https://blog.revistaderecenzii.com/

Ignat Pascu, directorul proprietății, își smulse, deodată nasul din dosar, parcă i-ar fi căzut în creștetul capului un strop de apă în clocot.

— Dorina! murmură dânsul, trăgând cu urechea. Ce caută nevasta mea la Faranga?

Faranga, divorțat, bogat și încă în floarea vârstei, era directorul embaticurilor și făcuse curte Dorinei până deunăzi, când Pascu i-a prins mai-mai asupra faptului, dar i-a iertat, fiindcă se. Ferea de scandaluri și, ca om cu socoteală, n-a vrut să-și strice liniștea și casa din pricina unui prieten necinstit… Și totuși, acuma auzea limpede glasul Dorinei în biuroul embaticurilor, despărțit numai printr-o ușă condamnată de cabinetul directorului proprietății.

De indignare, Pascu încremeni pe scaun, lângă masă de scris încărcată cu dosare și fu silit astfel să asculte cu luare-aminte uneltirile vinovaților. Era singur în biurou; dar pe fereastra plouată îl pândea de-afară o zi morocănoasă de sfârșit de toamnă.

Alături, glasurile prindeau din ce în ce mai mult curaj:

— Nu mai pot fără de tine, oftă Faranga, gros și cu foc. Trebuie să ne întâlnim undeva, altminteri să știi că mă omor!

— Sunt nenorocită și desperată, se plânse îndată Dorina. Dar cum să ies în oraș dezbrăcată? Judecă și tu, micule… A venit iarna, și n-am nici haină, nici blană ca lumea… Îți închipui cât de greu îmi vine să-ți spun asemenea necazuri, și totuși, trebuie să-ți spun, căci te iubesc…

Pascu, într-un acces de revoltă, făcu o mișcare scurtă cu scaunul, hotărât parcă să-i prindă a doua oară; chibzuiala și curiozitatea îi stăviliră repede avântul. Totuși, din pricina zgomotului, dincolo glasurile amuțiră, și de-abia după o pauză prudentă se ridică iarăși, fricoasă, șoapta lui Faranga:

— Mi se pare că-i aici Ignat…

— Nu se poate, te înșeli, îi răspunse Dorina, cu siguranță. L-a chemat secretarul general. Mi-a spus aprodul… N-ai grijă…

Apoi, cu încetul, convorbirea reveni în făgașul de adineaori. Faranga îi dădea zor cu întâlnirea, și Dorina se plângea că e dezbrăcată… În sfârșit, cu multe precauții, ca să n-o jicnească, el o rugă să primească un cadou de câteva mii de lei, iar ea, foarte bucuroasă și protestând că nu se poate, primi. Din nenorocire, însă, Faranga, nu avea bani la dânsul și-i ceru voie să-i trimită mâine. Bucuria Dorinei se mohorî pe dată, căci trimiterea era plină de primejdii, fiind înconjurată numai de spioni de-ai lui Pascu, și… În cele din urmă, tot ea găsi mântuirea: Faranga să puie plicul cu cadoul în mâneca răsfrântă de la paltonul lui Pascu, care, zevzec și nătăfleț cum l-a lăsat Dumnezeu, n-are să bage de seamă nimic. Faranga, mai puțin îndrăzneț, încercă să-i explice că nu-i bine să te joci cu focul, până ce Dorina îi alungă temerile printr-o sărutare zgomotoasă, însoțită de făgăduința solemnă că în mâneca lui Pascu va găsi și răspunsul ei, care va hotărî ceasul fericirii lor stingherite de atâta vreme…

Sătul de câte auzise, Pascu se sculă în picioare și trânti un teanc de dosare pe biurou. Mânia i se potolise, lăsându-i în inimă o amărăciune apăsătoare. În cabinetul lui Faranga se înțelenise o tăcere fierbinte, din care pe urmă se destrămă un foșnet și o șoaptă:

— Du-te, măicuță… a venit Ignat…

Peste câteva clipe, Dorina intră strălucitoare la Pascu și-l sărută prelung.

— O, micule, cât muncești tu pentru nevestica ta!… Ai avut vreo supărare de ești așa de abătut?

Îndrăzneala ei îl dezarmă cu desăvârșire; îi răspunse încurcat:

— Nimic… de-ale slujbei… secretarul general…

— Așa-i slujba, micule, oftă ea cu compătimire de teatru, adăogând însă imediat, foarte veselă: Am trecut pe-aici numai să-ți spun o veste minunată. Știi, am fost pe la mama, chiar de la ea viu, și i-am cerut de la obraz vreo zece mii de lei, ca să mă îmbrac de iarnă… De ce să te mai plictisesc pe tine, când mama, slavă Domnului, are destule parale?… N-am făcut bine?

— Da… mama are, zise Pascu mai nervos, cotrobăind într-un sertar, ca să nu izbucnească.

Dorina mai ciripi vreo cinci minute, încântată și fericită. Apoi plecă fredonând, lăsând în urma ei o dâră de parfum.

Pascu rămase uluit, cu ochii după ea, gândindu-se ce să facă acuma? Se zbuciumă zadarnic; nu se putu hotărî. Știa însă că Dorina va minți, se va jura, va protesta și-l va convinge că nu-i nimic adevărat. Dacă a fost ea în stare, după ce a iertat-o ca un cavaler, să mai vie la minister și să intre la Faranga fără teamă și fără rușine… De altfel, după-amiazi, Dorina aduse iar vorba despre mă-sa, povestindu-i din fir în păr cum a luptat până ce i-a smuls făgăduința că-i va da negreșit banii, încât Pascu trebui să-i mulțumească frumos că l-a scăpat de niște cheltuieli așa de urgente.

A doua zi, la biurou, scoțând capul după un servitor care adormise pe coridor, Pascu zări pe Faranga umblând de ici-colo, grăbit și nerăbdător, și înțelese că într-adevăr vrea să se țină de vorbă. Întâi se supără și se gândi să-l tragă la răspundere, dar pe urmă cumpăni bine lucrurile, își luă seama și, punând subțioară câteva dosare, porni la secretarul general. Se întoarse tocmai peste o jumătate de oră și, cu bătăi de inimă, se aruncă la paltonul ce atârna nevinovat în cuier. Și în mâneca răsfrântă găsi un plic, și în plic, înfășurate într-o duioasă scrisoare de dragoste, zece hârtii noi de câte o mie. Atunci Pascu se așeză la biurou, citi scrisoarea cu atenție, se ridică iar în picioare și stătu un răstimp, uitându-se spre fereastră, cu banii într-o mână și cu răvașul de iubire în cealaltă. Apoi brusc deschise un sertar și ascunse hârtiile într-un regulament de împroprietărire, iar scrisoarea o rupse în bucățele foarte mici și o zvârli în foc, mormăind cu o strângere din umeri:

— Da urma urmelor… Să vedem… Adică de ce să-mi fac eu atâta inimă rea?

În poarta ministerului, ieșind de la slujbă, se întâlni cu Faranga, dar trecu nepăsător, legănându-și ca de obicei mâna dreaptă… Acasă nevastă-sa îl întâmpină în antreu și, cu mare explozie de drăgălășie, îi ajută să-și lepede paltonul și se grăbi să i-l scuture cu însăși mânușița ei și să-l perie cu măturică, înainte de a-l agăța în cuier. Pascu îi mulțumi și intră liniștit în sufragerie. Dorina îl ajunse din urmă, repede și cu drăgălășia potolită… Potrivindu-și șervetul la gât, bărbatul o întrebă, îngrijorat:

— Unde mi-ai pus paltonul, dragă, că am niște hârtii oficiale…

Femeia îi aruncă o privire disprețuitoare.

