https://blog.revistaderecenzii.com
Din călătoria în Caucaz, ne-am înapoiat încălziți peste măsură. Popoare și iar popoare, în picioare, delirând, primind delegații după delegații, cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume. Imposibil de văzut mulțimi nemulțumite, deoarece eram sărbătoriți și primiți chiar de ele. Cei mai nevoiași, pe care regimul îi înlătura de la masa lui, veneau să ne salute cu stomacul gol, împărtășindu-ne bucuria și încrederea lor în viitor.
Atunci hotărâi cu Cretanul să părăsim pentru un timp Rusia și să mergem împreună pentru a dovedi atașamentul nostru dezinteresat față de bolșevism. Dar, unde să mergem? Desigur, în Balcanii noștri. Pentru început, Grecia.
Bani aveam cât niciodată în viața mea: trei mii de ruble. Și nu încasasem drepturile mele de autor decât numai la două cărți și o traducere în ucraineană, la care se adăugase o bagatelă de-o mie de ruble, pe care „Vufku“ a binevoit să mi-o dea pentru filmul Chira Chiralina. Toate astea mă lăsară departe de orice socoteală.
Sosirăm la Odesa, pe un ger siberian, la 25 decembrie 1927. Și înainte de-a ne îmbarca, adresarăm o scrisoare lui Stalin, al cărei text nu l-am păstrat, din nenorocire. Îi spuneam, pe scurt:
„Iată doi oameni, care taie toate punțile în urma lor. (Din partea mea, n-aveam nici una). Vrem să ne devotăm cauzei proletare. Nici un interes, afară de ceea ce ne inspiră idealul nostru. Avem din ce să trăim și nu vă cerem nimic. Vrem numai întreg concursul dumneavoastră, legal, pentru ca toate porțile să ne fie deschise, ca să vedem totul. La nevoie, suntem gata să acceptăm unul dintre oamenii dumneavoastră, care să trăiască în cea mai strictă intimitate cu noi și să ne întovărășească peste tot, căci nu ne ferim de nimeni, neavând decât un singur drum. Pentru a vă dovedi franchețea noastră, mergem acum în Grecia, ca să ne strigăm entuziasmul despre ceea ce am văzut în U.R.S.S. Apoi, ne vom înapoia aici, ca să trăim, să învățăm și să luptăm.“
Această scrisoare, trimisă recomandat, așteaptă și azi răspunsul lui Stalin. Și dacă dumneavoastră veți spune că sunt un imbecil, vă replic că Stalin e tot Stalin, adică un om care are nevoie de cu totul altceva decât ceea ce îi ofeream noi.
Să știe totuși că doi oameni i-au oferit viața, într-un fel dintre cele mai dezinteresate.
Oh! sărmanul meu Cretan! Guvernanților nu le trebuie lei, ci potăi! Numai tu, o! ideal omenesc, ai nevoie de eroi și-i vei avea cu miile, căci ei vor renaște din propria lor cenușă și te vor sluji. Și tu vei învinge! Da, vei învinge în ciuda guvernanților și a potăilor lor, pentru că omenirea poate trăi fără pâine și fără foc. Nu poate însă trăi fără tine, prea-fericitule ideal, sare a vieții și căldură a sufletului nostru! Îți sărut acum picioarele însângerate și mâiniie tale atinse o clipă de labele călăilor, și-mi voi apăra părticica mea din tine, sacrificându-mi viața…
Mortăciune de guvernanți.
Dar, deocamdată, înapoi cu veninul! Mă aflu încă la Odesa, ars de flacăra mea cea mai frumoasă! Îmbrățișez toată lumea și briza care-mi biciuie fața. Fără un veștmânt de iarnă, doar cu un biet pardesiu, în ciuda celor trei mii de ruble ale mele. Cretanul e obligat să-mi împrumute blana lui. Alergăm cu sania toată ziulica pe străzi transformate în patinoare, din instituție în instituție. Sosiți în ajunul plecării, nu aveam nici locuri reținute pe vapor, nici bani schimbați. Biletele le obținem, iar de schimbat toți banii, aleargă, băiatule! Și e foarte bine să fie trimeși la plimbare toți cei care vor să-și exporteze rublele; dar poate ar fi mai bine să fie trimeși să se plimbe singuri toți cei care nu știu să se descurce.
Încercăm un demers telegrafic, din biroul Comisiei financiare de la Odesa, dar cum răspunsul nu vine, plecăm doar cu ceea ce Banca schimbă legal la toată lumea: o sută cincizeci de dolari de persoană. Restul rublelor îl lăsăm la Odesa.
