https://blog.revistaderecenzii.com/

…Un pitic și doi giganți!… Cam așa înfățișare, cel puțin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte și Huțan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălțime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuței, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuși în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silințele ce-și dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalțe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei… Și până ce Sgribincea să-și deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi și rar pe întinderea de mușchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuței își cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieți, țesându-și iute la suiș mersu-i harnic și mărunt; și, până ce Huțan să-și ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase și repezi pe nările înfierbântate și larg deschise ale Pisicuței, sub truda opintirilor la deal…

Iar când, pe muchia verde a opcinii, ne întâlnirăm în față cu soarele ce-și înălțase deplin, peste sprânceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii și se deșirară mistuinduse pe zările depărtate ale munților din apus… Lumina răsăritului scălda fețele noastre și, sub văpaia curată a ei, cei doi uriași se înfățișară transfigurați privirilor mele! Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate și lungi, așa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbătești și pline de viață ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezișe a răsăritului trandafiriu!…

Și, fiindcă Pisicuța, ori de câte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecât, apoi o oprii un minut pe zare spre a-și mai lua suflet. Huțan și Sgribincea se opriră și ei.

— Măi flăcăi, le zisei eu când fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutați de mai răriți cel pas, că cu mersul vostru aveți să-mi oftigiți iapa până-n Tazlău; ș-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungând de la spate.

— Așa-i, cucoane, da vezi ‘neata că, de-om merge așa pe- ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure și n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe și locurile-s tari.

— Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeți așa ca să nu-mi oftigiți iapa; și vedeți, bre, de alegeți și voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut până-n sat un tartar întreg de munți și mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu șaua-n spate.

— Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huțan, pân-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ș-om tot scoborî, că, până-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — că-i valea strâmtă și plină de stânci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ș-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem până-n sat tot pe drum de hodină.

— Ș-o să suim multe dealuri, măi Huțane?
— Apoi urcăm numai pe Goșman și pe Negru; ș-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu și dăm devale-n Preluce.

— Da ce mâncare-s Prelucele tale, bre?
— Ia niște poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.
— Da de ce Durău spui tu, mă Huțane? Eu știu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul în spate, cu Durău cu tot, și l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.

— Apoi a hi Durău, și pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stâncă, preț, așa, ca la două staturi de om înălțime.

— Da ce ne-om face noi, mă Huțane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele?

— Ei, ce ne-om face?… ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vârî și noi în apă pân’ la brâu ș-om ieși devale-n sat.

— Noi… da’nealui?
— Ei!… ‘nealui îi călare, și doar știu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pân-om trece Tazlăul, că, vorba lui moș Căpățână, a hi vinind cu schinare ca un balaur.

— Bre, zisei eu după un minut de gândire, da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor pân’la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm și să tot scoborâm la tihărăi?

— Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi ‘neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieșim în poienile Gușmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu și scoborâm devale-n Preluce; numai, vezi ‘neata, că asta-i treabă măcar de două zile și noi n-om putea, că mâini trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huțan, care citea ca pe carte geografia muntelui.

— Apoi, dacă-i așa, apucați și voi, măi flăcăi, pe unde știți; numai cât vedeți de mă scoateți și pe mine și pe iapă teferi pân’la Tazlău.

— Apoi, dă, cucoane, așa chitim și noi, dac-a da D-zeu. Și fiindcă ei amândoi chiteau tocmai așa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale.

Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute și, rareori numai, câte un strop de cer albastru sau câte un fulg de lumină mai picurau răzlețe, din înălțimile încâlcite ale bolților de crengi, peste umerii și peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă și numai hogașurile săpate de puhoaie se mai țeseau iute între ele, ca niște tăieturi adânci în prundișul galben al povârnișului repede. Pe alocurea, arbori uriași, a căror bătrânețe șubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopți, zăceau răsturnați la pământ în toată nemăsurata lor lungime și, cu trunchiuri pentru veșnicie adormite și cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborâșurile încă umede și lunecoase ale muntelui… Om și cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mișcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furișa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul… Și de unde Sgribincea și Huțan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnați, eu, dimpotrivă, întrebuințam toate meșteșugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr și nevătămat peste greutățile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuța, care se deprinsese a se ținea de mine ca un câine credincios, o lăsasem slobodă, și ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atâta pricepere își alegea linia de scoborât, cu atâta iscusință își înțepenea copita fină a piciorului său subțire în lunecușul viclean și repede al povârnișului, cu atâta agerime și ușurință trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munți, nu-și putu păstra obișnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobște și lui îndeosebi, și, minunându-se de o măiastră săritură a Pisicuței peste un arbore răsturnat:

— C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ți-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admirațiuni; ia uite, mă Huțane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pântece…

— Măi așa, mă!… Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduși ‘neata, cucoane, peste vita as’ de cal? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ți-oi spune… Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu și de la nevoie…

— Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzit-ați voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are?

— Din soiul lui popa Gheorghe!… Ehei!… apoi am auzit și noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută peste copaci… Îi din soiul lui popa Gheorghe!… halal vită de cal!…

— Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, mă Huțane, dac- are să zboare și peste Tazlău cum zboară peste copaci…

— Da asta zboară, mă Sgribincea, și peste puhoiul Bistriței, cu ‘nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ți mai bați capu!…

De la sine se înțelege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuței, primeam în numele ei și mă îngâmfam de toate laudele ce, cu drept cuvânt, se aduceau atât neamului strălucit din care se trăgea, cât și marilor ei însușiri de pricepere, iscusință și agerime.

Târâș, grăpiș, scoborârăm Gitioana și ne trezirăm în fundul strâmt al unei văi, prin care curgea cracul de miazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi și pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsirăm deodată prăpăstuiți în tainele pline de umbră și întuneric ale fundului pământurilor!… încă un pas, și am fi sosit poate la lăcașurile tihnite și de veci ale celor ce nu mai sunt… Atât de netulburată tăcere ne împresura de pretutindeni, așa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume fluturau prin aer închipuiri ușoare de întuneric și de lumină mută, așa de încruntat luneca înspre adâncuri, cu ape posomorâte, cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziș înalt, zăstit de veacuri în acea nețărmurită și pașnică domnie a morții!!…

Sgribincea și Huțan pășiră; eu, făcându-mi vânt, sării, iar Pisicuța zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-și curgeau neoprit și repede drumul lor înspre adânc… După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goșmanului, cu aceleași stavile ca și la scoborâtul Gitioanei, dar mărite prin însași împrejurarea suișului prea pieptiș și lunecos; și, cu toate acestea, Huțan și Sgribincea, în loc să urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cădeau la îndemână, spre a putea urca coastele frământate ale muntelui; iar Pisicuța zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat… Doar nu degeaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călugăreni!… Când fu soarele la prânz, sosirăm și noi în lumina largă a coamelor Goșmanului, și foamea ne și călcă din urmă. Sgribincea își luă gluga din gât, scoase din ea câteva dărăburi zdravene de mămăligă rece, un coșcogea boț de urdă învelit în niște foi mari de brustur lat și ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arătă la iveală și el cu căpățânile lui zdrențăroase, pline de noduri și mustecioase; apoi Sgribincea așternu iarba plaiului verde drept față de masă, ne făcurăm roată-mprejur și, după câteva minute, eu, cel puțin, alene și sătul, mă găseam răsturnat într-un cot pe mușchiul moale ca o saltea și, cu țigara-n gură, priveam cu mulțumire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheșă, speriate cu câte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstimpuri deopotrivă de rari, ca și spre fundul unor prăpăstii, înspre adâncul gâtlejurilor încă flămânde ale lui Sgribincea și Huțan!…

— Amu, zise Huțan, sculându-se de jos, frecându-și cu mulțumire palmă de palmă și făcând să curgă o ploaie de ciuciuleți negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că, de unde nu, apoi mânem în pădure și noi n-om putea, c-avem grabă mare să ne întoarcem dimineață la stână.

— Da sfârșește-odată, măi Huțane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcându-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?… Când t-ei întoarce, pune și tu din Tazlău un pas pe Geamănă, unul pe Goșman și altul pe Gitioana și, din trei pași, iată-te la stână… Ce tot grabă… grabă?… Ia, mă rog slăbește-mă cu graba ta; când om ajunge, om ajunge și pace bună… doar știu că n-am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre…

— Dă… — răspunse Huțan, înțelegând gluma — chiteam și noi… da om face și cum zici ‘neata.

Sgribincea strânse în glugă rămășițele prânzului, își anină gluga în gât și începurăm a scoborî cu toții spre Pârăul Negru, un fir subțire de apă ce iese de sub cele din urmă poale ale Răchitișului și-și face loc printre Goșman și Dealul Negru, până la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazănoapte al Goșmanului. Tăiarăm repede peste Dealul Negru și, după un scurt popas dincolo de povârnișurile lui stâncoase și repezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Când începu soarele a cumpăni dincolo de-amiază, ieșirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decât Goșmanul din stânga și mai răsărit decât Șoimul de pe dreapta sa.

— Uite, mă Huțane, auzii deodată pe Sgribincea strigând, uite, mă, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie?

Când întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind repede și sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.