— Poate dorești să ți-l servesc la masă?… Vezi, așa ești tu… Niciodată nu știi să prețuiești o gentilețe…

Apoi toată după-amiaza Dorina se perpeli și bufni fără astâmpăr. Totuși, la cină, Pascu îi mai zise, ca din întâmplare:

— Ei, ce-ai făcut cu mama? Ți-a dat banii?

De data aceasta însă Dorina izbucni:

— Firește, eu să mă milogesc, și d-ta să huzurești… Destulă rușine că nu ești capabil nici măcar să mă îmbraci, de-am ajuns să nu mai pot ieși pe stradă! În schimb, scandaluri de gelozie știi să-mi faci… Ehei, proastă mai sunt eu, bine a zis cine a zis!

Pascu înghiți ca un filosof și pe urmă dormi scăldat.

Dimineața, mergând la slujbă, își pipăi mâneca să vadă de nu-i duce lui Faranga vreo somație. Pe la zece îl chemă ministrul și-l ținu zece minute. Când se întoarse, își găsi paltonul pe jos, cu cheotoarea ruptă, iar alături auzi pe Faranga răcnind la cineva și bătând cu pumnul în masă…

Trei zile gustă Pascu plăcerea zbuciumărilor altora. A patra zi, însă, cântărind o rezoluție pentru o chestie încurcată, se pomeni cuprins de îngrijorare.

Dăduse adineaori peste hârtiile de o mie, și acuma îi veni în minte că afacerea aceasta nu se poate opri aici. Odată și odată trebuie să se afle că banii lui Faranga s-au împotmolit în mâneca lui, și atunci?… Și baremi de-ar fi păstrat scrisoarea de dragoste!

La masă, în vreme ce Dorina, tăcută și melancolică, stătea cu privirea în farfurie, Pascu îi zise cu blândețe:

— Mi se pare că mama ta nu se mai îndură să te ajute!

Dorina ridică ochii, înțepată și gata să-l fulgere.

Dar el, cu o energie neobișnuită, o domoli și urmă:

— Mama ta ți-a făgăduit și nu ți-a dat, eu nu ți-am făgăduit și uite… ți-am făcut rost… ca să nu mai fi dezbrăcată…

Își șterse gura cu șervetul, scoase portofoliul, numără banii și-i întinse peste masă cu un zâmbet de cuceritor. Dorina se uită o clipă cu spaimă la dânsul, apoi alergă și-l îmbrățișă, gâlgâind:

— O, micule drag, iartă-mă… inimă de aur.

Casa se umplu iar de veselie și de planuri de cumpărături. În amurg, însă, Dorina căzu pe gânduri și îl întrebă de unde a luat atâția bani? Pascu improviză o minciună complicată și ea îl crezu, dar cu o fluturare de surâs în colțul buzelor.

A doua zi Pascu plecă la minister mulțumit ca înainte de a-și fi prins nevasta cu Faranga. De-abia în biurou își aduse aminte de mâneca paltonului. O pipăi cu încredere și înlemni. Descoperi un plic mititel, fără adresă și nelipit, iar înlăuntru numai trei cuvinte: „Ești zevzec! Dorina.”

„Uite fericirea mea”, își zise Pascu, înseninat, punând plicul la loc.

Se duse îndată la arhivă, după un dosar, ca să poată Faranga să-și ia răspunsul. Se întoarse înapoi fluierând ca un copist amorezat. Când să se așeze însă la biurou, îi răsări în minte o întrebare: de ce oare n-a fost pe plic nicio adresă? Se uită spre palton și văzu că Faranga umblase la scrisoare. Acuma îi părea rău că n-a examinat mai de aproape plicul. Dar Faranga i-a boțit de tot mâneca… Vrând s-o potrivească, simți ceva. Plicul. Va să zică, Faranga l-a citit și l-a pus înapoi?

Pascu rămase cu plicul în mână și cu o îndoială nouă în suflet. Nu mai știa ce ține între degete: fericire sau nefericire… Apoi, ridicând din umeri resemnat, aruncă plicul în foc, murmurând:

— La urma urmelor…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/La_urma_urmelor%E2%80%A6