https://blog.revistaderecenzii.com
Publicată în Convorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900 (sub titlul Odă la ciocîrlie).
După Shelley
Salut, zeiță a cîntării ! Căci pasăre nu poți să fii
Tu, care, plină de simțire
Prin viersu-ți măiestrit din fire,
Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.
Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți:
Și-n adîncimile albastre
Răsuni dasupra lumei noastre,
Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.
În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii,
Te legeni tu, fermecătoare,
Bătînd cu drag din aripioare,
Asemeni unei ideale, nețărmurite bucurii.
Plutind prin purpura-nserării, te pierzi și nu te mai zărim ;
Cum piere steaua cînd o-nghite
Lumina zilei strălucite,
Dar eu ți-aud, ca și-nainte, recitativul tău sublim ;
Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare șters.
Și-ndepărtata-i scânteiere.
Deși se stinge din vedere,
Ne urmărește mai departe, urmîndu-și calea-n univers,
Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt și-n cer,
Precum din norul ce-o ascunde,
Lumina lunei blînd pătrunde
Și-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.
Cu ce-aș putea să te asamăn ? Nu plouă norii aurii,
Cînd rîde curcubeu-n zare,
Mai vesele mărgăritare
Ca ploaia trilurilor tale armonioase și zglobii !
Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar ;
Smulgînd superbe-accente lirii,
Sădește-n sînul omenirii
Fiori de temeri și speranțe de cari ea nici n-avea habar !
Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat,
Vrăjită de iubirea-i castă,
Își cîntă dorul la fereastră,
În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;
Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut,
Cu licăritul lui eteric
Atrage ochii-n întuneric,
Dar, adumbrit de flori și ierburi, rămîne totuși nevăzut;
Precum, în adieri ușoare, un trandafir îmbobocit
S-alintă risipind pe drumuri
Amețitoarele-i parfumuri,
Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;
Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău,
Nici frunzele foșnind vioaie
Înviorate după ploaie,
Nmic nu-i falnic și zburdalnic și limpede ca versul tău !
Ce tainice simțiri te-nspiră, o ! pasăre sau heruvim !
Cîntăm noi vinul și iubirea,
Dar unde este fericirea
Dumnezeieștilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim ?
Cîntările de biruință și corul nostru nupțial
Pe lingă imnurile tale
Sunt scîncete pustii și goale :
Simțim în cîntecele noastre un nu-știu-ce lipsind fatal.
Ci spune-mi, de-unde-și ia izvorul și zborul glasul tău divin ?
Din care cer ? Din care valuri,
Fînețe, cîmpuri ? văi sau dealuri ?
Ce dragoste de tine însăți ? Ce neștiință de-orice chin ?
Căci în eternă veselie tu viața toată o petreci,
Nici umbra grijii-ntunecate
În veci asupră-ți nu s-abate :
Iubești, dar patima iubirii nu poți să o cunoști în veci I
Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi,
Cunoști secretul morții poate,
Și le pricepi mai bine toate —
Cum ai cînta altminteri oare așa de clar și de vioi ?
Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios,
Și-n viața noastr-atît de tristă
Rîvnim mereu ce nu există,
Și cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.
Și chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci,
Și-n veci cu lacrime durerea
Să nu ne-ntunece vederea,
Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci !
Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preț
Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri
Gîndirea omenească-n bracuri,
O, cîntăreț ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreț !
Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta,
Și-un imn măreț, în toată slava,
Atunci din pieptu-mi răsuna-va,
Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta !