https://blog.revistaderecenzii.com/

Cei doi vânători se întorceau osteniți, cu pălăriile pe ceafă, cu hainele desfăcute la piept; câinii rămăseseră în urmă, vlăguiți, cu limbile scoase, cu picioarele însângerate de păiușul miriștilor pe întinsul cărora alergaseră o dimineață întreagă. Vânătorii mâncaseră în fugă, pe colțul unui șervet, friptura rece și pânea stropită de sângele unei prepelițe, și acuma se gândeau la un loc de odihnă. În stânga se întindeau, în bătaia soarelui, miriștile strălucitoare ca și cum ar fi fost acoperite cu un colb de aur; în dreapta, curgea Argeșul, pe al căruia mal se ridica o pădurice, care cotea odată cu râul și se pierdea departe.

— Să mergem acolo, zise unul. Și o luară deadreptul, urmați de cânii cari călcau ferit, pe spinărișul mărunt al câmpului, ca și cum ar fi mers pe jăratec. În marginea păduricei, chiar pe mal, supt ramurile dese ale unor mesteacăni, se desluși îndată o șandrama de scânduri. Vânătorii se apropiară; un băețaș cu pantalonii suflecați mai sus de genunchi, cu capul gol, cu mânile la spate, încordat pe picioarele desfăcute, subțiri și pârlite de soare, îi aștepta.

— Ce e aici, măi piciule ? întrebă cel mai în vârstă.

Băețașul clipi din gene, și le aruncâ o privire atât de repede, încât vânătorilor li se părură că din cei doi ochi sclipitori, zburară ceva, ca două gâze, către dânșii. Odată cu privirea, dete și răspunsul:

— Zalhanaua.

— Zalhanaua? Și cine taie vitele ? Băețașul se clătină pe picioare și clipi iarăși:

— Eu.

Cellalt vânător se mânie:

— Ia ascultă, nu umbla cu minciuni că-ți rup urechile.

Băețașul se încredință pe semne că cel ce se răstise nu glumea. De data asta spuse adevărul:

— Neica Vasile taie vitele.

— Dar unde-i neică-tău Vasile?

Piciul ar fi vroit să croiască iar o minciună, dar se vede că îi zbârnâiau încă în ureche vorbele de odinioară, își luă de seamă, și dete deslușiri.

— Păi, trebuie să vie și dânsul acuma, că o să taie vițelul cela din ocol.

Vânătorii trecură pe lângă băețașul, ce-i măsura din cap pănă-n picioare, o luară pe supt copaci și când zăriră ocolul, se îndreptară într-acolo. În mijlocul îngrăditurei, sta, sub dogoreala soarelui de amiază, un vițel. Când simți că cineva îl privește, întoarse încet capul, cu botul umed, cu cele două cornițe de abia răsărite, și se uita cu ochii lui mari, blânzi și limpezi.

Vânătorii îl priviră puțin, apoi se duseră supt un mesteacăn mai lângă malul apei, își scoaseră puștile, torbele, patrontașele, și se întinseră jos. Cânii se așezară și ei alături; unul își puse capul pe o torbă, închise ochii și adormi cu botul între penele prepelițelor împușcate.

Supt umbra deasa râul curgea întunecat. Ici și colo, câte un gol din frunziș aruncă un ochi de lumină deasupra apei. Și în amiaza fierbinte, când nu se aude nici un zbor, nici un ciripit, clipocitul undelor se deslușea ușor ca un răsuflet.

Vânătorul cel mai în vrâstă, începu să vorbească:

— Grozavă milă îmi fac bietele vite, ce-și așteaptă moartea.

— Eu cred, răspunse celălalt, că ele nu sufăr decât în clipa când le vâră cuțitul, și atâta tot.

— Te-nșeli, răspunse bătrânul, animalele au o presimțire puternică. Lucrul acesta ți-l spun în deplină cunoștință.

Bătrânul scoase tabachera, răsuci o țigară apoi urmă :