— Ba chiar ea, răspunse Huțan, după un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi căutând pe-aici, coțofana naibii?

— Dă, mă, știu eu?… Da ne-a spune ea amu, când om lua-o la cercetare.

Femeia sosi lângă noi. Și Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coțofană… Subțirică și năltuță, cu obrajii rumeni, rotunjori și grăsulii; cu sânuri ce te împungeau în ochi de sub cămașa-i albă, curată și deschisă la piept, dar înnodată sub bărbie cu un șiret de arnici roș, ale cărui capete cu canafuri atârnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru răscolit pe tâmple și pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorânduială; cu cârpa-i roșie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mâna iscusită a întâmplării; cu ochii ei căprii și mari, însuflețiți de văpaia unui sânge pătimaș; cu gura ei mică și înflorită; cu dinții ei albi și cu nasul ei fin, drept și cu nări neastâmpărate… Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coțofană…

— Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea, tăindu-i drumul; da unde naiba o plecași tu, fa, așa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino?

— D-apoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vreo trei zile, după bureți; da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi.

— Și unde-ai stat tu, fa zvârlugă, așa singurică, trei zile și trei nopți de-a rândul? De-am hi știut noi, am hi venit să-ți ținem de urât, zise Huțan, turtindu-i ușor cu palma-i lată de uriaș cârpa roșie de pe cap.

— Ei, unde… răspunse ea, dându-i cu o lovitură mâna jos și fără a-l privi; unde?… ia m-am aciuat și eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ș-amu plecasem la voi, la stână, după o țî’ de urdă și de caș.

— D-apoi c-ai nimerit-o și tu miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt.

Și amândoi mi se păru că se privesc în ochi cu înțeles.
— Da du-te, urmă el după o pauză, că moș Căpățână i-acolo, și ți-a da.

— Da voi un’ vă duceți amu?
— Ia cu ‘nealui să-l scoatem pân’ devale-n sat. Și numai atunci Călina își aruncă repede privirea spre mine. Călina lui Drăgan din Rotărie nu era deloc coțofană.
— Da cum o să treceți voi peste Tazlău, că vine din deal, mânia lui D-zeu; ai să te îneci ca un șoarece, mă Sgribincea.

— Da nu te teme, fa Călino, că doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlăului și nu m-am mai înecat.

— Vezi, măcar, adăugă ea cu oarecare îngrijire, de-l treceți și voi pe la capătul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotărie, c-acolo-i apa mai așezată și n-a hi viind șuvoiu cu creastă.

— Ei, zisei eu, amestecându-mă în vorbă, și adică ce-i porți tu atâta grijă lui Sgribincea, fa Călino?… S-a-neca, s-a-neca… nu s-a-neca, nu s-a-neca, și pace bună; cine ce are cu gustul omului?… Cum i-a hi scris… Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harță de dragul lui Sgribincea?

— Da ‘neata ce ai? zise ea înțepat, cu un fel de mânie drăgălașă în ochi și cu o roșeață și mai drăgălașă de vinovăție în obraji.

— Eu ce am?… Eu n-am nimica… Numai cât tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliță-doamne, ești nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încât ai de unde irosi și pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii și căpșunele… Ce mai de lume s-ar strânge la cules de drăgănele pe urma ta!…

— Și-i hi având poate poftă și ‘neata?… zise ea, plecând capul cam într-o parte și privindu-mă pieziș drept în ochi.

— Dă, Călino, fată hăi, mai știi păcatele?…
— Ci, ia cată-ți de drum, fa Călino, se auzi deodată strigând Huțan cu glas posomorât; du-te-n treabă-ți, fa, și nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.

Și aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mânie.
— Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, și vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol și căutându-i galeș în ochi.

— Apoi să mergeți sănătoși, și cu bine, răspunse ea, plecând. Și subțirică, și năltuță, și sprinteoară cum era, se așternu drumului pe plai… zbura, nu mergea.

„Hm!… mă gândeam eu, scoborând valea trăgănată cu Pisicuța de dârlogi, lui bietul Drăgan i-a cântat cucu-n spate când s-a-nsurat.”

— Da ce naiba ți s-o lăsat negurile pe față, măi Huțane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lângă mine tăcut și posomorât.

— Dă, ia muierea asta… nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntâlnesc și să nu pat câte-o boroboață; parcă m-aș întâlni c-un popă ori c-un iepure.

— Azvârle și tu c-o mână de paie ori țărână după dânsa și mântuie vorba.

— Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocino- cu ei cu una, cu două… parcă-i un făcut cu muierea asta.

— Da Sgribincea tot așa zice, măi Huțane?
— D-apoi că ce am eu cu Sgribincea?… Cine-și cu treaba lui. Sgribincea rămăsese puțin îndărăt și nu ne auzea ce vorbim.
— Așa-i… da parcă, de când cu Călina, te uiți cam chiorâș la el.
— Da uite-se cine știe, că eu doar nu-i port socotelile lui.
— Socotelile nu i l-ei hi purtând, Huțane, da mi se pare că-i porți sâmbetele.

Când ne uitarăm, din întâmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvârlitură de băț, se pusese jos și-și lega târsânele de la opinci… Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase târsânele și trebuia să zăbovească, ca să și le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, și, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.

— Da ia s-așteptăm și pe Sgribincea, măi Huțane, zisei eu peste puțin, voind a mă opri din mers.

— Da lasă-l, cucoane, că dacă și-a lega târsânele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre și el de-a lui, că doar n-a hi având numai târsâne de legat.

— Bine zici tu, măi Huțane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-și lege târsânele-n răgaz.

Și ne urmarăm drumul la vale. Într-un târziu, ne călcă și Sgribincea din urmă… era cam obosit… venise, se vede, prea repede…Formosum pastor Corydon ardebat Alexin.1

— Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu când fu lângă noi; bine, bre, ce pârdalnica nu-ți legi și tu mai bine cele ațe?… Ai s-ajungi de râsul lui moș Căpățână, ca bietul Cârță. Păstorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).

— Ațele ca ațele, cucoane, da i s-a hi rupt și brăcinariu, de-o- ntârziet atâta, adăugă Huțan cu înțeles.

Sgribincea îi aruncă o privire încruntată. Hotărât că între Sgribincea și Huțan era vreo pricină mai din vechi… și nu cred să nu fi fost amestecați la mijloc și ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.

— Da a mai hi mult pân’ devale, măi flăcăi? întrebai eu pentru a schimba vorba.

— D-apoi că n-a mai hi așa mult, răspunse Huțan, că — ia – s-aude cum vine Tazlău-n vale.

De prin văi ajungea, în adevăr, până la noi un vuiet surd, nedeslușit și depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevestește apropierea unui cutremur de pământ.

Soarele căta cam dintr-o parte, când intrarăm, din luminișurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd și nedeslușit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mânau dindărăt cu iuțeală de vifor surpăturile de stânci smulse din scoborâșurile înalte ale drumului lor la vale și frământau cu zgomot înădușit bolovanii grei și nestatornici de pe fundul strâmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare și iuți începură a scânteia și a străbate până la noi prin spărturile de lumină îngustă ale rețelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul… Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, își frângea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezișul negru și încâlcit al rariștii de brazi. Peste puțin, sosirăm în valea lui strâmtă și plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, țintuiți pe loc… Pisicuța doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliștea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obișnuință de marginea neastâmpărată a undelor și să-și ostoiască setea, muindu-și botu-i negru și fin în apa liniștită dintre doi bolovani mărginași…

Huțan se scărpina cu nedumerire și pe sub căciulă, în creștetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă și tăcut, se uita în sus și în jos pe cursul pârâului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mâinile la spate, făceam același lucru; dar nici Huțan nu se dumerea, și nici eu, și nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi! Cu așa amețitoare repejune, cu atâta iuțeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munților și luneca la vale, pe povârnișul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat!… În zadar te-ai fi silit să-ți rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor… În fuga lor nebună, îți smulgea privirea și, neoprit, ți-o târa fără de voie pe cursul lor vijelios… Iar noianul viforos, izbindu-și apele pe amândouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrângea spre mijloc spumegând și alcătuia o creastă semeață, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuți de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mânia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moș Căpățână…

— Cucoane, zise Huțan, scărpinându-se în creștetul capului și pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o așchie și t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.

— Da tu, mă Sgribincea, tot așa chitești? îl întrebai eu pe acesta.
— Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că doar îi știm noi moarea Tazlăului; da ‘neata n-ai să poți trece, că te prăpădești.

— Ei, și ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi?
— Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huțan, c-a hi mai ghine să te-ntorci ‘neata înapoi la stână și să mai zăbovești acolo păn’ s-a mai ostoi mânia apei.

— Apoi asta nu se poate, măi Huțane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hâț încolo, hâț încolo… Să trecem cum a da Dumnezeu și pace bună.

— Da te-neci, cucoane, răspunseră amândoi într-un glas.
— Măi flăcăi, ziceți mai degrabă că vă strânge frica-n spate când vă uitați la schinarea Tazlăului și că degeaba vă mai lăudați că-i cunoașteți moarea; iaca, dacă voi vă temeți, căutați-vă de drum înapoi la stână, că eu am să trec singur călare.