Ce-are a face… Bani se găsesc pretutindeni! O să ni se dea chiar acolo unde ne ducem cu făclia noastră bolșevică. Și Grecia, deși fascistă, îmi va da cele douăzeci de mii de drahme datorate pentru drepturile mele de autor la cărțile traduse acolo. Căci n-o să gândiți că pot fi în același timp bolșevic și fascist, când îmi strig mânia. Ajuns la Atena, vizitez comuniștii întemnițați, pe tuberculoși cu încetul, și țin o conferință, care mi-aduce expulzarea. Voi n-o gândiți, voi cei cari mă credeți deja cumpărat de Soviete.
Doamne, ce destin am! Aici urmează să se înscrie una din paginile de la activul vieții mele.
Grecia? Un popor brav, ca toate popoarele, mai generos și mai zgârcit decât toate, în funcție de ceea ce îi ceri. Nimic alt decât să-l revăd, după cincisprezece ani, să-i cunosc rănile proaspete și să-i spun ceea ce gândesc, în privința remediilor. Să nu-ți poți spune gândirea în vremea noastră?
Nu! Nu este cu putință.
La început, aproape toată presă din Atena mă salută, cum n-a făcut-o aceea de la Moscova. Salutai, la rândul meu, patria tatălui meu, pe întemnițații și exilații ei, suferința ei. Astea au fost scrisorelele dulci pentru Anul Nou grec, la care cei pe care-i salutam răspunseră cu o avalanșă de telegrame și scrisori, care mă invitau să vorbesc.
Mă dusei, mai întâi să vorbesc la „Eleftheron Vima“, cel mai mare ziar al Greciei. Directorul se declară gazda mea. Am fost, ca și la Moscova, foarte onorat, îmi plac purtătorii de voce, cu condiția să mă lase să urlu și eu. „Vima“ nu-i păsa de ce face, cu o surdină puternică. Menaj bastard. Totuși, automobilul ziarului, după cele sovietice, mă făcură să văd tot ceea ce-i mai frumos în împrejurimile Atenei, apoi mă lăsă la hotel, care de mâine deveni ținta atacurilor cele mai înverșunate.
Niciodată n-am fost înjurat în așa fel. Nici un ziar sau așa ceva care să mă apere. Se văzu, cum „Estia“ — organul oficios al guvernului, – mă trată într-un editorial drept puști, adică pederast pasiv. Cum nu sunt deloc, nici pasiv, nici activ, refuzam să cred ceea ce ochii mei citeau, în ciuda cunoașterii moravurilor balcanice, – mai ales a moravurilor grecești, unde copiii de familii bune și-arunca cuvântul puști, în nasul părinților.
De la presă, injuriile trecură în Parlament. Atunci, „să-mi dovedească că nu toată Grecia era implicată“, Panastasiu – ministrul Agriculturii, – îmi luă apărarea la tribună, cu prefața lui Romain Rolland în mână, apoi veni să mă invite la o serată intimă dată în onoarea mea.
Căzu rău. Ranchiuna politică îl făcu să piardă porfoliul.
Continuai cu ale mele, pe care nimeni nu le voia. Fu conferința de la Teatrul „Alhambra“, care degeneră în manifestație de stradă; o vizită la bolșevicii întemnițați, care-și strigară credința în proletariat și o alta la „Sotiria“, un fel de „casă a morților“, pe care Dostoievski n-a cunoscut-o, – toate la un loc aruncară paie peste foc. Se deschise o instrucție judiciară împotriva mea, a Cretanului și a președintelui Glinois, organizatorul conferinței. Asta ne permise să facem o frumoasă profesiune de credință bolșevică, dar poliția își permise să ne dea opt zile ca să părăsim Grecia.
Am lăsat acolo suferințe care nu vor putea să-și găsească un loc demn de ele decât într-o mare epopee a timpurilor noastre de teroare oribilă. Pentru ce se vorbește de civilizație, când la picioarele Acropolei, oamenii sunt aruncați pe stâncile insulelor pustii, afară de câțiva ciobănași săraci cu ordin ca exilații să fie lăsați să moară de foame, – acești comuniști, acești oameni care „se culcă cu surorile lor“ și care afirmă că Fecioara Măria n-a fost decât „o biată femeie“? Pentru ce se vorbește de știință, de milă, de asistența celor bolnavi, când lângă Atena, la „Sotiria“ nu-i decât o aliniere de barăci mortuare, unde sute de tuberculoși, de toate gradele, se scuipă în față, se luptă cu ploaia și cu frigul, se hrănesc cum nu sunt hrăniți porcii, vânătoare de păduchi și șoareci, urlete zadarnice de fantome dispărute, care așteaptă lamentabil ora supremei eliberări.
Pentru ce, fratele meu muncitor, nu se dă foc acestei lumi și să te arăți capabil de-a construi una mai bună, de vreme ce tu plătești cel mai mare tribut al muncii, închisorii și morții mârșave?