https://blog.revistaderecenzii.com/

Traducere de Constantin Stamati

O! preaputernice și nemăsurate!
Cel ce învii firea lumii nemărginite,
Tu izvorăști secoli, vremi nenumărate,
Față nevăzută, în trei fețe sânte.
Spiritul, mișcarea de la tine vine,
Tu început nu ai, te-ncepi de la sine,
Nici că te pricepe mintea omenească,
Te afli-n tot locul, plinești lucrul tău
Și ai privighere nimic să lipsească,
Căci tu ești stăpânul, unul Dumnezeu!

Măcar să se poată omul prin ispite
Să măsoare marea, să-i găsească fundul,
Să numere colbul, stele și planete,
Dar a ta măsură nu ajunge gândul;
Omul cu-a sa minte, de-i și luminată,
Ce chiar ca o rază de sus i-au fost dată,
Să afle nu poate hotarele tale,
Căci de îndrăznește ca să te-nțeleagă,
În a ta mărire, părerile sale
Se pierd ca un abur: nimic nu încheagă.

Din haos lumină cu securitate,
Și din noian secoli ai însemnat lumii,
Căci mai înainte fu eternitate,
Tot a ta ființă, o, Domnul vechimei,
Pe sine cu sine te-nființezi, sânte,
Singur de la sine ești, preastrălucite,
Din tine lumina naște și purcede;
Cu un cuvânt numai ai făcut tărie,
În a tale faceri slava ta se vede,
Tu ai fost, ești încă, vei fi în vecie.

Mâna ta cu lanțuri pe ființi le leagă,
Le chibzuiește cursul, le miști cu măsură,
Început, sfârșitul în tine se-ncheagă.
Moartea ta viață lumii dăruiră,
Precum scântei multe năbușește focul,
Se nasc sori din tine pe cer în tot locul,
Precum la ger iarna în ziuă senină,
Fulgi de promoroacă, scăpărând la soare,
Lucesc, scânteiază în a lui lumină,
Așa se-ntorc stele sub talpele tale.

Făclii milioane ard făr-a se trece,
Și curg în adâncuri etern luminoase,
Împlinindu-ți voia și sânta ta lege,
Și revărsând lumii raze priincioase;
Dar de-ar fi de focuri aceste candele,
De-ar fi de topazuri cerurile pline,
De-ar arde efirul cu înflăcărare,
Or de-ar fi brilanturi pe cer presurate,
Sau luni și cometuri de foc arzătoare,
Toate către tine ca către zi noaptea!

Dacă către tine îi toată tăria,
Ca un strop în marea ce din nouri vine,
Ce dar este lumea cunoscută mie?
Mai ales eu, omul, Doamne, către tine?
Deci în oceanul cerurilor nalte,
De-ar fi lumi mulțime, mii nenumărate,
Și însutit încă să se mai plodească,
Ar fi toate ele o punctură mică,
Cutezând cu tine să se potrivească,
Apoi eu nu-s altă, decât o nimică!

Nimică! dar însă în mine lucește
A ta bunătate fără de măsură;
Fața ta în mine se închipuiește,
Ca raza de soare într-o picătură.
Nimică! dar suflet simt că am în mine,
Fără saț eu caut spre tine, stăpâne!
Mă ridic cu mintea, zbor în înălțime,
Căci sufletul știe c-al tău spirit este,
Judecă, pricepe și mă dumerește;
Că de sunt, ești și Tu singur Domn pe lume.

Tu, fiind, dai firii rang de vrednicie,
Și inima-mi spune, și cugetul încă
Mă încredințează, și îmi strigă mie
Că de ești tu, nu sunt eu de tot nimică!…
Sunt o părticică, cu drit oarecare,
A toată ființa (precum mi se pare)
În a mea planetă sunt: mijloc Ceimii,
Între trupurile pământului toate,
Și-ntre spiriturile cerurilor nalte,
Sunt ca o verigă în lanțul totimei…

Sunt încheietură luminelor cu raze,
Și sunt plăsmuirea cea mai definită,
Și sunt singur centru a tot ce viază,
Și dumnezeirei icoană smerită.
Trupul meu de țărnă în praf putrezește,
Iar pe tunet mintea îl povățuiește.
Sunt înger și vierme, sunt sclav și domn mare;
Deci de sunt atâta de cu iscusință,
De unde sunt oare nici că am știință,
Dar nici de la sine-mi nu pot fi, îmi pare.

Sunt a ta zidire, o, Doamne preasânte!
Sunt a ta suflare, eu, multîndurate,
Izvor al vieții, mângâietor blânde,
Spirit ce mă-nsuflă, Domn și Împărate!
Tu fiind stăpânul, au fost a ta vrere
Să calce a morții adânc și putere
A mea muritoare debilă ființă,
Întrupându-ți duhul în de lut zidire,
Și vrând ca prin moarte să viu iar la tine,
Ce ești sufletului etern locuință.

Cine te pricepe? Cine te-nțelege?
Eu știu că nu poate mintea omenească,
Nici sufletul însuși nu poate alege,
Măcar a ta umbră să închipuiască.
Și de ți se cade laudă și slavă,
Oare poate omul, o zidire slabă,
Încât se cuvine să te preamărească?
Nu-i chip, ce dar numai să-și înalțe minte
La a ta mărire, o, nemărginite,
Și cu umilință lacrimi să-ți jertfească!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lauda_lui_Dumnezeu