, pentru că omenirea poate trăi fără pâine și fără foc. Nu poate însă trăi fără tine, prea-fericitule ideal, sare a vieții și căldură a sufletului nostru! Îți sărut acum picioarele însângerate și mâiniie tale atinse o clipă de labele călăilor, și-mi voi apăra părticica mea din tine, sacrificându-mi viața…
Mortăciune de guvernanți.
Dar, deocamdată, înapoi cu veninul! Mă aflu încă la Odesa, ars de flacăra mea cea mai frumoasă! Îmbrățișez toată lumea și briza care-mi biciuie fața. Fără un veștmânt de iarnă, doar cu un biet pardesiu, în ciuda celor trei mii de ruble ale mele. Cretanul e obligat să-mi împrumute blana lui. Alergăm cu sania toată ziulica pe străzi transformate în patinoare, din instituție în instituție. Sosiți în ajunul plecării, nu aveam nici locuri reținute pe vapor, nici bani schimbați. Biletele le obținem, iar de schimbat toți banii, aleargă, băiatule! Și e foarte bine să fie trimeși la plimbare toți cei care vor să-și exporteze rublele; dar poate ar fi mai bine să fie trimeși să se plimbe singuri toți cei care nu știu să se descurce.
Încercăm un demers telegrafic, din biroul Comisiei financiare de la Odesa, dar cum răspunsul nu vine, plecăm doar cu ceea ce Banca schimbă legal la toată lumea: o sută cincizeci de dolari de persoană. Restul rublelor îl lăsăm la Odesa.
Ce-are a face… Bani se găsesc pretutindeni! O să ni se dea chiar acolo unde ne ducem cu făclia noastră bolșevică. Și Grecia, deși fascistă, îmi va da cele douăzeci de mii de drahme datorate pentru drepturile mele de autor la cărțile traduse acolo. Căci n-o să gândiți că pot fi în același timp bolșevic și fascist, când îmi strig mânia. Ajuns la Atena, vizitez comuniștii întemnițați, pe tuberculoși cu încetul, și țin o conferință, care mi-aduce expulzarea. Voi n-o gândiți, voi cei cari mă credeți deja cumpărat de Soviete.
Doamne, ce destin am! Aici urmează să se înscrie una din paginile de la activul vieții mele.
Grecia? Un popor brav, ca toate popoarele, mai generos și mai zgârcit decât toate, în funcție de ceea ce îi ceri. Nimic alt decât să-l revăd, după cincisprezece ani, să-i cunosc rănile proaspete și să-i spun ceea ce gândesc, în privința remediilor. Să nu-ți poți spune gândirea în vremea noastră?
Nu! Nu este cu putință.
La început, aproape toată presă din Atena mă salută, cum n-a făcut-o aceea de la Moscova. Salutai, la rândul meu, patria tatălui meu, pe întemnițații și exilații ei, suferința ei. Astea au fost scrisorelele dulci pentru Anul Nou grec, la care cei pe care-i salutam răspunseră cu o avalanșă de telegrame și scrisori, care mă invitau să vorbesc.
Mă dusei, mai întâi să vorbesc la „Eleftheron Vima“, cel mai mare ziar al Greciei. Directorul se declară gazda mea. Am fost, ca și la Moscova, foarte onorat, îmi plac purtătorii de voce, cu condiția să mă lase să urlu și eu. „Vima“ nu-i păsa de ce face, cu o surdină puternică. Menaj bastard. Totuși, automobilul ziarului, după cele sovietice, mă făcură să văd tot ceea ce-i mai frumos în împrejurimile Atenei, apoi mă lăsă la hotel, care de mâine deveni ținta atacurilor cele mai înverșunate.
Niciodată n-am fost înjurat în așa fel. Nici un ziar sau așa ceva care să mă apere. Se văzu, cum „Estia“ — organul oficios al guvernului, – mă trată într-un editorial drept puști, adică pederast pasiv. Cum nu sunt deloc, nici pasiv, nici activ, refuzam să cred ceea ce ochii mei citeau, în ciuda cunoașterii moravurilor balcanice, – mai ales a moravurilor grecești, unde copiii de familii bune și-arunca cuvântul puști, în nasul părinților.