Aceasta, bineînțeles, era din partea mea laudă goală; căci, mai la urmă, uitându-mă numai la iuțeala de fulger cu care Tazlăul se părea că spintecă lumea în două, mă cuprindeau fiori de groază; decât stă în firea omului să-și îmbrace câteodată frica în vitejie și curaj, după cum odinioară un… bicisnic erou de fabulă s-a îmbrăcat în piele de leu, ca să-ngrozească lumea.

Sgribincea zâmbi cu neîncredere; Huțan își scărpină cu înțeles obișnuitul creștet al capului pe sub căciulă și începură amândoi a se uita lung, când la mine, când unul la altul, fără să zică nimic.

— Ei, și adică ce vă uitați voi așa, măi flăcăi, și nu ziceți nimic? Nu cumva credeți c-am să mă întorc înapoi la stână, după vorba voastră, și să horhăiesc coclaurile? Asta să vă iasă din gând, bre; hai, ori treceți cu mine, ori cătați-vă de drum înapoi; mă, voi sunteți mai fricoși decât niște iepuri.

Vorbă să fie!… decât apucasem eu, așa, vitejia de coadă și mă țineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi țâțâiau de frică; îndărătnicia însă e lucru mare la om: vezi că te duci la prăpastie și totuși socoți drept umilință de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndărătnicia a fost poate singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele.

— Ei, măi, și ce stați voi așa ca niște momâi? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.

Fără să zică nimic, Sgribincea își scoase gluga din gât și se duse în pădure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, își desfăcu și el și Huțan ațele de la opinci și, de unde până acum erau aduse în jurul pulpei, de astă dată își înfășurară cu ele, strâns și peste opincă, toată căputa piciorului, înnodându-le cu îngrijire la glezne.

— Da ce faceți voi acolo, măi Huțane?
— Apoi înfășurăm talpa cu târsânele, ca să nu lunecăm așa tare pe bolovani.

— Vasăzică tot trecem.

— Apoi dă, să trecem dac-om putea. Pe cât mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decât nu mai era chip de dat înapoi.

„Cum mi-a fi scris”, cugetai eu. Câteodată e și fatalismul bun la ceva; căci, dacă nu tocmai curajul, dar cel puțin un soi de nepăsare vecină cu el se deșteptă în sufletul meu, pe socoteala credinței că nu se poate înlătura ceea ce este să fie și că, vorba românului: ce e scris omului în frunte-i e pus.

Strânsei vălătuc mantaua și surtucul, legai vălătucul cu nojițele dindărăt la șa și mă făcui sprinten pentru orice împrejurare; strânsei zdravăn tafturul pe pântecele Pisicuței și încălecai. Huțan și Sgribincea își puseseră căciulile la adăpost în pădure, își suflecară mânecile și își făcură cruce, spre a chema parcă până și pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apucă pe Pisicuța de dârlogi, Huțan se ținea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpănit în partea aceea; eu o lovii ușor cu varga peste gât, spre a o hotărî să intre în apă. Deocamdată însă fură zadarnice toate străduințele noastre, căci, în loc să pășească înainte, Pisicuța sforăia și se smuncea înapoi.

— Măi Sgribincea, zisei eu, ia las-o de dârlogi, să vedem, n-a merge de bunăvoie? Treci mai bine lângă Huțan, s-o sprijiniți amândoi de la vale.

De îndată ce se simți slobodă, ridică capul în sus, privi drept înainte, sforăi puternic și începu să scurme cu copita în apă; părea că-și croiește un plan sau că se pregătește să întrupeze o hotărâre mai dinainte luată. Făcu apoi în apă și pe pipăite câțiva pași mărunți înțepenindu-și cu chibzuială copita-i fină pe lunecușul bolovanilor nestatornici; Sgribincea și Huțan se țineau pe lângă mine de la vale, gata să preîntâmpine vreo cumpăneală din partea Pisicuței. Intrarăm în cele dintâi ape ale șuvoiului… Simțeam cum repejunea fulgerătoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuței, și totuși ea nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scări… Huțan și Sgribincea luptau din răsputeri împotriva repejunii cu care șuvoiul căuta să-i măture; și de sprijinit pe Pisicuța nici nu mai putea fi vorbă… încă un pas, și intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger în bătaia sclipitoare a razelor de soare.

Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi și, cu iuțeală de vijelie, o târa la vale pe cursu-i neoprit… Vârtejul amețelii mă cuprinse… Închisei ochii… dar, prin întuneric, rămase încă viu și îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului… Trecu poate o clipă… Trecu poate un veac… cine știe?… Deodată un strigăt de groază se ridică peste urletul clocotitor de pretutindeni:

— Înapoi, cucoane!… Zguduit, mă trezii parcă din somn… deschisei ochii… când privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre și lungi, de picioare și de mâini încă și mai lungi, care se ridicau și băteau apa deznădăjduit, luneca cu iuțeală de săgeată pe creasta sclipitoare a undelor… Erau Sgribincea și Huțan, pe care șuvoiul îi măturase ca pe două așchii.

