https://blog.revistaderecenzii.com/

O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse până-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe –
Și șovăi pe un călcîi.
„A! vrei să birui și ai dat întîi!”

Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie!
Sumuse mîneca și scoase
Două brațe cu pulpele groase,
Scrise cu slove și horbote albastre,
Dîrdîia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricosat.

Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat,
Și furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn! Dar fu primit în dinți,
În ascunzișul colților câinești.
Și zdrelit ca de dălți, la dești.

Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.

O săritură înapoi:
Venea scurtul, vîlvoi,
Ca un arici, hotărât să înfrunte
Vijelia namilei din munte.

Scurtul l-a și mușcat
De musteață
Și a scuipat.
Sînge din ea, cu mătreață.

-„Puneți mîna, mă! Veniți încoace!”
-„Lasă, bă! că bine-i face!”

Scurtul îi sfâșiase buza celui lung.

Acu-i acu! Se mai ajung.
Se mai lovesc, se-mpung.

Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
O margine de gheată.

Se scoală-mpleticit
Și pune mîna pe cuțit.

La o parte, faceți-le loc!

Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas in cămașe,
îl rupe de boașe.

Și toată pricina
Fusese Gherghina.

Sursa: https://www.tudorarghezi.eu/opere/poezii/la_popice.html