https://blog.revistaderecenzii.com
Am avut o vizită simandicoasă: d-ra Lidia Miras. A coborât până la vila noastră improvizată. Toată lumea de pe aici o consideră drept boieroaica docurilor. A fost foarte bogată și a sărăcit din cauza războiului, dar stima locuitorilor i-a rămas intactă și teama să nu o supere. Acum locuiește într-o casă modestă, lipită de moara ce stă la mijlocul drumului între Cavarna și port. Moară umilă, învârtindu-se ziua și noaptea și încercând să salveze ceva din averea pierdută. În fața casei, o mică grădină cu o sumedenie de stupi de albine, ceea ce ne face să înconjurăm drumul când trecem pe acolo ca să nu ne înțepe vreuna din viespele ce roiesc. Bineînțeles, m-me Pitpalac o cunoaște. Chiar sunt „prietene foarte bune”, pretindea ea. Și dacă cer vreo relație asupra domnișoarei, îmi spune: „Este o persoană foarte distinsă”. La atâta se mărginește caracterizarea pe care mi-o dă m-me Pitpalac, și poate că are dreptate, căci d-ra Lidia trăiește foarte retrasă și n-am izbudt s-o vedem decât o singură dată în tot timpul șederii noastre la Cavarna-Port. La fel, când treci des pe lângă palatul unui rege: vezi pe soldați făcând exerciții, dar pe rege niciodată, ca și cum el n-ar avea nevoie să se plimbe puțin în grădina lui. Lidia apare pentru toți foarte politicoasă, căci e bine-crescută și distantă. Poate o ține ascunsă pierderea banilor care o umilește, sau firea ei melancolică o oprește de a se amesteca printre oameni. Poate că, orgolioasă, grecoaică veritabilă, nu vrea să-și piardă prestigiul de prințesă îndepărtată.
Ioana a cunoscut-o mai demult, pe când eram despărțiți, și unica lor întâlnire s-a petrecut la marginea mării. M-me Pitpalac a făcut prezentările. M-me Pitpalac se plimba cu Ioana și tocmai atunci a apărut Lidia, ce voia să treacă, după un salut politicos. Dar m-me Pitpalac i-a ieșit în întâmpinare și a oprit-o. Au rămas cu toatele pe plajă, aproape o jumătate de oră. Lidia și Ioana, mai mult monosilabice. M-me Pitpalac, vorbind tot timpul. Ioana mi-a povestit despre Lidia că este o duduie nu de tot tânără, poate de vreo douăzeci și patru de ani, pe care seriozitatea figurii și încetineala vorbei și a gesturilor o îmbătrânesc încă. A citit multă literatură, dar nu dezvăluiește niciodată vreo reflecție proprie, ca și cum s-ar teme să nu spuie vreo prostie, mai ales în fața Ioanei (care nu-și ascunde deloc știința, și când găsește pe cineva de care se teme să nu fie întrecută, dă în câteva minute zece definiri ale unui autor, rezultat al lecturilor ei îndelungate sau al discuțiilor cu mine). Dar, în orice caz, Ioana a văzut precis că Lidia vorbește foarte bine franțuzește și că cunoștințele ei sunt destul de aproximative. Un nou amănunt mi-a mărit curiozitatea să cunosc pe Lidia: am aflat că a fost eleva mea la Sacré-Coeur și a vorbit cu admirație Ioanei de mine. Într-o singură zi am fost la Sacré-Coeur. Rugat de o profesoară prietenă, cu mare trecere în școală, care prețuia cunoștințele mele muzicale, am ținut o conferință despre Beethoven. Am păstrat o amintire pregnantă de atunci. Atmosfera cu totul neobișnuită, fiecare gest precis stabilit, cu toate că surâsul inepuizabil al maicilor și politeța lor mare te făceau să crezi că poți evolua prin acele săli fără nici o constrângere. Erau și câțiva invitați, prețuiți, din oraș, și deci conferința mea căpăta o solemnitate care întrecea micile mele succese de om ce abia își termină adolescența. În sala mare de spectacole, invitații și maicile stăteau într-un colț și elevele, în uniformă, în partea opusă. La mijloc, pianul unde trebuia să se execute câteva lucrări de Beethoven, după terminarea conferinței, și, nu departe, o