De la presă, injuriile trecură în Parlament. Atunci, „să-mi dovedească că nu toată Grecia era implicată“, Panastasiu – ministrul Agriculturii, – îmi luă apărarea la tribună, cu prefața lui Romain Rolland în mână, apoi veni să mă invite la o serată intimă dată în onoarea mea.
Căzu rău. Ranchiuna politică îl făcu să piardă porfoliul.
Continuai cu ale mele, pe care nimeni nu le voia. Fu conferința de la Teatrul „Alhambra“, care degeneră în manifestație de stradă; o vizită la bolșevicii întemnițați, care-și strigară credința în proletariat și o alta la „Sotiria“, un fel de „casă a morților“, pe care Dostoievski n-a cunoscut-o, – toate la un loc aruncară paie peste foc. Se deschise o instrucție judiciară împotriva mea, a Cretanului și a președintelui Glinois, organizatorul conferinței. Asta ne permise să facem o frumoasă profesiune de credință bolșevică, dar poliția își permise să ne dea opt zile ca să părăsim Grecia.
Am lăsat acolo suferințe care nu vor putea să-și găsească un loc demn de ele decât într-o mare epopee a timpurilor noastre de teroare oribilă. Pentru ce se vorbește de civilizație, când la picioarele Acropolei, oamenii sunt aruncați pe stâncile insulelor pustii, afară de câțiva ciobănași săraci cu ordin ca exilații să fie lăsați să moară de foame, – acești comuniști, acești oameni care „se culcă cu surorile lor“ și care afirmă că Fecioara Măria n-a fost decât „o biată femeie“? Pentru ce se vorbește de știință, de milă, de asistența celor bolnavi, când lângă Atena, la „Sotiria“ nu-i decât o aliniere de barăci mortuare, unde sute de tuberculoși, de toate gradele, se scuipă în față, se luptă cu ploaia și cu frigul, se hrănesc cum nu sunt hrăniți porcii, vânătoare de păduchi și șoareci, urlete zadarnice de fantome dispărute, care așteaptă lamentabil ora supremei eliberări.
Pentru ce, fratele meu muncitor, nu se dă foc acestei lumi și să te arăți capabil de-a construi una mai bună, de vreme ce tu plătești cel mai mare tribut al muncii, închisorii și morții mârșave?
ÎNTOARCERE ÎN PATRIA PROLETARIATULUI
[modifică]
Spectacolul Greciei teroriste mă făcu să refulez în mine puținele rele sovietice, pe care le cunoșteam la începutul lui 1928. Mai mult ca oricând, mă atașai operei bolșevice. De la ea singură așteptam salvarea lumii care muncește din greu. Astfel, mă înapoiai pe acest pământ fierbinte, cu ferma hotărâre de-a rămâne acolo. Și din mai multă curăție morală, îmi adusei și tovarășa de viață, o femeie de caracter, dintr-o bucată. Mai bună decât mine, mai chibzuită, deși mai tânără, îmi va fi de un ajutor sigur în momentele de slăbiciune, de furie sau neînțelegere.
Acum suntem doi pentru a vedea și a simți, așteptând să ne întâlnim cu Cretanul și soția lui, ca să formăm un bloc de patru conștiințe în serviciul aceluiași ideal.
Debarcăm la Odesa, pe un ger de crăpau pietrele, îmbrăcați subțire într-o asemenea țară, ceea ce ne obligă să ne baricadăm în camera de la hotel. Ziariștii, fotografii, operatorii de film alergară și ei, alertați de telegrafistul de pe vasul „Cicerin“, care anunță U.R.S.S.-ului expulzarea mea din Grecia. Simt, totuși, că serbarea s-a sfârșit. Din fericire. Străzile nu mai sunt pavoazate, vitrinele sunt mai puțin fastuoase; tam-tamul a dispărut. De astă-dată, avem de-a face cu patria sovietică din toate zilele. Este ceea ce noi voim, ceea ce ne trebuie.