— „Mă mutasem, or fi câțiva ani, pe o uliță lăturalnică a orașului. Mă bucurasem de liniștea ce-mi surâdea într-un loc depărtat ca acela, într-o mahala în care companiile străine nu găsise trebuință să întindă șinele pentru tramvai, iar automobilele n-aveau ce căuta printre casele mici, ascunse de copaci, prin gropile pline de apa ce rămânea de la o ploaie la alta. Pentru mine, care mă duc la cafenea din an în Paști, care nu prea iubesc nici teatrul, nici actrițele, ulița Vieței, așa se chema ulița, era însuși viața. Foarte bine. M-am mutat, și-n cea dintăi zi, nici nu mi-am așezat decât patul, ca să pot gusta pe deplin liniștea atât de dorită. Care nu-mi fu mirarea, când după câteva ceasuri zbieretele unei întregi turme de oi, cu mieii după dânsa, și apoi ale unei alteia, și încă ale uneia, îmi spulberă pe rând nădejdea. Mă întrebam ce o fi căutând atâtea oi pe acolo? Iar noaptea, întreaga noapte, n-am putut închide ochii de tropotul tamaslâcurilor de vite, de strigătele văcarilor, de loviturile ghioagelor aruncate cu furie. Se-nțelege, cum m-am sculat, am căutat să întreb, să mă deslușesc. Ce-am aflat? Ulița mea era una dintre acele care încheia drumul hotărât prin care trebuiau să treacă, spre zalhana, toate vitele de tăiat aduse din ceialaltă parte a târgului. Eram prăpădit! Dar plătisem chiria înainte și dacă pentru mine lucrul ăsta era totul, pentru alții ar fi fost doar un prilej de râs. A trebuit să stau acolo, prietene, să mă înfund în fundul unei odăi lăturalnice, ori de câte ori vroiam să citesc ceva; să tresar în fiecare noapte, de strigătele sălbatice ale văcarilor ce parcă îmi făceau în ciudă. Și am văzut un an întreg cum se duc la moarte bietele vite nevinovate. Le priveam aproape zilnic, căci le ducea și ziua, când era nevoe. Împrejurările m-au dus și la zalhana chiar. Și am băgat de seamă că toate au presimțirea morții ce li se pregătește. E altă ceva, dragul meu, să iei pușca la ochi, să tragi un foc, în pasărea care, stârnită de câne, n-are decât vremea să întindă aripele și să se înalțe într-un singur fâlfâit. Vânătorul bun n-are nimic ce să-și bănuiască. El are înnăscut simțul acela care îndreaptă ochiul și-i trimite privirea odată cu glonțul, de lovește fără greș. — De aceia niciodată n-am umblat, cu cârpacii ce chinuesc pasările, lăsându-le pierdute, zile întregi, prin miriști, ca să le mănânce furnicele de vii. — Aceia nu se deosebesc de văcarii ce-și rup ghioagele pe spatele bietului bou ce nu vrea să intre la moarte. Faptul însuși al morții nu m-a înspăimântat niciodată, nici nu mi-a sdruncinat sufletul; mijloacele prin care ajungi să omori, și vremea care o pui ca să îndeplinești acest lucru, îți poate da numai cutremurul sufletesc. La om, frica o poți vedea mai ușor: în schimbarea feței ce însoțește umilirea ceia a trupului, care se sbârcește în tremur, și care tresaltă în țipătul ce scapă ascuțit din gâtul strâns de groază. La animale, aproape în totdeauna, frica o cunoști mai mult din ochi. Și niciodată ochiul omenesc nu va putea arăta, cred, atâta groază cât va cuprinde acel al unui animal, care presimte primejdia. În ochii ceia mari și atât de frumoși ai boilor, frica se zărește ca ceva tulbure ce înneacă privirea, apoi, după clipitul genei, îl lasă iarăși curat, sticlos, încremenind pleoapele. Și iarăși isvorăște din adânc ceața, și clipitul genei lungi și arcate piere repede ca și cum ar vrea să alunge o vedenie, răsărită deodată din pământ. Atunci boul se oprește, iar văcarii lovesc cu ghioagele și el pornește amețit înainte… Dar niciodată n-am văzut presimțirea morții, și groaza mai adâncă, la un animal, ca în împrejurarea următoare. Într-o dimineață de toamnă porneam la vânătoare. O negură groasă se lăsase umedă, ca o pânză peste tot. Nu zăream decât la câțiva pași înainte; mă înădușeam, iar picioarele îmi lunecau pe mâzga uliței. Mă gândeam să mă întorc, când lângă mine trecu un țăran ce ducea de funie un bou; un băețaș, copilul țăranului, venea mai în urmă, așternând la fiecare pas, cu iușca ce ținea în mână, câte o lovitură, pe spatele boului ce nu prea vroia să meargă. Mă uitam după ei, — îl duceau să-l taie. Deodată boul se opri. Degeaba îl lovea băețașul cu iușca, degeaba trăgea țăranul de funie. Boul își încordase gâtul, și cu capul în piept se pironise locului. M-am apropiat de ei.

— „Haram nărăvit”, îmi spuse țăranul. Și desnădăjduit, își scoase cureaua lată dela brâu, și cum sunt toți la furie, începu să-l lovească peste cap, peste ochi, unde nemerea. Atunci boul închise ochii, se lăsă în genunchi, apoi întinse gâtul și scoase un răget adânc, înspăimântător de dureros. „Năravul” lui era presimțirea morții. Țăranul îi mai dete câteva picioare, băiatul găsi undeva un par, loviturile curgeau, boul se sculă, și amețit porni înainte. Rămăsesem împietrit, nici măcar nu avusesem puterea să-i opresc ca să-l mai bată. Și am stat de m-am uitat cum se ștergeau în ceață câteșitrei: trupul greoi și îndurerat al boului, țăranul pe care nevoile poate că-l mânau să-și vânză sprijinul, copilul care la fiecare pas așternea câte o lovitură pe spatele vitei lângă care crescuse, cu care se jucase, serile, când se întorceau dela câmp.”

Vânătorul tăcu. Apoi după câteva clipe, un glas puternic se auzi strigând la băiat.

— Mă Miță adă vițelul.

Vânătorii se sculară, își petrecură pe după umeri puștile și torbele, se încinseră cu patrontașele, șuerară cânii, și porniră în zalhana. Intrară înăuntru și se duseră pe podișca întinsă, cu scândurile rărite, deasupra apei. Băețașul aduse vițelul de funie. Vițelul se opri domol, cu ochii mari, peste care parcă se așternuse ceva pe care clipitul pleoapelor vroia să-l șteargă.

Casapul se puse drept în fața vițelului, îi luă capul în mâni, ca și cum ar fi vrut să-l privească bine, apoi scoase repede junghiul din teaca de lemn ce o avea în brâu, și cu o sclipire ca de fulger îl înfipse între cornițele de abia răsărite.

Vânătorii nu avuseseră vremea să vadă decât rostogolirea moale a vițelului.

Și pe când băețașul se lăsa pe vârful picioarelor să privească țintă la tresărirele ușoare ale trupului, dînșii plecară repede.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/La_moarte