măsuță și un scaun pentru mine. Mă simțeam singur în acea lume multă, cu toate că ochii tuturor mă scrutau. Eram emoționat și din cauza viedi fără noroc a marelui compozitor, tragic fără farsă. Printr-o curioasă întâmplare, despărțirea mea cu Ioana se întâmplase cu câteva zile mai înainte. Găseam în acea sărbătoare – venită parcă la timp — un mijloc de a mă tângui și a mă consola puțin. Curiozitatea cu care eram ascultat mă măgulea și-mi arăta, măcar pentru o clipă, că nu meritam disprețul Ioanei. Erau în fața mea o mulțime Ac jeunes filles en fleurs și știam cu precizie că apariția mea, a unui profesor tânăr vorbind despre muzică, însemna pentru ele un eveniment, pentru viața lor de școlărițe în care distracțiile lor nu le sunt permise. Și fiecare din fete tresărea, poate, cu gândul la dragostea ce trebuia să vină și luase pentru moment aspectul meu. Oh! Acel grup de fete turburătoare, din care nu puteam să disting nici una, căci se întregeau între ele! Ca pe un câmp cu flori unde cu greutate te decizi să alegi o singură floare. Surâsul tuturora și ochii. Siluetele proaspete, ornația ce se desprindea din tot grupul. Se desăvârșise o atmosferă de subtilă poezie. Toate fetele mi se păruseră frumoase, cu toate că n-aș fi recunoscut pe nici una de aș fi descoperit-o în alt loc. Aveam chiar siguranța că, văzută în altă parte, oricare dintre fete, cea mai frumoasă și mai inteligentă, ar fi apărut neînsemnată, căci ar fi căpătat limite exacte, iar imaginația mea era nelimitată.
Totuși, am păstrat regretul că am rămas față de ele un străin, regretul rămânând mereu același, ca și cum fetele ar fi rămas aceleași, n-ar fi murit unele, n-ar fi ieșit din școală sau nu s-ar fi măritat, ca și cum s-ar putea reconstitui oricând emoția de atunci.
Acum, auzind că una din elevele de la Sacré-Coeur, care a asistat la serbare, era aproape de mine, am vrut s-o cunosc.
Faptul că Lidia stătea retrasă și rămânea prezentă în discuțiile localnicilor, fără să fie văzută niciodată („Cum nu vine la mare?” mă întrebam) îi dădea un nou prestigiu. Imediat ce mi-am exprimat dorința, m-me Pitpalac s-a și oferit să facă legătura între noi. În aceeași zi, m-me Pitpalac ne-a înștiințat că și Lidia vrea să ne vadă, că se scuză că nu ne poate primi deocamdată – casa îi era deranjată — dar că va veni ea la noi, a doua zi după-amiază, dacă nu ne stingherește. Graba cu care Lidia, așa de retrasă de obicei, a primit invitația demonstra că și dânsa își aduce aminte cu nostalgie de spectacolul de la Sacré-Coeur și voia să cunoască mai de aproape pe conferențiar. Și într-adevăr, după o zi, spre seară, își făcu apariția. Nu mai era fata tânără așa cum mi se păruseră că sunt toate la Sacré-Coeur; serioasă, cu tot zâmbetul convențional, cu tenul înnegrit de soare, cu un dinte lipsă din față, ceea ce se remarca în tot timpul vorbii. Purta o rochie de stambă albă, fără nici o garnitură, numai strânsă puțin pe talie, iar picioarele, goale în pantofii de pânză, și brațele nu aveau nici o prospețime. Am început o conversație neînsemnată și curând mă plictiseam de cunoșdnța nouă. O simțeam pe Ioana tot așa de plictisită și, după ce o amuzase gândul unui musafir și preparase cu multă oboseală câteva prăjituri, acum nu știa ce să mai spuie. Noroc de Viky, care încălzea atmosfera, distrându-se, parcă încântată de vizita celei mai bune prietene, neobservând deloc răceala ce inunda. Nici Lidia, această domnișoară fără de nici un farmec, nu se sfia să tacă pe cât posibil. Venise ia noi parcă fără nici o curiozitate. Mă enervam căci ea apărea mediocră, și îmi dam seama că nici eu nu pot să apar altfel.
– Cum se face, domnișoară, că nu vii niciodată la mare?