Dar, pentru prima oară, trebuie să plătim peste tot. Aflu acum că o rublă valorează o jumătate de dolar. Camera de la hotel, cu greu locuibilă pentru o femeie – lipsesc apa caldă și chiuveta – costă între cinci și șapte ruble, fără taxele respective. O masă în doi, patru-cinci ruble. La capătul unei săptămâni modeste, mai am o sută cincizeci de ruble, cu cheltuielile la zi. Duc o viață de nepman. Nu pot rezista și cer reducerea care se acordă emigranților politici, printre care mă număram. O cer, molatic, căci am oroare de regimuri de favoare și aflu că trebuie să umplu o puzderie de formalități, să fac demersuri plicticoase, să risc să mă lovesc de un refuz sau în cel mai bun caz să nu obțin decât o reducere de șase la sută. Nu! renunț. Dacă nu pot trăi ca emigrant, voi trăi ca nepman, afară dacă unele republici vor voi să mă considere musafirul lor.
Căci aceste popoare sunt primitoare și ospitaliere ca nici un altul. La masa cea mai modestă, în coliba ultimului dintre pârliți, se află totdeauna un loc pentru unul și mai pârlit, sau pentru vizitatorul care cade pe neașteptate. Această generozitate explică o inepuizabilă capacitate de rezistență în fața răului, întrajutorarea este practicată pe o scară necunoscută în Occident. Și a trebuit ca o doctrină de Stat, lipsită de sentimente, să înghețe inimile, să abrutizeze capacitatea de-a judeca, să exagereze egoismele, ca să vezi producându-se erupții sistematice de ură colectivă, care merg între frați nevoiași până la denunțări în masă și până la crime.
Cu mult înainte ca eu să aflu adevărul — ceea ce n-a întârziat să vină, în toată oroarea lui când aveam să părăsesc Rusia – aici trebuie să previn pe cititor că aceste conflicte intestine și mârșăvia lor, aceste drame sociale și cruzimea lor, această degradare morală, unică în lume, a vastelor straturi populare, aveau să constituie singura documentație care m-a interesat, singura pe care aveam s-o cunosc în profunzime și aveam s-o aduc din U.R.S.S. Ea se află la baza criteriului ce mi-am făurit în materie de progres social. Ea va fi, vrând-nevrând, sabia lut Dasnocles, sfinxul cu enigma monstruoasă sau acel manetekel-fares, al legislatorului pe care viitorul îl va chema pentru a răsturna ordinea umană, nu să-i dea un chip mai puțin abject decât cel purtat astăzi, grație unei lupte milenare pentru mai binele individual, în detrimentul celui al comunității.
Or, ceea ce se face pentru urâțirea și mai mult a acestui chip. Or ceea ce se face și mai mult pentru sluțirea acestui chip este atunci când se instituie regimuri care provoacă atari vârtejuri în străfundul noroios al sufletului omenesc, aducând la suprafață tot ceea ce instinctele noastre au mai hidos. Minciuna, ipocrizia, delațiunea, asasinatul devin atunci mijlocul cel mai facil pentru a asigura existența tuturor celor care au înțeles că nu ajungi la nimic prin muncă, cinste, franchețe.
În ordinea capitalistă democrată, aceste vicii sunt pedepsite de Codul penal. Fără îndoială că unii izbutesc să scape de legi, să-și etaleze ziua-n amiaza mare și să creeze situații de invidiat celor ce le practică în complicitate tacită cu regimul putred. Ce am deveni noi, în ziua când dictatura de dreapta sau stânga, le va ridica la rangul de sistem de guvernare?
Lăsați slobozi oficial acești monștri, fie și numai o zi, – zece generații nu vor fi în stare să-i pună cu botul pe labe. Din înălțimea fotoliului vostru dictatorial, spuneți oamenilor că pot face tot ce vor, cu singura condiție de-a asculta pe stăpân și ei nu vor face altceva decât să alunge pe popi și să-i aducă înapoi pe vrăjitori, cum au făcut inocenții ciuvași. Căci ambițiile, egoismul, desfrâul sunt mult mai nemăsurate la omul pretins civilizat, decât la cel sălbatec. Și cutare fabricant de parfumuri, – divin furnizor pentru vaginuri sifilitice și dușman feroce al comunismului, – nu va fi mirat să afle că, în patria proletariatului, produsele lui de negăsit au devenit un țel vital pentru toate femeiuștile sovietice, de la nevasta Comisarului poporului până la comsomolista isterică.