Rămăsesem stâlp în mijlocul potopului; primejdia însă are mintea ei… Fără să-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuța cu varga peste gât, cu furia ce ți-o dă deznădejdea și groaza… Mă simții deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vâjâie pe la urechi, șuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frământate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine și, din cer, căzui fără de veste năprasnic pe pământ… Când mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului… Pisicuța, murată ca un șoarece, tremura cum îi varga și căta din când în când cu groază înapoi… Descălecai, o frecai pe ochi, o trăsei de urechi, iar ea, venindu-și în fire, își scutură cu putere de cutremur apa de pe dânsa, împroșcând cu o ploaie măruntă pădurile pân-în depărtare…

„C-apoi asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele…” … Și Huțan avuse dreptate: Pisicuța zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlău…

Mă uitai în toate părțile… Singurătate și pustiu! Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor… Ascultai… Nici un răspuns de nicăieri; pornii la vale cu Pisicuța de dârlogi… apoi șuierai din nou… Din depărtările văii îmi răspunse un alt șuierat puternic și lung; plecai într-acolo și, peste puțin, dădui peste Sgribincea și Huțan, cu apa ciuruind de pe dânșii, stând jos, la umbră, pe marginea potecii și legându-și opincile desfăcute.

— Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-ați trece apa?
— Noi ca noi, da’ neata cum naiba o trecuși, cucoane? întrebară mirați amândoi.

— Cum s-o trec?… ia călare, cum vedeți.
— Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huțan, înfășurându-și pulpa cu târsânele; că șuvoiul, cum vine el, răstoarnă câtă mi ți-i stânca, da’ decum o gâzulie de iapă?

— Așa-i, măi Huțane; da, vezi tu, bre, că iapa mea nu-i stâncă, ci-i pajură de-a lui popa Gheorghe și zboară pe deasupra, nu merge prin apă ca toți caii.

— Mai așa… zău!… Nu-ți face, c-a hi sărit iapa naibii pe deasupra, că altfel nu-i de chip; amarnică vită de cal, drept ț-oi spune.

— Zi-i pajură de-a lui popa Gheorghe, măi Huțane, și taci, încheie Sgribincea, sfârșindu-și de legat opincile.

Plecarăm cu toții pe potecă, la vale; iar Pisicuța, slobodă, se ținea de noi cât colea. Treptat, valea se lărgea și, când soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mări încremenite și netede ca fața unei oglinzi, ce se întindea strălucitoare sub bătaia razelor soarelui, până dincolo de hotarele ochiului… Erau Prelucele revărsate.

Și în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vânt nu-l însuflețea, munții răsturnați, cu codrii lor cu tot, își oglindeau neclintite chipurile lor, până spre fundurile cele mai de jos ale adâncului… Mai jos, spre fund, mai spre adâncuri, ca și pe o stavilă a nesfârșitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolților cerești… Aceiași nori răzleți și albi, același soare strălucitor însuflețea lumea nemărginirilor de jos, ca și lumea nemărginirilor de sus… „Cine știe?”… cugetam eu… dar Huțan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din fața mea, deși aș fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decât pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.

— Amu, cucoane, zise el, ‘neata să-ncaleci și noi om merge- nainte, și ‘neata să te ții de noi, că nu cunoști locul și pe une locuri se fac șteoalne adânci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pân-în urechi.

Încălecai. Munții din adâncuri își clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frânse în mii de bucăți, nourii răzleți și albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărâmă, luciul apelor se încreți și cercuri largi cu creștete strălucitoare se mânau spre maluri, unele pe altele… Huțan și Sgribincea intraseră în apă… Așa-mi închipui că uriașii vor fi străbătut mările cu apă până la glezne… Pisicuța, care zburase prin aer peste șuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simțea umilită oarecum, străbătând întinderile moarte ale acestei mări făr’ de viață… Și numai când apa îi venea până la gât, când adică avea de luptat cu adâncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci își încorda trupu-i mlădios și, potrivit pornirilor ei războinice, vânzolea cu picioarele-i fine de oțel și spinteca cu pieptul său puternic undele, care — spumegând de mânie și neputință — se abăteau umilite din calea ei, în lături… Cam tot după atâta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.

Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoșteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îți sintetizează un portret întreg… Astfel e destul să zici „Ieremia Honcu”, dar mai ales „Honcu”, pentru a ți se deștepta în minte chipul unui fel de uriaș lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu niște mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în brațe un munte și să-l așeze binișor peste altul, cu un piept cât o față de arie, îmbrăcat — pe cât se arăta de sub cămașa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru și stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu niște ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, și cu un glas!…

— Da bine, de unde căzuși la vremea asta, domnule? mă întrebă el, văzându-mă intrând pe poartă și fără a aștepta măcar vreun „bine-am găsit” de la mine.

Și sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.
— Ia, de pe dealuri, Honcule, și uite-mă-s murat ca un șoarece… da-n sfârșit, bine-am găsit!

— Bine-ai venit… cu bine și cu sănătate! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal! strigă el către un argat.

Intrarăm în casă.
— Da-n sfârșit, ce cauți pe dealuri, și de unde vii azi?
— Ce caut pe dealuri!… Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
— Tocmai de pe Gitioana!… Și cum trecuși Tazlăul?
— Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.
— Se vede că glumești.
— Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iștia.
— Așa-i, domnule Irimia, așa-i, zău!… întăriră deodată Sgribincea și Huțan; are o iapă cu Sarsailă-n pântece… pe noi ne-o furat apa la vale și ‘nealui o zburat cu iapa pe deasupra șiuvoiului.

— Mare ți-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clătinându-și rar și cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu?…

— Ei, dacă mă-necam!… Dacă mă-necam, nu era să poruncești azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui și nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, până s-or mai usca iste bulendre de pe mine.

— Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereții casei; femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, neau căzut la gazdă musafiri flămânzi; și ia vezi niște schimburi curate de primenit pentru dumnealui.

Și măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuși el vorbea cu dânsa ca și cum ar fi fost de față: doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare și când ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel de la comună, care era de la dânsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, și că tot satul revărsat pe vale îl auzea și-l asculta. Din mijlocul norodului strâns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor… Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decât „Honcu”…

Iar când începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămașa lui cu bibiluri, o moară de vânt!… Totuși trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine și, când fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.

Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.
— Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el către nevasta lui, după ce ne așezarăm la masă.

— Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ținea socotelile? Când îl cauți, nu-l găsești, și-l găsești tocmai când nu-l cauți… nu-i știi obiceiul?

— Ai dreptate, nevastă… Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu fața-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculț și cu unul încălțat, și s-a hi uitând prin rariște la stele ziua miaza-mare.

Și râsul omeric al lui Honcu zgudui casa.
— Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.
— Ei… ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieși și vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi având el și alt nume, da noi îl cunoaștem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l știe, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i așa, că doar are doxă la cap și-i cu tâlc la vorbă; numai cât are el, așa, țâcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.

Și nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de râs, era cât pe ce să ne stropească pe toți cu borșul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.

— Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oțărât, jumătate de-abia stăpânindu-și râsul; ci cată-ți de mâncare și iasăți din gând domnul Arsene… Iaca, domnule — zise el, adresânduse mie, — de când cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădește râsul și noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chișcătură de om… Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc, c-apoi sfântu Neculai îți știe de știre, încheie Honcu, încruntându-se glumeț la femeia lui.

— Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tâlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău?

— Apoi nu-ți spusei că are el țâcnelile lui și, când te uiți la el, așa, pe deasupra, parcă-i ca nealți oameni… De altfel, îi om în toată firea și cu mare socoteală… Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ți sucesc gâtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, și-o dat sufletu.

— Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculându-se și luând garafa ca s-o umple din nou, ai tu, așa, niște glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar așa cum spui tu.

— Ei, dă, nu te mai bosumfla și tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoști? Ia vezi de umple cea garafă.

Sfârșirăm repede de mâncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărâtă pentru mine; noaptea sosi repede și, deși cădeam de somn, gândul meu totuși nu se putea despărți de dl Arsene al lui Honcu.

Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri; cel mult dacă dl Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decât Goliat și primblându-se măreț, c-un picior desculț și altul încălțat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului…

A doua zi dimineață, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pârâu, care curgea pe-aproape, cu gândul să mă scald, dac-ar fi fost cu putință; dar cât pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte așa scăzuse, că i se vedeau pietrele, și se limpezise așa, încât te prevedeai printr-însul.