– Sunt așa de obicinuită, că marea nu-mi face nici o impresie. (De câte ori am auzit fraza aceasta m-am indignat!)
– Și ce faci toată ziua atunci?
– De obicei, citesc.
– Ce carte citești acum?
– Jean Barois de Roger Martin du Gard.
Niciodată n-am putut avea o părere exactă despre Roger Martin du Gard. Am citit ciclul Les Thibault mai demult și la distanțe, fără prea multă atenție, iar acum nu-mi aminteam nici cât să pot avea o conversație cu Lidia. Am auzit pe unii oameni în al căror gust am încredere vorbind cu admirație de aceste volume, dar, după vaga impresie păstrată, n-am curajul să le controlez. Nu mă interesează decât ce are vreo legătură cu neliniștile mele. (Nu am intenția să devin critic literar.) Și știu precis că Les Thibault îmi sunt complect străini. Încercarea de a mă apropia de Lidia rămânea tot așa de sterilă. Nici măcar o părere definitivă nu puteam să am. Discuția a evoluat asupra conferinței de la Sacré-Coeur, singurul motiv ce ne făcuse să ne întâlnim acum. Ioana rămăsese complect străină.
– Știi, îmi spuse Lidia, fetele erau foarte emoționate din pricina d-tale.
Încercai să glumesc:
– Un eveniment rar în viața lor de închisoare, unde bărbații tineri nu-și prea fac apariția. O fată mi-a spus: „Suntem așa de sătule de profesoare, că ne bucurăm chiar și de preotul de religie”.
Ioana făcu mult haz, poate mă încuraja să continui glumele.
– Conferința le-a plăcut la toate. Dar să fi văzut mai înainte ce s-au mai gătit fetele! Au circulat oglinzile în dormitor toată dimineața.
– N-am putut să disting pe nici una, de la distanța unde eram așezat. Mi-a apărut doar în general grupul minunat.
– Și fiecare din ele și-a făcut iluzia că pe ea ai remarcat-o îndeosebi. La urmă, cu toatele erau disperate că n-au învățat piano, să cânte din Beethoven.
Noile deslușiri pe care mi le aducea Lidia asupra emoției fetelor din ziua aceea mă măguleau, dar aveau, mai presus de toate, un efect penibil: detailau ceea ce apăruse o atmosferă ideală, spre care deseori îmi întorceam nostalgiile, și-mi arătau de ce calitate proastă fusese acea atmosferă. Munca de a-mi concretiza câteva vibrații asupra lui Beethoven, după îndelungi studii și singurătăți, apărea o profanare inutilă a intimității mele. De altfel, acele fete tot mai mult se asemănau între ele și căpătau aspectul Lidiei din față (multe din ele avuseseră atunci vârsta Lidiei, deci acum trebuiau să-i semene): persoană mare, care nu mai este în stare de naivități delicate și știe că în viață nu aștepți surprize, ci te străduiești cât mai mult să obții un aranjament, iar pe obraz, trebuind să folosești culori, pentru ca să mai ai — așa de vag! — impresia de proaspăt. După ce a plecat, am simțit că, din imprudența mea (fusesem sigur că o să se întâmple așa, și-mi fusese ușor să înconjur pericolul!), s-a alterat o obsesie, consolatoare în orele de tristeță. Avusese chiar atâta importanță că îndeplinise singurele momente de calm, pe când mă zbăteam din pricina despărțirii de Ioana. Din moment ce Ioana s-a întors, pot să renunț la acea amintire ca la ceva devenit fără întrebuințare?
După câteva zile de la vizită, am primit din partea domnișoarei Lidia un admirabil fagure de miere cu un bilet pe care scria: „Fostului meu profesor din partea Lidiei Miras”. Dar cu toate că am stat mai mult de-o lună în portul Cavarnei și în acest timp am trecut deseori pe lângă moară (mai ales la urmă în fiecare zi), n-am mai văzut pe Lidia. Credeam poate că s-a îmbolnăvit sau a plecat; m-me Pitpalac, care le știe pe toate, ne-a asigurat că nu s-a petrecut nimic anormal cu ea.
În ziua aceea, când mi-a apărut așa de neînsemnată, o fi avut și ea aceeași deziluzie și părere de rău că i s-a destrămat un vis de copil?