Louis Aragon a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet și scriitor francez. Influențat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul din reprezentanții realismului. Împreună cu André Breton și Paul Éluard Aragon formează în 1924 suprarealismul.
Aurélian este al patrulea roman din ciclul Lumea reala (Monde reel) a lui Louis Aragon . El a descris sentimentul de absolut, pe parcursul reveriei sentimentale a lui Aurélien, unul dintre cel mai valoroas roman romantic al operei sale apărut la Editions Gallimard în 1944.
Aurélien este un roman ambiguu și bogat în idei dând la iveală excesele morale și diversiunile estetice ale tinerei burghezii, Aurélien întruchipează faimosul “mal du siècle” pe care scriitorul l-a cunoscut în tinerețea sa. Aurélien descrie o generație prinsă între- două războaie , fără identitate proprie, care se complace în-un armistițiu prea vesel pentru a fi adevărat, a celebrilor ani 1920 numiti ” nebuni” (« folles ») reconstituiţi aici cu figurile şi locaţiile lor cele mai proeminente ( Picasso în plin succes, grupul Dada la Pigalle , cabala împotriva Cocteau , promenadele mondene din Bois de Boulogne ).
Aragon prelucrează fisura psihologică a eroului său, un rentier fără activitate trage nefericirea lui și imaginația lui morbida într-un Paris monden în care valorile lumești toate par ridicole. Cu toate acestea Aurélien cade în „capcana iubirii”, în care anturajul său l-a împins să meargă, împotriva dorinţei sale, de a o iubi pe Berenice, o tânără provincială care are gustul absolutului. Aragon observă cei doi eroi ce încearcă să depășească disconfortul lor și se agață de ideea unei iubiri care se arată imposibilă. Fiecare dintre cei doi protagoniști planuieşte alte proprii fantezii și obsesii, și ca întotdeauna în romanele lui Aragon , este istorie, în umbra celor două războaie care încadrează romanul, care cântareşte cei doi amanţi.
Ideea iubirii se dezintegrează la contactul cu realitatea și Berenice curând se întoarce la viața de provincie în timp ce Aurelian stabilit definitiv în viața lui mediocră de burghez . Cuplul s-a regăsit 18 ani mai târziu, în timpul exodului din al doilea război mondial. Între Aurelian și Berenice, separarea lungă a creat un profund abis și nu face altceva decat să confirme faptul atât de simțit: dragostea lor a fost o himeră. Berenice a avut gustul absolutului, ea a trăit în această cerință și a dobândit acea conştiinţă care o face să spună: „Intr-adevar, nu este nimic comun între tine și mine, dragul meu Aurelian, chiar nimic. „( « Il n’y a vraiment plus rien de commun entre vous et moi, mon cher Aurélien, plus rien. »)
Această iubire care nu a avut loc niciodată ca o nevoie de a iubi, este în centrul a două evolutii, cea a lui Aurelian burghez atins de un război căruia nu a reuşit să-i supravieţuiască , și Berenice, care se regaseşte în femeia modernă visată de Aragon, o femeie lucidă și politizată, care a ştiut să-şi câștige la urma urmei, independența sa .
Subiectul cărţii este tocmai imposibilitatea iubirii în cuplu. Berenice și Aurelien sunt, în povestea lor, doi oameni ce se confruntă cu ei înşişi. Aurélien este deja marcat de Marele Război , care îl lasă la treizeci ani fără ambiție şi fără identitate într-un univers Parisian în care se știe inutil, afectat de o imaginație morbidă. Berenice este acea tânăra provinciala, care a avut o căsnicie lipsită de iubire retrăieşte o copilărie nefericită „în casa cea mare”. Berenice este idealistă și modernă. Dacă ambii eşueaza în dragostea adevarată, Aurélien se dedică în mod dramatic a se bucura de înfrângerea dublă a vieții sale, cea a destoiniciei sale și cea a Franței în 1940 , care apare în colaps complet în epilog:
« Il savait de certitude Bérénice à jamais perdue… Que se passait-il dans cette femme muette ? Il se dit que leur histoire, cet échec si complet de l’amour, ce démenti de la vie à l’amour, et aussi cette illusion de l’amour, incompréhensible, renaissant de 18 années d’oubli progressif. Progressif, mais d’oubli. Il se disait …Il se disait : toute la vie… toute sa vie… absurdement attendri sur lui-même… »
Berenice a depășit iluzia unei iubiri pierdute, cu atât mai bine ea a reușit să-şi construiască identitatea sexuala , precum și cea politică.
Pentru Aragon, Aurélien a fost o carte de alegere. El a scris această carte a imposibilităţii cuplului intr-un moment când Elsa (soţia sa) a dorit să-l părăsească, el și-a exprimat, de asemenea, aceasta dramă pasagera în celebrul poem cântat de Georges Brassens Il n’y a pas d’amour heureux.
Dincolo de problematica iubirii, această carte este importantă pentru Aragon deoarece în scrisul său se regăseşte o prospeţime, uitată din 1934.
Scriind Aurélien, este o oportunitate de a discuta fără ură, trecutul său suprarealist şi Parisul monden pe care l-a frecventat.
După multe dezbateri, se poate spune (Voici le temps enfin qu’il faut que je m’explique, 1966) că personajul Aurélien împrumută foarte mult de la Drieu La Rochelle, un fost prieten al lui Aragon în timpul “deceniului furtunos” înaintea întruchipării viziunii unei Franțe reacționare denunțată de Aragon, în toate romanele Monde réel. Prin urmare, Aurélien este o oportunitate pentru Aragon să facă o retrospectivă nostalgică, şi în final, destul de binevoitoare într-o epocă şi la un moment dat al vieţii sale de care s-a distanţat.
Aurelian, este un roman de dragoste , scris într-o maniera care readuce suprarealismul şi se înscrie ]n demersul care-l caracterizeaza pe Aragon de-a lungul întregii sale operei: continuitatea și fragmentarea.