N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine și se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu țâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât dl Arsene… Astfel, de după spate și prin dosul urechii stângi îi ieșea, se prelungea și se pierdea sus în văzduhuri ceva subțire și lung, dar ceva nesfârșit de lung și de subțire… Era o pușcă… De unde găsise dl Arsene o pușcă așa de lungă, ca să și-o anine în gât cu o curea adusă cruciș peste piept, n-aș putea spune; știu atâta: că și astăzi mă împunge în creier lungimea puștii d-sale; sau poate mi se păru mie așa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o șchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chișcăturii de om, vorba lui Honcu… se poate!… Ceva se târa după dânsul pe pământ… Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundișul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie… Sosi pe mal și, în chipul cel mai obișnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălță de botine și de colțuni, vârî câte un colțun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului și, suflecându-și pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înțelesei, de a o trece dincolo… După cum se târâse pe pământ, așa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, și apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecați până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezișul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; și cu toate acestea, existența mea în mijlocul pârâului trecea pentru dl Arsene tot așa de nebăgată în seamă ca și acea a unui netrebnic mormoloc… Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăși mă potolii… Am și eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobișnuite, ascund alcătuiri temeinice sufletești, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; și poate că, mai la urmă, să am și dreptate… Pentru ce, adică, mi-aș gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit și îngust al „conveniențelor” meșteșugite, și aș trece în ochii… celor proști drept ceea ce nu sunt?… Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el și-i îngăduii, pentru moment, să mă așeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci… Am însă și toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câțiva pași depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară și începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă… Ți-ai găsit!… Ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene își urma drumul netulburat, pășind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieși pe malul celălalt și se înfundă în pădure…

Mă hotărâi să-l urmăresc. Ieșii îndată din apă, îmi umflai în brațe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene…

Întâmplarea mă duse repede și fără greș drept la… vestitul pat al dumisale.

Într-un desiș de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amânduror mâinilor încleștate după ceafă drept căpătâi, stătea lungit cu fața-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de niște pari groși, bătuți țapăn în pământ, și poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziș… Într-o creangă își aninase pușca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; știu atâta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deși călcam pe vreascuri destul de îndesat și deși vreascurile trosneau sub pașii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie și pe un fachir indian…

Mă oprii la câțiva pași și privirile noastre se încrucișară… Iar în clipa când ne privirăm, mă încredințai că Honcu avea dreptate să se gândească puțin la sfântul Neculai sau măcar la gâtul femeii lui… ca să-l sucească cât de cât ca la un pui de găină… Un păr negru și plin, de la sine ondulat și aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă și de o sculpturală regularitate; ovalul feței, palid și blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă și fantastică, nasul drept și statornic, musteața mică și în bună rânduială, gura croită pe un veșnic zâmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică și visătoare, acum vie și tăioasă ca ascuțișul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză unde clasicismul să-și dea mâna cu decadența, Michelangelo cu Botticelli!…

Nu găsii însă cu cale să frâng linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie…

Și domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!…

Îmi căutai înainte de drum și mă mistuii în pădure… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și cum s-au mai zguduit pereții casei!… Și cum s-a mai cutremurat pământul sub răgetul de leu al râsului lui Honcu, când a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene!…

A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuța, țineam la gebea drumul spre Piatra.

Seara, pe înnoptate, sosii acasă. Aici alt păcat. Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, și care, prin urmare, nu mă cunoștea.

— Da cine ești dumneata? mă întrebă ea răstit, când dădui să descalec.

Mă uitai de-aproape la dânsa prin întuneric și numaidecât înțelesei cum stă treaba.

— Acasă-i boierul, duduca? o întrebai.
— Da ce poftești dumneata cu boieru și cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus și duduca nu-i acasă.

— Apoi am s-aștept pân-a veni ori boieru, ori duduca.
— Nu-ți spun că boieru-i dus și duduca nu-i acasă?… Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauți dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor?

— Da cum te cheamă, nevastă?
— Ei, cum mă cheamă!… Sanda… și ce poftești?
— Uite, Sando, să mă lași să stau ascuns colea-n cerdac, pân- a veni duduca.

Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vârtej.
— Sergent!… Sergent! Sergentul ieși ca din pământ și intră cu Sanda iute în ogradă.
— Ce-ți este, fa? Ce răcnești așa?
— Uite, dumnealui, și arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac și să pândească pe duduca când a veni.

Sergentul se apropie cu sfială de mine și, fără să mă aștept, aprinse un chibrit, de era cât pe ce să-mi pârlească mustețile.

— Babă nebună ce ești!… da doar aista-i stăpânu-to; ce dracu, nu-l cunoști?

Sanda rămase ca trăsnită.
— Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseși că ești dumneata, de mă faci să scol mahalaua?

— Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?
— Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem?
— Cată-ți treaba. Deschide ș-așterne, că mi-i somn. Sanda deschise, îmi așternu și, sfărâmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi când mă trezii… eram acasă la mine.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Mun%C8%9Bii_Neam%C8%9Bului#LA_TAZL%C4%82U