Alte țeluri vitale sunt frumoșii ciorapi de mătase, blănurile splendide, apartamentul frumos, postul bine plătit, adică tot ceea ce în țara burgheză rămân țeluri vitale pentru majoritatea cetățenilor. Cu o diferență! Cu această diferență jalnică, că în „patria“ burgheză – „patria“ fascistă, separat – un denunț de erezie politică nu-i suficient ca să trimită un om la moarte sau închisoare pentru a-i lua locul sau apartamentul, nefăcând din denunțător un stâlp al puterii, așa cum se poate vedea, vai!, în patria proletară de azi.
Rațiunea acestei cărți este, deci, numai de-a pune fierul roșu pe abcesele care acoperă în întregime corpul Revoluției, și între care unul, pe care-l voi descrie mai departe, m-a plesnit în plină față, inundându-mă cu un puroi ce-l port și-acum pe obraz, otrăvindu-mi existența. În fața unei atari putreziciuni precoce, care constituie temelia a tot ceea ce acest regim a construit și promite să construiască nu va sta în picioare. Chiar de-ar ajunge la capătul viitorului „plan cincinal“ să aducă fericirea întregii omeniri, eu le-aș cere totuși socoteală pentru oasele sfărâmate în mașina de fabricat fericirea, atât cât este de adevărat că fericirea Omenirii nu mă interesează decât din ziua când ea încetează să mai fie criminală, începând să devină morală.
Spuneți-mi care-i mărimea puterii, pe care viața v-a pus-o în mâini; și în funcție de exercitarea ei, ce ați făcut cu această putere în raport cu semenii voștri. Numai astfel vă voi spune cine sunteți.
Iată în ce fel sunt revoluționar. Iată tot ceea ce viața mea aspră – universitatea mea frumoasă, – m-a învățat să cer de la oameni și de la mine însumi.
În afara acestei legi, nu cunosc nimic, nici chiar prietenia. N-am de cerut socoteală nimănui.
STRĂBĂTÂND ORAȘE ȘI SATE, STEPE ȘI MĂRI, MUNȚI ȘI FLUVII
[modifică]
Acum când mă pregătesc să-mi golesc sacul, datoria mă obligă să spun la începutul acestui ultim capitol că Sovietele mi-au satisfăcut tot ce le-am cerut, informându-mă și înlesnindu-mi, în toate felurile, călătoriile de-a lungul și de-a latul Uniunii. Patru permise de „liber parcurs“, pe apă și pe pământ, valabile pe tot întinsul Uniunii Sovietice, mi-au fost eliberate la simplă cerere în iulie 1928, valabile până la sfârșitul anului[18]. În cele mai multe dintre republici, cele mai frumoase automobile, – ale guvernului sau instituțiilor oficiale, – veneau să ia grupul nostru de patru pelerini, ca să străbatem mii de kilometri. Bărci cu motor și chiar vaporașe ne-au stat la dispoziție, din zori, pentru a ne conduce departe spre golfuri, delte și în desișul fluviilor. În Caucaz, ne-am urcat pe cai și am pornit la drum, însoțiți de patru carabinieri, ca să vedem ruinele castelului reginei Tamara și cavernele troglodiților de la Vardzia. În Moldova sovietică, la Bîrzola, prieteni vechi — deveniți comisari ai poporului – au venit cu drapele și muzici în frunte, să ne ia la coborârea din tren, – primire neașteptată, în fața căreia mi-am stăpânit cu greu lacrimile, căci am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său. Mi-au fost decernate titluri de onoare. În sfârșit, ceea ce este capital, mii de oameni m-au sărbătorit între Murmansk și Erevan, între Nistru și Volga. Am îndrăgit un mare număr dintre ei. Și tuturor le-am jurat să-i slujesc.
Cum vreți, oare, să nu blestem ziua când maică-mea m-a adus pe lume, de vreme ce o politică neghioabă dublată de-o doctrină de neînțeles mă desparte acum de ceea ce constituia pivotul credinței mele și-mi acoperă fața cu un văl al apostaziei care mă nefericește?
Fiți blestemați, politicieni și dogme care comiteți atari crime, care învrăjbiți oameni de aceeași credință, semănând ura în inimile oamenilor înfrățiți, desfigurând chipul prietenului și faceți să eșueze opere, ce nu vor fi niciodată create de alți oameni și în alte timpuri. Fiți blestemați politicieni și degme!
Iată, din mers, cronologic, călătoria noastră de necrezut: