Low cost. Proză de Tania Jilavu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fără să-mi dau seama, m-am obișnuit ușor și sigur cu Low Cost-ul, căci iată, pare o modă deja. De ceva ani buni, cunoșteam deja serviciile companiilor de transport aerian „de bajo precio”, zburasem cu Blue Air, cu WizzAir spre România, aducând astfel un prejudiciu Taromului, prima iubire. Încât aflând că ar fi falimentari  aveam chiar mustrări de conștiință într-o oarecare măsură, pentru că-i trădasem și alesesem de pe piața liberă a concurenței o altă companie ce-mi oferea călătoria la un preț democratic, derizoriu chiar. Preț conform cu vremurile de criză, cu salariile „milleuriștilor” spanioli, șomerilor sau a celor ca mine, fără venituri punctuale.

De câteva săptămâni trăiesc într-o tensiune permanentă, am știri rele despre sănătatea celor dragi iar sistemul de sănătate din România nu mai știu cum funcționează, astfel că oricât m-am oferit de la distanță să pot ajuta într-un fel, plecarea mea spre țară devine iminentă. Numai acolo, personal, pot fi cumva de folos și ajutor cuiva bolnav. Așa că iată-mă iar pasagera Wizz-ului, peste două zile zbor iar low cost…Doar că neliniștile mele sunt multiple, acasă printre străini trebuie să las totul în ordine, alerg din sat spre oraș, încerc să nu devin muscă fără cap, triez facturi, verific starea pereților după ploile torențiale din ultimul timp, ferestrele, informez telefonic și prin mesaje că voi fi absentă o bună bucată de vreme și că nu voi fi în vacanță de plăcere în România. Mai degrabă va fi ceva pur bacovian la Craiova mea dragă, printre ai mei. Dimineața m-a trezit un apel telefonic ce m-a făcut să tremur și mai rău, starea mătușii mele nu doar că nu se ameliorează după ce-a umblat precum domnul Nemescu de la un spital la altul, ci devine tot mai critică. Iar eu n-am deloc aripi să zbor, ci doar gândul și rugile mele către aceasta sper s-o ajute și Wizzul să mă ducă cu bine acasă. Abia duminică voi ajunge, noaptea. Mi-e gândul doar la durerile sale atroce, la faptul că poate-i în spital și abia luni o pot vizita. Și în starea-n care sunt, fără să pot înghiți ceva la micul dejun, ies în stradă și încerc  măcar să iau aer curat. A plouat mult seara, ceru-i încă plumburiu, însă măcar nu plouă. Noi femeile ne calmăm adesea stările de angoasă mirosind o floare, un parfum, mâncând o bucățică din ciocolata preferată sau pur și simplu mergând la coafor pentru a se lăsa mângâiate. La parter Alexandra și-a deschis o peluquerie- coafură, închiriind spațiul de la vecinul Pedrer, bătrânul domn ce deține și magazinul de fructe și legume de la colțul străzii. Azi e deschisă coafura Alexandrei, însă am ghinionul să fie ocupată cu două cliente și îmi spune că abia la amiază, după ora 17 mă poate primi. Cam târziu pentru mine, care privesc acele ceasornicului, cerul, gândind la drumul cu mașina până-n satul meu de reședință. Ieri la sosirea în oraș avusesem norocul să parchez și să ajung în casă fără să mă prindă ropotele ploii și vijelia ce-a urmat, de care se tem atâta alicantinii. Căci deși își doresc apă pentru recoltele câmpului și grădini, de fiecare dată se aleg cu daune materiale, acoperișuri degradate etc.  Deschizând cutia poștală, pe lângă facturile trimise-n plicuri, erau nelipsiții fluturași-publicitatea. Printre hârtii, mi-atrage atenția una cu cifra 5 galbenă, pe fond negru. O nouă „Pelu”(peluqueria=coafură) în cartier, pe strada din spate, animată și plină de buticuri, bănci, mercerii, farmacii, loterie, tutungerii, cofetării, sală de sport, piață, feronerie etc. Unele durează de decenii, precum loteria, cele trei braserii, piața  sau magazinul de optică. Alte spații comerciale își schimbă destinația precum moda, la fiecare șase luni, având maxim doi ani de viață în condițiile de criză prelungită din Spania. Dar asta nu înseamnă deloc că strada a murit, ea continuă să fie vie și mereu animată, mulți pensionari și tineri conviețuiesc și se întretaie zilnic. Însă totul se transformă. Magazinele de bijuterii ținute de meșterii bijutieri s-au închis, aceștia având  mai multe magazine pe vremea când vacile erau grase-n Spania. Barurile și coafurile le-au înlocuit, firește, însă …low cost! De-odată observ noul local cu Pelu lowcost, un spațiu mare aerat, renovat frumos, având la bază culorile alb-negru-portocaliu. Prețurile sunt cu cifre mari și clar afișate pe fațadă, plus faptul că nu-i nevoie de programare, căci se lucrează „sin cita”. Suficient să-ți iei un bon de ordine din aparatul situat la intrare. Nu știu când au deschis, însă intru, atrasă brusc și eu, peretele intrării e din sticlă transparentă și văzusem deja că-n interior două doamne așteptau așezate pe scaune, timp în care două-trei fete și-un băiat se ocupau de părul unor cliente. El pare dedicat meseriei, subțire, cu aspect de adolescent asiatic, ochelari de vedere cu rame mari negre, moderne. Atent, meticulos cu părul clientei, conversează și mâinile-i merg cu spor. Îi prevăd un bun viitor, are doar optsprezece ani. Aud asta, căci cea de pe scaun îl întreabă ce vârstă are și cum de-a ales această meserie. Doresc și eu să încap pe mâinile sale, însă se pare că are angajată o altă clientă, deși după bonul de ordine ar fi fost rândul meu. Așa că n-am încotro, mă las pe mâna duducii înalte și plină de tatuaje pe brațe, cu păr lung și bogat, negru. Nu pare ea din cele făcute să ajungă „departe”, însă adesea cele asemeni ei sunt persoanele cele mai potrivite pentru muncile manuale, repetitive, manichiuriste sau coafeze cu mâini de aur. Mă așez pe scaun, îi spun ce doresc. Remarc deja prima greșeală, poate unde-i începătoare, așa că îi atrag cu delicatețe atenția, în sensul că mai întâi trebuie să aplice o cremă protectoare…Tace și revine cu-n gel, îl întinde și continuă să lucreze, după care-mi spune că e necesară o mică pauză, pentru „a prinde” și că revine după. Timp bun să ascult muzica cam tare și prea tinerească pentru vârsta medie a clientelei. Aș putea să răsfoiesc o revistă, însă am refuzat revista, mi-ajunge ce văd, ce aud…

Asiaticul cel tânăr revine din stradă cu o cafea „para llevar” în pahar de plastic alb, cu capac. Clientele sunt toate cochete, indiferent de vârstă, riduri, condiție socială. Pantaloni roșii, blugi, colanți, pantofiori balerini cu decorații metalice, botine cu tocuri, nu foarte extravagante, ce-i drept. În fața prăvăliei, pe trotuar, mi-atrage atenția un tip slab îmbrăcat cu sacou și cu o tabletă-n mână, are aerul patronului. Stă de vorbă cu o tânără superbă, cu părul lung ondulat, castaniu. E îmbrăcată-n negru, cu o geantă roșie banderolă și pare de origine sud americană. E foarte sexy, cu adidașii și ceasul modern, cu blugii rupți bine pe-n picior… Tipul își aprinde o țigară lungă gen Kent, se despart, el dispare și ea intră, depunând un telefon mobil sub tejgheaua de la intrare, după care își mișcă pașii de felină spre fundul sălii unde-s spălătoarele și cabinele de estetică. Și ca din senin, apare altă frumusețe, blonzită și cu jachetă de căprioară, cu botine asortate bejulii, desface un afiș publicitar cu-n chip de fată frumos coafată.  Se formează repede un trio de consultanță, apărând din pământ și șeful lângă ele, cel care și-a aruncat cu siguranță țigara neterminată, dornic să ia pulsul zilei și să dea ordine prețioase angajatelor. Cel cu mâini dibace și chip adolescentin, a revenit lângă mine cu altă clientă tânără, aud fierul lucrând și pe ea zicându-i că: „tengo poco pelo”. Îi remarc balerinii aurii satinați,  bluza albastru „muncitor” subțire și lejeră peste pantalonii mulați de culoare neagră. Stă  picior peste picior, relaxată… Zumzetul devine mai intens, se amestecă vocile, muzica, foehnul, onomatopeele, îmi simt capul mare și-mi doresc să revină mai repede coafeza. Cele două tinere frumoase nu lucrează încă, par băgătoare de seamă sau  sunt șefe și ele, discută cu cea încăpută pe mâinile ochelaristului. Zăresc în oglindă o clientă ce trece prin spatele meu cu o pungă albă lipită pe cap, precum o cască de înot, apoi alta cu-n cărucior în care un copilaș de nici doi ani stă conectat la…un smartphone fixat în fața ochilor săi pe un suport special. Și pe ecranul acestuia se derulează desene animate, doar că micuțul sigur nu a dorit așa ceva și e cu ochii-n toate pârțile, curios de tot ce-i viață-n jurul său.  Deci, low cost-ul funcționează.  Atenție! îmi zic în gând, vom avea așa ceva și în  alte țări, nu doar în Spania aceasta nevoită să supraviețuiască în condițiile de criză economică de durată. Cofetării Low cost există deja, oferă tapasuri,”bollerias”-patiserie și cafea la prețuri mici, fără concurență, astfel încât oamenii să nu își piardă speranța și demnitatea, continuând să iasă din case ca și-n trecut, fără gândul depresiei continue. Tipul în sacou, cu tendința spre chelie, continuă dialogul cu cele două frumuseți ce par să fie desemnate șefe de tură. Totul se petrece cu smartphonurile în mână și-n jurul „mostradorului”-tejghelei de la intrare.                                                                                                                                     Femeile s-au animat brusc, se lucrează din plin. Una din presupusele șefe sexy, blonda, s-a așezat comod cu fundul rezemat de mostrador, studiindu-și probabil pagina de FB. Apoi o aud întrebând-o pe coafeza mea dacă „se queda”,  (mai) rămâne peste program azi. Răspunsul vine prompt, deloc încântată de întrebare:        -Am medic  „por la tarde”-după amiază…, un poco-puțin, da, rămân, însă…                                                                                                                                                           Ușor de înțeles cum se lucrează în această franciză  lowcost. Principiul rentabilității cu orice preț primează, cu siguranță angajații sunt plătiți precum colaboratori, nici vorbă de joburi fixe. Am avut totuși curiozitatea s-o întreb pe coafeza mea dacă lucrează opt ore sau doar patru…Aflu că se lucrează în două ture, fiecare de cinci ore.  

Obiectivul meu  este în mare parte reușit, mi-am alungat gândurile obsesive și triste legate de ce va fi, cum va fi, de va fi, peste două zile la sosirea mea în România. Cât privește rezultatul final pentru care-am achitat oficial 15 euro și un bacșiș tot lowcost, am ajuns ca de atâtea ori la concluzia: „puțin dai, puțin iei!” Aparte faptul că cineva s-a ocupat în locul meu de păr, nu văd schimbarea în mai bine, aș zice dimpotrivă. Așa că ies din salon cu-n aer vădit „low cost” și evit să mă zăresc în geamurile vitrinelor, căci de visatul volum sau onduleuri, nici vorbă! Vreau să telefonez și-mi dau seama că bateria telefonului e descărcată. Renunț. Profit să mai intru la o sucursală a băncii mele, am câteva nelămuriri și doresc un extract de cont. Aceeași sucursală unde am intrat ani de zile, amintindu-mi că tipa ce o zăresc la ghișeu nu era dintre cele mai eficiente. Acum lucra biata de ea cu brațul drept legat de gât cu o eșarfă…dar lucra, cu stânga. Dumnezeu știe de ce nu își luase concediu medical sau o recuperare, preferând să lucreze astfel cu publicul! Îmi zice că am actul spaniol expirat, știam deja, însă cu numărul lui am deschis contul pe timpuri, așa că-i dau și actul de identitate comunitar în vigoare, explicându-i că nu se mai eliberează de către statul Spaniol acte de identitate, ci doar o foaie sau cartonaș albastru ce acreditează faptul că ești înscris ca rezident în țara lor, făcând parte din EU. Și-i arăt portofelul cu toate cardurile posibile, de sănătate, bănci, asigurări, că-s toate pe același nume, că sunt una și aceeași persoană, neînțelegând de ce nu mă poate servi. Îmi zice că nu, că nu poate…că „nu  iese”, că ar trebui să merg la banca unde am deschis contul. Îi amintesc că-i vineri și că au program redus, nu am timp să ajung în doar 30 minute acolo și că urmează să plec în voiaj. Sătulă de mine, mi-arată un birou mai separat unde de-obicei șefii preiau clienții noi sau cu nelămuriri. Asta în cazul că vor să-i rezolve. Aici mă ia în primire o tipă relativ tânără, nici prea-prea, nici foarte-foarte în ce privește zâmbetul sau amabilitatea. Eu, agasată de atâta repetat și explicat ce vreau, de ce vreau azi și mai ales de ce nu vreau să merg la banca-mamă, îmi dau seama că nu mai reușesc din pricina nervilor să pronunț corect cuvântul „digitalisación” și mă poticnesc, jenată dar și puțin furioasă. Căci mi se tot repetă că nu aș fi făcut digitalizarea actelor,  de aceea nu mă  pot rezolva ei.  „Cum nu, doamnă? De două ori am făcut-o, și anul trecut și anul acesta prin luna mai, încă o dată, inclusiv la banca unde am deschis contul încă de pe vremea pesetei.”                                                                                                       Dar cum să le dovedesc eu că-i făcută, de vreme ce nu am hârtie doveditoare la mână în acest sens? Și mai ales în condițiile când angajații băncilor de la ghișee se prefiră și schimbă de la o sucursală la alta mereu? Ba dai de-un Pedro, ba de-o Suzana, apoi de Patricia, de Michael cel de culoare sau de Rodrigo, căci bătrânii s-au pensionat cu toții anticipat, benevol-obligatoriu, de ani buni deja.  Au lăsat locul tinerilor buni de gură, care au o singură calitate, de câte ori prind vreun client mai naiv sau pensionar, vorbesc doar de investiții și pachete de acțiuni, încât ajung nu doar să nu-i pricopsească cu vreo „pară” cum pretind, ci îi mai lasă pe bieții oameni și fără micile economii de-o viață. Bueno! Vremea pare să țină tot cu migrenele, nici vorbă de soare, însă măcar nu plouă, motiv să mă grăbesc spre casă.                                                                                     Am obținut extractul dorit, nu erau probleme…decât de „rigiditate” birocratică.

23 octombrie, 7h.

Iată-mă așezată pe una din băncile de la poarta de îmbarcare în avionul WIZZ ce va decola curând din Alicante cu destinația Otopeni. Trecut controlul bagajului de mână necrezut de repede, nimeni nu mai era descălțat, nici controlat cu aparatul de-a lungul corpului, nici pipăit. Mi-am recuperat geaca, ceasul și tableta din tava expusă controlului și-am ținut drumul spre zona de îmbarcare, aruncând o privire somnoroasă în trecere către puținele shoping-uri deschise. Tableta de afișaj anunță încă 30 minute de așteptare, timp să-mi revin sau odihnesc puțin după o noapte cu somn scurt, cu treziri dese până la ora 6. Pe la miezul nopții îmi tăiam unghiile și-o mângâiam pe Laika ce se cuibărise în patul meu, privindu-mă cu ochi afectuoși și întrebători. Iar pe la 3h priveam lumina candelei și icoanele, gândind nu doar la gheara ce-o simt în piept de ieri seară, cât și la faptul că G zace la pat de peste 24 ore, apoi cine știe ce m-o aștepta și acasă. Acasă în România, unde TM e purtată de la un spital la altul, sfârșind tot singură-n casă și cu niște calmante ce nu își fac efectul scontat…

În jurul meu bănci și români ce vorbesc șoptit. Lângă mine o tânără brună cu păr lung și blugi rupți, pare un gogoșar cu geaca sa roșie și unghiile false sidefate ce nu o împiedică sa scrie mesaje pe-un telefon. Alții se duc la tabela de afișaj sau își schimbă locurile pe alte bănci, timp în care se fac anunțuri prin difuzoare, în engleză. Unele revin și spun că „E aici, la 35!”…și se formează brusc o coadă, deși mai sunt cel puțin 20 minute de stat astfel în picioare. Una zice pe bună dreptate: „Locul nu ni-l ia nimeni!” Cu alte cuvinte, la ce bună graba deja? Coada se mărește vizibil, așa că-mi las rucsacul jos lângă bagajele lor și mă reașez pe-un scaun cu vedere spre acesta. Alături am acum o tânără platinată și bine mirositoare, cu brățară roșie Swarovski. Butonează și ea, în timp ce unii vorbesc țigănește la rând, cu voce tare și cu onomatopee. Bagaje de mână, mici, mari, ținute diverse. Remarc încălțările vecinei mele, roșii, de Nike. Mi-amintesc că pe timpul verii văzusem că-i moda cu încălțări roșii nu doar la tinerii români, ci și la pensionarii cu fițe. Cu căștile-n urechi, un cuplu își consultă biletele de avion iar eu oftez, simt gheara din piept, mă chinuie încă, deși luasem noaptea o pastilă de „Adiro”, preventiv. Brusc mi-e cald, deși mă deranjează aerul condiționat ce-l simt în ceafă, nu am pus încă eșarfa ce este prea mare, în plus e și verde brotăcel. Precum carnetul meu de schițe. Încerc să-mi înving stresul obișnuit, să fac tabula rasa, să mă încred în voia SA și atât. Apoi voi ajunge acasă și voi vedea eu bine ce va fi.                                                                                                                 

   –„Dă-mi mie pozele alea de le-ai făcut la plajă, cu Mada…”, aud în spatele meu o voce de femeie ce continuă să spună apoi că-i ora 8 fără 20. Zgomot de roți de trolere trase de călători, o tuse repetată și voci mici de copilași somnoroși. Coada e lungă, foarte lungă acum, de trei-patru persoane cot la cot. Blondina de alături pare din familia Bardot, același păr blond cu rădăcini negre, plus o vestă roșie matlasată. Își cheamă o amică plinuță, sexy, însoțită de un prieten. Își trece degetele prin păru-i lung și întins cu placa.                                                                                             -„Toată noaptea n-am dormit!” zice. Dar zâmbește și pare fericită.

E trecut de ora 9, zburăm deja și stewardesa anunță că va trece cu mâncare și băutură, că au oferte la ceai cald, ceva gratuit dacă cumperi asta și asta, supe instant sau vin. Gheara din piept nu mă lasă, sternul pare dureros la respirație, însă durerea-i suportabilă. Vecina mea de scaun, cea de la mijloc, e vorbăreață, are 54 ani și lucrează de 13 ani la spanioli, îmi spune că face curat pe scări, angajată la o „empresa”, dar și prin case la particulari. Are blugi spălăciți, serioși și botine negre din piele, e tunsă băiețește, fără artificii. Are o geantă ticsită la picioare, abia reușește să-i închidă fermoarul pe jumătate, riscând să-l rupă.                                              Îmi spune că fiul ei s-a căsătorit, că-i inginer la Pitești, că o așteaptă, că plecase de la patronul ce-l plătea cu 25 milioane, că era bine acolo…dar a trecut „la stat” unde câștigă doar 19 milioane, însă cum are și nevasta-sa servici, se descurcă. E de la țară femeia și-mi mai spune că a cheltuit 300 euro cu tratamentele pentru neamuri, are o mamă de 71 care nu a vrut să stea mai mult de opt luni în Spania cu ea. Mai mult nu a rezistat, i-era dor de casă și de ceilalți copii, fiind cinci cu toții la părinți.                                                                               Simt că mă doare și mâna dreaptă, zăresc o vânătaie și-mi aduc amine că forțasem frâna de mână acum trei zile, dorind s-o deblochez. Am gâtul uscat, aerul condiționat funcționează din plin și-mi simt transpirația rece, a fost cald în așteptarea decolării, fără aer. În țară se anunță vreme rece, între 7 și 14 grade C.  Căruțul cu produse se apropie și călătorii cer apă, chipsuri, alune, cafea. O stewardesă e blondină, cu părul strâns în coamă de cal, alta e brună și păru-i este prins  în „conci” reglementar, ambele sunt suple, perfecte în uniforma cu pantaloni bleumarin și cămașă roz ciclamen ce pare turnată pe ele. Iar simt gheara-n piept, privesc spre stânga și văd o pasageră ce își pune un batic pe cap, în timp ce soțul ei doarme, pare năuc, slab, cu aspect de lipovean.

E ora 14 și iată-mă ajunsă deja-n Gara de Nord, cu biletul de tren cumpărat și cu mărul din geantă mâncat pe jumătate, acrișor încât te scoate din boală sau beție. De beție nici vorbă în cazul meu, de miercuri nu am gustat picătură de vin la masă, căci plecată fiind, am stat numai cu grija volanului și-a iminentului zbor. Într-o seară îmi preparasem un pahar cu trei cuburi de gheață, vin roșu și apă gazoasă îndulcită cu suc de lămâie. Doar că am sfârșit prin a arunca conținutul la chiuvetă, mă speria durerea de cap cât și faptul că vinul era unul vechi, cam prea vechi pentru a fi băut ca un șpriț. „Tinto de verano” (vin roșu de vară) numesc spaniolii acest aperitiv ce-i delicios în zilele călduroase, la fel ca „Sangria” lor, ce are la bază tot vinul roșu , însă cu adaos de citrice, zahăr și alcool. La gară am ajuns repede, profitând de taxiurile ce se liberau în fața ieșirii din incinta aeroportului. Luat un „Cobălcescu” cu-n domn precum Radu Paraschivescu la volan, ai fi zis că-s frați. Amabil, era gata să mă ducă direct la Craiova, aflând destinația finală. Probabil cunoștea localitatea, știa de modernizarea centrului urban și de faptul că e oraș mare. La coborâre l-am întrebat dacă dorește să-i achit în euro sau în lei, gândind că astfel aș avea bani „mărunți” pentru biletul de tren. „Cum doriți dumneavoastră, doamnă! Dar chiar nu doriți să continuăm?” îl aud. Că doar omul îmi povestise cum mai duce clienții și pe la Iași, mai ales…pe lângă Iași, că le convine mai bine astfel clienților, decât să schimbe, schimbe și plătească de mai multe ori la transport. „Nu vedeți ce ceață e azi, cum să nu prefer CFR-ul pe așa vreme?” vine răspunsul meu. Îi mulțumesc și mă îndrept spre intrarea  gării.

Din avion zăream deasupra norilor soare frumos, ai fi zis că ești încă la Mediterană pe timpul verii. Doar că odată coborâtă la sol, o ceață densă și o senzație de frig și gri m-a cuprins iar călătorii instinctiv și-au pus gecile pe ei ca la comandă. Și dacă tot am ajuns în gară și mai e timp de așteptare, iau pulsul vieții, doar cunosc topografia locului de pe vremurile când răposatul împușcat era fiul cel mai iubit și-n Gara de Nord era ordine și disciplină, biroul Miliției, WC–ul public, telefoanele, Informațiile, Casa de bagaje, sălile de așteptare și cele două restaurante de tip „trage tava”. Cu ceva noroc mâncai acolo mici sau hamsii, salată rusească sau de varză. Covrigi au fost dintotdeauna prin gări, doar cafeaua nu se servea ca azi la difuzoare automate, nu exista ciupercăria de mini marketuri și nici MC Donald, doar o patiserie renumită la intrarea laterală, ce ducea spre hotelul…Iată că nu-i mai rețin numele, se zărea acesta chiar din fața gării de unde luam autobuzul 95 spre Universitate. Sau poate nu era 95? Era 105?  Mă lasă memoria, m-am băbit!                                                                                                                     Admir tineretul, degajat, modern, precum toți tinerii europeni. E rece, umed, cei fără  bagaje merg  cu mâinile bine îndesate în buzunarele gecilor negre în marea lor majoritate. Un soi de soldat-jandarm în permise își strânge cu mâna strângă gulerul la gât și-i observ rucsacul de camuflaj pe spinare, cu accente portocalii. Cei de vârsta mea, sportivi cu burți de bere și șepci cu înscrisuri tinerești, merg câte doi, cu ochii praștie-n jur și câte-o sacoșă plină ochi în mână. Parca aș bea și eu o cafea, îmi zic privind un amărât ce-a cules un pahar de plastic conținând încă cafea, lăsat pe-un coș de gunoi. Coșul galben e murdar, are un capac cu despărțitoare, slinoase. Un măturar își plimbă matura și fărașul metalic pe sus, privește coșul, nu vede nimic demn de curățit pe jos și pleacă la taclale ceva mai departe, cu-n coleg de servici. Colegul poartă o vestă jegoasă galbenă și trage după el un tomberon negru. Fac un ocol imens, ca să ajungă în fața mea apoi, hotărați nu să schimbe sacii din pubelă, ci doar să-i golească, repunându-i la loc. Bleah! Așa-mi explic slinul de pe capac, de pe hainele lor. Sunt netunși. Nici vorbă de „ștaiful” spaniol al celor din acest sector de curățenie publică.

14,50h. Trenul meu pornește, aud glasul roților de tren și-mi amintesc cântecul tinereții și implicit chipul Margaretei Pâslaru. „Suntem în tren!” anunță doamna din față, o pensionară așezată în fața domnului de lângă mine . Par oameni cu studii, după chipuri și…baston, manichiură , bijuteriile din aur rusesc sau ceasurile lor.                                                                                                                                                                                                                  -„Bine, ne mai auzim, ai grijă de prințesa aia mică, multă sănătate și numai bine!” Apoi bunicul îi ia doamnei din mână telefonul mobil și vorbește la rândul său cu cei tineri. E volubil și are poftă de dialogat cu mine apoi. Îmi spune ceva legat de nepoțica ce-i cu părinții-n Italia, de rochița de mireasă purtată la nunta maică-si etc. Se dezbracă apoi de paltonul ¾ gros, leapădă  șapca din stofă și le așază sus pe suport. Păstrează însă bastonul alb ce pare de…nevăzători. Îmi povestește de-o nepoată bună de carte ce terminase medicina la Timișoara și care…a renunțat la România, ajungând în Germania trasă de alți colegi. Și că acolo primesc 15 000 euro noii veniți, locuință și alți 5000 la nașterea primului copil.                                                

Apare controlul, cel în uniformă ștanțează biletele, mulțumește și-l văd urmat de altul în jacheta neagră și o geantă cu fermoar pe umăr. Odată plecați, începem să vorbim de „nașul´”, de cum o duceau ei bine pe timpuri, iar doamna pensionară cu unghiile roșii (fostă biolog), intervine și spune că tineretul merge și acuma cu nașul. Are 70 de ani, face cuvinte încrucișate, mai vorbește, domnul îi controlează botina de lac, grijuliu. Și o liniștește, spunându-i că odată ajunși acasă, i-o repară. Domnul miroase-a tabac, fin. Învârtește mânerul bastonului, doamna cască și își mângâie umărul drept ce brusc o doare. „Aaau, aauu!” Continuă apoi să vorbească de elevii liceelor militare, de elită. Domnul a fost ofițer 37 de ani, știe ce zice. „Nu au nici măcar prioritate să se ducă cu dosarul la alt liceu…că așa e democrația!” Doamna profesoară drăcuie când vorbește iar soțul îi cere o gură de cafea iar ea-i scoate o sticluță și-i toarnă într-un pahar de plastic. „Ce bine-ar merge și-o țigară!” zice dânsul. Aflu că pe timpuri fuma și trei pachete; acum se plictisește. Ea ar dori iar la WC și el se îngrijorează din nou pentru geanta doamnei. Și trenul cântă trin, trin, trin.                                                                                                                                          Un cuplu de tineri dormitează cu capul căzut pe umeri, mână-n mână iar în fața lor o tânără mănâncă o ciocolată, privindu-i ambalajul. Vagonul e deschis, majoritatea somnolează, bagajele sunt pe culoar sau sub scaune, mai rar pe sus unde încap doar genți mici. N-am priceput de la început de ce domul de lângă mine tot întreba ce stație urmează și părea foarte interesat să afle cât timp va staționa în gara Craiova trenul, dacă se schimbă locomotiva sau controlorii. Deși nevăzător, după ce mi-am pus geanta pe umăr și luat rămas bun de la cuplu, acesta m-a urmat îndeaproape spre ieșirea din vagon. Cât pe ce să se dezechilibreze, nedibuind la timp un mâner de scaun, acestea fiind foarte depărtate între ele. L-am ajutat să-și găsească un loc ferit lângă ușa vagonului, de unde să respire aer curat, ținându-se de-o bară cu o mână, căci cealaltă ținea deja țigara după care poftise îndelung.  Ne-am mai urat câte ceva, el a rămas în ușă, controlorii pe peron la sfat și tutun iar eu am călcat pe peronul bine-cunoscut. Gri vremea, triste hainele și pasajul subteran spre gară, dezolant, igrasios, vetust. Iar în incinta gării renovate acum câțiva ani, nimic vesel sau plăcut vederii, nimic să îți spună bun venit. Doar spre ieșire, lângă ușă un afiș publicitar mi-a atras atenția: „Cazare cu 10 euro la pensiune”, preț imbatabil.

Craiova mea, bine te-am regăsit! Mă simt singură, nici o figură cunoscută care să mă aștepte întâmplător, doar doi bețivani mi-atrag atenția în colțul scărilor de la ieșire; vorbesc urât, vulgar. Carte de vizită parcă. De nedorit, firește! Gheara din piept și frigul mă fac să-mi strâng geaca pe mine și să regret că n-am băgat și niște mânuși prin buzunare. Pornesc să cumpăr bilete de autobuz, 5 bilete-10 lei, schimbând astfel și bancnota de 200 rămasă din vară. Fetele de la tonete se cunosc, se ajută, una mi-a sărit în ajutor și s-a dus la tejgheaua ei să-i schimbe vecinei banii, dându-mi astfel restul. Oamenii simpli, normali, sunt oameni săritori. Ajunsă în centrul vechi, am traversat Lipscaniul, vremea rece făcuse ca lumea să fie răzleață și puțini se încumetaseră duminica seara la plimbare. Mi s-a făcut poftă de-un covrig, văzând pe careva mâncând, însă ar fi trebuit să mă întorc înapoi cam mult spre România Muncitoare pentru a-mi cumpăra unul și cum nu-mi place să fac drumul îndărăt ci să continui, am mers mai departe. Precum Angela, nu? Care? Cea „care merge mai departe”, în regia lui…                                                                                                                                                                      Un mic târg de artizanat și ghivece cu tufănele aștepta posibilii clienți, am aruncat o privire fugară, după care am pornit cu pas ferm spre TM. La grădina de vară a Periniței erau doar două mese ocupate, curajoși clienții pe așa vreme rece.

….

„Doamne, nu mai pot, nu mai pot!!! Ce mă fac, Doamne? Ce mă fac Doamne eu? Ce mă fac eu…că nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot!!! Off, of, of, of, of!!!  Off! Of!, Of!, Of!!!!”                                                                                       E doar o mică repriză de vaiete de durere cu care va trebui să mă obișnuiesc, pentru că…trebuie! Am venit cu gândul să fiu de folos și cu voia Domnului să o pun pe picioare pe mătușa mea.  Bătrânețea aduce multă durere, multă! Se zice că-n ceasurile de liniște Dumnezeu îl determină pe om să cugete la calea vieții sale și la sfârșitul acesteia, folosind glasul conștiinței. Boala e legată de acest aspect.                                                                                                         „Adu-mi Doamne, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința și blândețea!” Mă rog. Toți avem un secret ce-l protejăm. Aventura fiecăruia e o bucățică de istorie, de viață. Nu avem nimic pentru a ne proteja, decât instinctul de supraviețuire. Forța spiritului învinge, omoară și cele mai brutale fiare.                                                                                                                                                                                    O mamă furioasă –o adevărată poveste! Un cântec de chitară, trist,  răsună-n noaptea asta în sufletul meu…Căci mă gândesc la faptul că ori mori și vei avea parte de-un discurs la mormânt, ori supraviețuiești și uiți, încerci măcar să uiți răul. E ușor să te debarasezi de cineva, dar e mai puțin ușor să uiți. O adevărată galeră. Dacă nu se moare de foame, se moare de boli, de prea multă iubire sau ură.                                                                                                            Dar ce naivi suntem! Nu murim așa ușor…                                                                                                                     Jungla vieții-Pământul acesta e teritoriul nostru. Aici ne disputăm toți, facem pare din el, asta-i viața aici, acum. Fără  îndoială, aici e paradisul, am putea fi mai fericiți.                                                                                                                                                                                                                                                                                         O lacrimă curge privind moartea din noi…Paradisul secret rămâne pentru cei care cred în el, secret. Nu uităm niciodată păcatele noastre, tot ce-am făcut. Doar ne adaptăm, cârpim sufletul.  Aventura fiecăruia are limite și libertatea are un final.  Poate nu avem cultul rădăcinilor, dar le avem, ele există. Și trebuie să le reînnoim. Cadou poate fi prezența unui suflet apropiat, drag.  Ca un mic tezaur ce se deschide încetul cu încetul, cu grijă. Prima senzație e că simți o prezență binefăcătoare în jur, ca un parfum sau ca „efectul Mozart”. Cu delicatețe și efort se face apropierea de sufletul unui rănit. Când nu va mai exista nimeni să ne întindă o mână, când ne vom simți singuri și părăsiți pe pământ, atunci vom ști că e sfârșitul umanității, al omenirii. Fiecare are dreptul la șansa sa. Fericirea omului nu-i o destinație, e doar modul fiecăruia de-a voiaja… Cu aceste gânduri se încheie capitolul legat de suferință. Venirea mea acasă a dat roade.

07, 35h. 19 noiembrie. Trenul fluieră scurt și se pune-n mișcare din „gara noastră mică”-Craiova. Fac drumul de întoarcere, via București și apoi mai departe spre alte zări. Avem deja o întârziere de 5 minute, plecarea fiind anunțată la 7, 30 de pe peronul 3 unde s-a format tenul. Se zărește încă luna pe înaltul cerului luminat de zorii zilei, cer albastru brumăriu. Ochii-mi fug peste cartierul mărginaș orașului, unde blocurile comuniste stau de strajă patriei, gălbii, obosite parcă,  și de-odată inima mi se face mică și tandră. Căci acolo, undeva în apropierea căii ferate locuia cândva și mama mea, retrasă într-o garsonieră modestă  ticsită de cărți și câteva tablouri ce-i aminteau de perioade dragi. Erau compania de suflet și de-o viață, companie tăcută și fidelă. Oftez scurt și caut să-mi schimb gândul, oftează parcă și fătuca din fața mea, ce își ține cu dreapta paharul albastru de cafea Tchibo iar în cealaltă biletul de tren pregătit pentru control. Lângă mine altă fată își studiază la rândul său biletul iar eu simt prezența controlorului și-mi scot la rândul meu cuponul albăstrui imprimat pe-un calculator. Am păstrat obiceiul cumpărării din timp a biletului de călătorie cu o zi-două înainte de la agenția de voiaj CFR. Mi-e dor parcă de clasicele bilete mici din carton galben sau verde din anii tinereții și ai copilăriei. Cele scoase cu grijă dintr-o cutie specială și introduse apoi în mașina din fier pentru ștanțat și imprimat…

Soarele apare  impunător, regește luminează câmpul verde din dreapta, cu marginile pline de buruieni arse, brumate. Nopțile au fost foarte reci, se simte iarna aproape deși ultimele zile au fost  plăcute și m-am bucurat de galbenul frunzelor, de toamna românească în adevăratul sens, însă doar spre finalul șederii. Deși e sâmbătă și orașul părea pustiu și adormit la 7, ora când am plecat de-acasă cu-n taxi, acum zăresc pe câmp un utilaj alb pus în mișcare, semn că mai sunt oameni harnici matinali, ce își iubesc glia, nu doar precupeți de weekend și amatori de „Black Friday”. Căsuțele și pomii sunt rari iar pitorescul peisaj brumat mă duce cu gândul la picturile maestrului ce-a imortalizat în mii de ipostaze frumusețea plastică a marginii de drum, a satelor și a ulițelor. O întindere largă și vag vălurită, parcelată, cu brunuri și verde oliv schimbă registrul cromatic, se zărește un drum  circulat de multe camioane și mașini  ce par minuscule. Cârduri de ciori dau târcoale unor baze agricole, sunt turnuri cilindrice mari-depozite de cereale. Domnișoara din fața mea mănâncă un ștrudel și vorbește la telefonul mobil cu o voce pisicoasă. Are unghii mari, poate-s din gel, maronii. Îmbrăcată subțirel și cu sclipici prin textile, cu ceas modern greu și cu smartphone de ultima generație, la fel cu cel al domnișoarei de lângă mine. Glasul roților de tren e pregnant, se împletește cu vocile din compartimentul vecin, unde majoritatea sunt tineri și unde mă așezasem inițial, când trenul era gol și mă instalasem  la întâmplare, fără să țin cont de locul de pe bilet, crezând că va circula gol. Cum însă își făcuseră apariția doi tineri gay- țigani cu  accent italienesc, cu glugi negre pe cap și gesturi specifice, m-au făcut să-mi privesc biletul și să-i las liniștiți să fumeze de câte ori doresc sau reușesc, aceasta fiind grija lor de cum au urcat în tren. Că nu vor avea destule țigări pentru drum. Mi-am găsit locul ceva mai departe, am urcat niște trepte și iată-mă mai la „cucurigu”, lângă fetele acestea frumoase și tăcute, cu ochii pe geamul unde se derulează ca într-un documentar pâlcuri mari de plopi, țarcuri, stâlpi de telegraf ce par din anii ´60, cârduri de gâște, o oaie albă și-un țap negru, un câine negricios cu lăbuțe albe ce scormonește în iarba dintre șine. Apare alt câine alb bătrân, urmat de altul negru și de-o fată cu fes pe cap și-n blugi, ce trece șinele. În gara Balș s-a făcut o scurtă oprire și au urcat câțiva tineri. Trenul se pune repede-n mișcare și ia avânt, abia mai zăresc liziera presărată cu gunoaie aduse de vânt, multe pungi de plastic și resturi menajere. Câmpul însă se prezintă imediat frumos desenat, îngrijit, colorat pe parcele cu ale toamnei culori: sienă arsă, verde crom, ocru. Geamul de lângă mine e crăpat. Crăpat era și-n primul compartiment, deși trenul are aspect de nou, e modern și tabelele electronice de afișaj funcționează. Copila din fața mea își scoate o carte groasă și începe lectura, zăresc filele îngălbenite, înverzite parcă și numele Ilenei Vulpescu. O frunzărește  sau poate a uitat pagina unde citise ultima oară.                                                                                                                                     Soarele mângâie geamul și implicit fruntea mea și tâmpla stângă. Am dormit puțin și m-am  trezit devreme, în stil cazon, cu gândul să fiu gata la timp pentru plecarea la drum. Micul meu bagaj de mână e ușor: trei cărți, actele, telefonul, nelipsita tabletă și cafeaua  pregătită de cu seara, pusă într-o sticluță recuperată de la kefirul mătușii. Nu lipsesc două gutui, un merișor autohton și salamul de Sibiu, singurul suvenir ce face plăcere străinului meu, obișnuit cu verile caniculare când mânca „salami Sibiu” și tomate. Roșiile aveau un gust delicios pe vremea când încă se mai făcea agricultură de tip clasic la noi. Azi au gustul Europei toate.

Altă gară, altă oprire scurtă, Piatra Olt. Alte depozite mari, vetuste, sere, trenuri dezafectate și câini cuminți de-a lungul căii ferate, clădiri adiacente gării, vagoane albastre cândva- fier vechi azi, graffitti, bălării, mari cilindri ruginiți-celebrele depozite. Case cu etaj  gen vile, case modeste sau în construcție, alte depozite de cereale moderne în depărtare și câmp, mult câmp arat sau semănat, verde, cu pâlcuri-pete albe de apă ici-colo. Poate a plouat de curând, zona pare deosebit de fertilă, fiind mândria celor din sud. Luna  e foarte sus acum, abia se mai zărește, palidă, alburie. Peste un deal și o vâlcea străjuiește „un viloi” cu ochi găuriți, construcție  lăsată de izbeliște, neterminată, însă peisajul e frumos și demn de imortalizat. O barieră pusă, o mașină-n așteptare  și un biciclist ce duce pe ghidon un sac alb, alți cilindri mari ruginiți, o bază de materiale de construcție, macarale galbene, pâlcuri de pomi desfrunziți și ciori. Fier, fier vechi, bălți, resturi enorme de prefabricate fărâmițate și câțiva muncitori ce mănâncă sau dau cu târnăcopul. Trecem pe-un pod, un râu mare se zărește sub noi, e Oltul. Drumul e prin Pitești și vom face patru ore până la București. Fac legătura între numărul mare de călători tineri și prețul mic al biletului de călătorie, față de cât am mai plătit cu alte ocazii pentru ruta București-Craiova. Vom trece prin Pitești și mă bucur pentru schimbarea de decor, e timp destul până la decolarea avionului la orele amiezii.  Mă întorc în Spania cu alt tonus, faptul că „am pus-o pe picioare” și i-am „lungit viața”, așa cum se exprima mai devreme mătușa mea, e totuși o realizare, foarte mare chiar, ținând cont de faptul că de la o vârstă sănătatea și numai ea preocupă bătrânii și  implicit pe cei apropiați acestora. Tânăra din față întoarce foaia cărții, pare absorbită de „Arta conversației”. Pe geam zăresc un mare cimitir cu gazon și cruci albe identice, precum și o clădire mare frumoasă ce pare-a fi cazarmă, mai în spate. Cu siguranță aici odihnesc eroii țării, gândesc. Multe vagoane de „Cerealcom” pe șinele din stânga, trenul încetinește și ușa se deschide. Coboară  domni cu bagaje și o doamnă cu pălărie, urcă alți pasageri și locul liber de lângă fata cu carte din fața  mea se ocupă. O doamnă plinuță brună și cu ochelari poartă drept bagaj de mână pe…Teka,  un reușit specimen canin cu urechi mari  și ochi negri, cu  pete brune și negre pe blana-i albă. Mi-a mirosit pantalonii, s-a lăsat mângâiată în semn de bun venit și acum stă cuminte.  Poartă o zgardă mare roșie. Ce dor mi se face brusc de Laika mea și cât doresc revederea! Spatele mă doare puțin, se apropie ora 9 și nemișcarea își spune off-ul. Simt și o vagă dar sâcâitoare senzație de foame. Stăm acum precum sardinele, nu-i nici măsuță la geam și amân căutarea unui biscuit în geantă. Iar își face apariția controlorul, doamna își caută biletul, scoate și-un carnet pe care-l întinde ceferistului cu mustață, om din generația mea, încărunțit. Pasagera cea nouă ne arată apoi biletele sale, specificând că Teka are propriul bilet, ce a costat 13 lei. O mângâi iar pe canina ce își dorește afecțiune. Stăpâna o întreabă de vrea „apiță” și scoate din geantă o sticlă specială din plastic, băgată într-un suport albastru ce servește de jgheab pentru a-i facilita sorbiturile. După ce-a băut, s-a așezat cuminte jos, fata își continuă lectura cărții, cea de lângă mine privește pierdută-n zare. Nu i-am auzit graiul de când a urcat și s-a așezat alături. Oftez, fără să știu de ce. Admir câmpul fertil și frumos ce se întinde până la orizont, unde o biserică se zărește-n depărtare, acolo unde se ghicesc case și un drum. Cârduri de păsări argintii pe întinsul cerului; or fi berzele? Un sunet strident mă sperie, e schelălăitul Tekăi ce pare dornică de atenție. O mângâi, îmi linge mâna și mă privește cu ochii săi mari superbi, prietenoasă. Trenul a oprit în câmp, ocazie să observ în  dreptul geamului câteva răsuri cu măceșe stafidite, roșietice dar și porumbe mari, albastre argintii. Mă întreb de-o avea trenul „întâlnire” aici, însă pornește fără să fi făcut „cruce”, iar Teka încearcă să-și facă loc la geam. Urcă pe genunchii mei și curioasă, privește pentru câteva clipe peisajul. Zăresc cuiburi de păsări în pomii goliți de frunze, stâlpi vechi din lemn cu brațe pline de „ventuze” verzi de sticlă. Par păsărele cuminți așezate pe bara din lemn. Mulți stâlpi stau inclinați precum bătrânii împovărați de ani și de trudă, obosiți tare. Am auzit adesea zicându-se: „frumoasă țară, păcat că e locuită!” Evit să fiu negativistă și să afirm că pâinea albă și bună s-ar găsi numai dincolo, printre străini, caut să fiu imparțială pe cât posibil când vine vorba de aprecieri.

„Stai cuminte!”, aud adresarea către canină. Și Teka stă, nu-i doar frumoasă, e și ascultătoare.                                              Ne apropiem de ora 10. Am făcut o serie de poze cățelușei, am împărțit cu ea în mod egal alunele, simt cum soarele pripește prin geam dar mai ales simt nevoia acută de-a mai schimba poziția pe banchetă. Parcă vechile vagoane erau mai confortabile, comparate cu acestea. Doamna cu cățelul ne prezintă pe telefonul mobil pisicii săi, unu-i birmanez cu ochi albaștri și altul maidanez, găsit la tomberon de către fiica sa. Trenul șuieră de două ori, are vitează, soarele-i sus și o pădure de stâlpi electrici împânzește câmpul din stânga.  Un drum de țară și-un canton părăsit la marginea căii ferate, definesc peisajul. O mașină de poliție are-o ușă deschisă și omul legii discută cu-n bărbat  la o margine de sat. Privim pe rând pozele doamnei din arhiva  telefonului  mobil, ne invită să-i admiram animăluțele și cele două fete. Aflăm că una e la București și alta în Spania. Domnișoara cu Ileana Vulpescu citește din nou și cască uneori, în timp ce trenul își continuă glasul roților de tren ritmat, șuierând de câte ori trece prin dreptul unor foste sau posibile zone industriale trecute-n „decrepitudine”. Cineva se pregătește să coboare iar doamna vrea să-i privim și alte poze, insistând pe una în care fetele-s alături de o alta, gătite și colorate, la o nuntă. Tinerețea e frumoasă oriunde, oricând, gândesc privindu-le. Trenul încetinește, trecem printr-o zonă urbană cu blocuri aproximativ noi dar și cu altele neterminate, gri, cu arbori ce-au crescut prin geamuri, semn că-s acolo dinainte de´89. O bisericuță cu acoperiș roșu, garduri de beton sau de lemn, deteriorate, un peron renovat proaspăt și cu scaune roz. Am oprit în Pitești, pasagerii coboară pe rând, multe bătrâne au căciulițe de mohair pe cap și grija sacoșelor.  O doamnă se oprește pe culoar lângă noi și socializează cu Teka, urmată îndeaproape de un soț grizonat și solid ca „Boc”, în haină neagră, iubitor și el de animale, însă preocupat mai mult de găsirea locurilor ce-s cu 3…35. Ultima călătoare ce-a intrat pe ușa vagonului e îmbrăcată primăvăratec, urmată de alta mai greoaie ca vârstă, griji și bagaje, însă tot ușurel îmbrăcată, semn clar că ziua e plăcută. Teka vrea afară, dornică de aer proaspăt, deși mie-mi vine miros de tabac dinspre ușă. Fumătorii au avut timp de-o țigară scurtă la botul calului, în ușa vagoanelor.  Trenul se pune-n mișcare, însă „dă îndărăt” pe același drum pe care-am sosit. Revăd vagoanele goale sau pline cu pietriș, înțepenite și ruginite de decenii pe loc, relicve ale comunismului, mult fier vechi, cai și căruțe murdare, trei bule mari albe despre care aud c-ar fi depozite de apă, țigani amărâți, un canton cu-n câine și-un om în fața sa, o clădire roșie metalică- gen vagon, alte case și căsuțe în depărtarea relativă. Grădini, cimitir de mașini, câteva parabolice și senzația că toți cei care-au dat de bani aici sau peste hotare, își doresc casă cu etaj sau măcar o mansardă, să pară mai răsăriți decât în trecutul când se construia solid și doar pe orizontală. Pe câmp se zăresc niște cocioabe, par a fi stâne dar nu zăresc oi ci doar niște culturi ce par a fi roșii pe araci, vestejite. Un sat mare, case, șure de paie în curți, stiluri vechi și noi, acoperișuri roșii, argintii sau de țiglă înnegrită. Un turn de apă frumos apare și iată Golești gară, unde oprim. Au coborât trei-patru  pasageri; un băiat cu glugă de trening și prietena îmbrăcată cu geacă roșie de fâș, un tată cu-n copil de mână… Câteva vagoane cisternă, altele marfare, clădiri aparținând CFR-ului, dezafectate, vagoane ruginite. Domnișoara din fața mea cedează locul său de la geam caninei și stăpânei, Teka pune lăbuța  pe geam, fericită că are vizibilitate spre peisaj. Pe lizieră gunoaie ici și colo, iarba e pe alocuri încă verde dar boscheții sunt  uscați iar  stâlpii de telegraf obosiți. Teka privește atentă și uneori întoarce capul spre noi, nu cumva să piardă ceva. Căsuțe albe precum ciupercile la  poalele unui deal lin, o biserică cu acoperiș roșu, un tractor modern verde la marginea câmpului. Senzația e de nou, de împrospătare a cătunului respectiv. Cățelușa și-a așezat capul pe marginea geamului, susținută pe genunchii stăpânei. Sună telefonul domnișoarei cu carte, glasul roților de tren continuă ritmat și eu doresc a face câțiva pași.

Revin de la WC-ul modern cu formă cilindrică, spațios dar neîntreținut, de unde ies cu mâinile neuscate și cu spumă pe ele, căci există săpun dar apă nu prea. Remarc faptul că jumătate din călători sunt tineri, moderni, frumoși, restul de vârstă medie și peste, decenți, toți cu aspect mediu-urban. Trenul oprește la Titu și mulți coboară la țigară iar doamna și-a scos canina la aer, e timp suficient iar controlorul insistă să se țină ușa închisă ca să nu „cadă clima”. Tânărul gay se face remarcat, are timbrul vocal strident și vădit teatral. Sper doar să nu fie un produs al orfelinatelor, e foarte slab, mărunțel, aduce cu cei atinși de HIV. Doi domni fumează, unul are fular roșu și palton negru uzat, șapcă maronie de fetru, altul e mai boieros,  fumează  dar și bea ceva cu paiul dintr-o cutie verde. Poartă pălărie maron peste părul albit, un palton bine îngrijit din stofă gri și fular alb-albastru, dungat. Urcă Teka și își anunță prezența cu-n lătrat scurt. Ușa se închide în urma lor, trenul are motoarele-n standby. Pare că toți doresc să ajungă „la bulivard, birjar!”, București. Teka e iarăși răsfățata fetelor, după ce-a făcut „ceva mic” afară. Zăresc un tren marfar cu vagoane goale și plasă de sârmă, inscripționat GEFCO și bănuiesc că-i „de vite”. Un zgomot brusc și-o mișcare de frână, ne pregătim de plecare deși ușa vagonului se mai deschide și își fac apariția două doamne ce se întreabă de-or mai găsi locuri. Întreb dacă se mai eliberează bilete fără loc și-mi răspunde cu un  DA tânăra cu cartea, dând aprobator din cap. E cald înăuntru, probabil și afară e foarte plăcut, deși aerul ce intră pe ușă e tare, revigorant. Controlorul mai aruncă o privire expertă din ușă către interior, o mai deschide o dată, mai coboară  pe peron să vadă mișcările, se aude al doilea fluier strident și trenul pornește lent după ce ușa s-a închis în spatele acestuia. Ne privește pe sub ochelarii legați cu șnur după urechi, urcă scărițele, le coboară, radiografiază călătorii iar noi rămânem liniștite cu canina adormită la picioarele noastre. Soarele-i sus probabil, nu-l mai zăresc și ceru-mi pare brusc mai gri, noros, gălbui iar câmpul mai brumat.

„Mi-e dor…și iar m-e dor”, îmi trec prin cap frânturi de romanțe, timp în care doamna-și anunță telefonic fiica că am plecat din Titu. Alt sat, altă vilă la intrare, alte curți modeste,  grădini împietrite, un coș de casă fumegând. Un pâlc de mesteceni la marginea satului, pe marginea unei ape „romantice” și un drum ce unește un sat de altul de-a lungul căii ferate, străjuit de arbori bătrâni și înalți, mulți rupți de vânt. Pe întinsul verde al câmpului mai zărești  parcele de porumb neculese sau de păioase înalte cât trestiile, uscate. Două iepe gri merg la pas, neînsoțite, la marginea unor garduri învechite de ciment, alt cal bălan e la păscut, alți stâlpi dezafectați și cocoșați, alte depozite și alt cătun la fel de gri, roșu, desuet, cu vreo mașină „Dacia” ici-colo pe la porți. E trecut de ora 11, doamna de la geam și-a pus geaca din cuier peste ochi, somnolează ca pe timpuri, când sătul de drum lung și-n lipsă de conversație, mai trăgeai un pui de somn în tren,  ajungând proaspăt la destinație. Ceața pune stăpânire pe câmp iar eu am lăsat în urmă pentru un timp grijile legate de bătrânețe, medicamente, doctori și iarna ce bate la ușă. Deși există confort interior pentru a trece iarna, știu bine că multe altele nu se pot rezolva cu bani iar prăpastia între vechea și  noua generație se face simțită în comportament, în atitudine și-n relaționarea acestora. Refuz să-mi fac griji  pentru ce m-o aștepta la casa mea, momentan iau prezentul ca un dat și-i fac față. Trecem și de groapa de la Chitila, cu gardurile de ciment ce străjuiesc calea ferată, remarc case făcute după ´89 și abia reușesc să văd vegetația curților adiacente. Pini, foioase, apoi iar bălării pe lângă calea ferată și din nou fier vechi ruginit în cantități masive.  Mirosul vestitei groape de gunoi ce e în realitate un deal plin de reziduuri pestilențiale, nu i-a împiedicat pe localnici să prospere, majoritatea caselor fiind mari și cu etaj, nu și neapărat îngrijite. Pe un acoperiș doi meseriași meșteresc de zor, însă privirea-mi e imediat atrasă de intrarea în capitală, cu multe vagoane trase pe liniile moarte, cu destule clădiri industriale cu geamuri insalubre, probabil depourile gării  Basarab. Zăresc blocuri și case gri la orizont, trenul încetinește, doamna își pregătește geanta și canina, căci am ajuns deja. Trăiesc pentru o clipă senzația de emoție resimțită cândva, în altă viață parcă, la apropierea de capitală.  Acum ochii-mi fug pe graffitti-ul prezent pe blocurile gri, peste clădirile renovate, recunosc pe cele cu stil din preajma Gării de Nord, una având un banner mare pe care scrie „De  vânzare”. Admir podul cel nou, Podul Grand la lumina zilei. Trenul încetinește, zăresc alte blocuri și un anunț foarte mare vizibil din depărtare: „Vile ieftine-74900 euro-Bella Casa Residence”.  TVA inclus. Intrăm pe peroane, călătorii se înghesuie pe culoar, canina-i cuminte, dar eu nu mă grăbesc, am câteva ore de așteptat până voi lua avionul. Ne-am oprit, canina face ochi, curioasă să vadă ce se-întâmplă și lumea începe să coboare din tren.

Cum e soare și  plăcut  afară, mă hotărăsc să mai zăbovesc puțin pentru a lua pulsul zilei în gară, printre călători. Mă așez pe-o bancă cu scaune roșii, cu fața spre soarele ce aici îmi pare prietenos și vesel. Poate unde capitala e orașul meu natal și azi pare să  îmi spună:  Bun venit, călătoare din zare! Domnișoara ce citea „Arta Conversației” e și ea așezată pe aceeași bancă, are telefonul în mână, își aranjează părul lung și negru, se rujase deja în tren cu „rouge” și pare că așteaptă pe cineva sau doar va schimba un tren cu altul. Are alături o valijoară roșie din pânză, gen troler. Îmi scot eșarfa și simt vântul rece, amintindu-mi că suntem totuși la sfârșitul lui noiembrie iar eu sunt un fel de Baba Dochia ce își leapădă cojoacele la primele raze înșelătoare de soare. Doi băieți țigănuși fac scandal, secondați de un tip ce le poate fi bunic și care-i ia după el, purtând într-o mână o sticluță verde de plastic și țigara în alta. Nu e singurul ce fumează pe peroane, nici care bea ceva. Trenul meu a dispărut și în față altul se pregătește de plecare iar angajații CFR-ului își fac simțită prezența, îmbrăcați cu veste fosforescente portocalii, ținând semnalizatoare în mână, mai mici decât  cele știute de mine în trecut. Tânăra din tren mă observă și schimbăm câteva cuvinte, așteaptă un prieten care iată, tocmai o sună și fața i se luminează, își apucă fericită trolerul și-mi urează zbor ușor, plecând.                                                   Rămân singură, răsfățată de soare. Îmi privesc mâinile crăpate, neîngrijite, cu ceva râni ușoare și unghiile scurtate pe fugă azi noapte; par mâini de muncitor. Un tânăr student se așază în spatele meu, pe bancă. Poartă ochelari și vorbește la telefon, dictând cuiva din cursurile ce le ține pe genunchi. Are haine negre și bocanci tot negri, din piele, îngrijiți și adecvați anotimpului. Privesc în jur: călători- trecători, cu sacoșe, cu rucsacuri, cu pachete și cafele-n mână. Cei mici țopăie sau stau în brațele părinților iar studentul pleacă imediat ce-a încheiat convorbirea telefonică. Un grup dens de tineri invadează peronul, pare o școală întreagă plecată la drum. Unul duce-n mână un buchet colorat și vorbește la telefon, altă fată privește ca și cum și-ar aștepta iubitul să-i sosească cu trenul. Firavă, cu blugii strânși pe pulpe, poartă o hăinuță grena cu glugă terminată cu blană artificială. Majoritatea tinerilor au căști în urechi, cafele, rucsacuri. Ceasul de pe peron arată ora 12, 05 iar eu mă gândesc că ar trebui să mănânc ceva, însă mi-am stricat foamea în tren, fără să fi mâncat un mic dejun cât de cât valabil. O gură de apă (plată) cumpărată pe peronul înghețat al dimineții la Craiova și câteva înghițituri de cafea, pe lângă alunele sărate. A sosit un tren roșu și din el coboară femei în doliu, doamne cu haine scorțoase din piele și pălării, ducând cu ele câte un troler. Fete frumoase, subțiri sau supraponderale, cu geci comode și încălțări îmblănite. În spatele meu alții își aranjează bagajele iar eu, din toate sacoșele mici și mari ce defilează, remarc cu precădere partea tinereții și mai puțin decrepitudinea celor împovărați de ani și griji. Să fie doar dorința instinctivă de-a mă debarasa de ani, de griji, de temeri și de stresul ce ne macină mereu, fără voie? Căci iată, cum să mă anime vederea unei bătrâne „bătrâne” și mică cât un pumn, cocoșată, cu baston, cu geaca de fâș cu gluga trasă  peste basmele?

Iar nu-s singură, lumea așteaptă cu bagajele alături și vine  miros de pastramă. Cineva mănâncă cu fâșiit  de pachet din plastic în spatele meu. Lipsește ceapa spartă, omul pare ardelean după statură deși e brun-bronzat, în contrast cu barba-i albă. Începe al doilea sandvici, cu cârnați, cumpărat la vreun chioșc din  gară. Un boem cu parpalac și pantaloni de militar MAN trece prin fața mea, purtând o casetă în mână. De departe părea… artist; e doar un om al străzii ce mai aruncă câte-o privire prin coșurile de gunoi sau spre călătorii ce trec sau așteaptă pe bănci. Gara rămâne un răscruci de destine, o epopee mereu vie și cotidiană.                                                            Ciorile și porumbeii își  dau întâlnire printre peroane, zboară sau se odihnesc pe coama acoperișurilor. Un om relativ tânăr trece pentru a doua oară, cerându-ne să-l ajutam cu trei lei, căci vine din spital…Și intru-n vorbă cu domnul pensionar și presupus ardelean ce terminase de mâncat și care între timp se despărțise de doamna solidă de alături, ce-o crezusem soție. Plecase după o sticlă cu apă, purtând cu sine o sacoșă cubică grea. Conversația s-a legat firesc după ce s-a mutat cu fața spre soare, lângă mine. Aflu că se externase de la Spitalul Militar Central, că ieri îi puseseră doctorii un cristalin artificial la unul din ochi și că azi pleacă acasă, la Focșani. Mirarea mea   a fost să-l văd fără ochelari de protecție, sfătuindu-l în acest sens, după cum știam că se procedează în străinătate după o operație la ochi. Nici nu auzise de așa ceva. Și continuă omul să-mi spună că anul acesta și-a schimbat și proteza de la inimă, primul accident avândul-l în 2005, apoi vorbește de „post”, lucru ce mă face să-i amintesc că mai devreme mâncase …cârnați.  Zice că doar „acum”, că acasă „ține” ( post).                                                                                                                                                                                                                    „-Cum? Face soția fasole bătută și mâncare de post pentru dumneavoastră?” întreb .                                        –„-Eii!…Nu face…”  răspunde parcă încurcat.                                                                                                                                            Îl privesc puțin amuzată,  neavând el aerul de-a sta la coada tigăii…                                                                                                                                       „-E moartă de doi ani, a făcut infarct…”, se confesează.                                                                                                                              „-Dumnezeu s-o ierte!” Și-mi pare rău că am atins fără să știu  un subiect delicat. Dar nu pare afectat și continuă să-mi povestească, zicând că l-a costat 1200 lei „totul”, adică spitalizarea, operația, cristalinul care de fapt costă 900 lei la farmacia de la el. Dar cum știa un doctor din zona sa la spitalul din capitală, a mers acolo cu trimitere și nu a făcut cheltuieli deosebite. E bine, gândesc eu, puțin neîncrezătoare, auzind că nici măcar nu a fost militar sau membru al vreunei familii cu, așa cum știu că se cerea cândva pacienților de la respectivul spital. Rubicond, nu pare deloc nevoiaș interlocutorul meu, dovadă haina de piele sau culoarea roșie de om bine hrănit; poate a fost gestionar la vreun restaurant, ori om politic sau securist. Îi urez sănătate, dau să plec, ne dăm binețe reciproc, după ce mai înainte m-a întrebat când va „cade” Paștele anul viitor. Nu m-am gândit deloc că ar fi putut să fie vreun popă…Dar unde s-a văzut popă care să nu bea? Măcar la pomeni, tot mai gustă și preotul un pahar. Iar omul acesta zicea că nu bea…                                                                                                                                                   

Termin apoi periplul prin Gara de Nord, după ce am cumpărat câteva produse de patiserie, ca „să fie” la drum, avionul meu decolând abia la 17h. E doar puțin peste 13. Ca să închei cercul șederii mele în țară, mă apropii de banca roșie circulară pe care am stat la venire în octombrie, cea cu o sticlă gigantică de Cola în mijloc. În față văd un  MC Donald, bănci din ciment ce servesc și de jardiniere pentru brăduți și două „capre” ce afișează o mulțime de oferte cu școli postliceale, FEG, cursurile fiind autorizate și acreditate MEN. Lume colorată, tineri, oameni nevoiași, oameni normali, mulți cu aer modern, doamne în ținute sport și  bonete cu pompoane pe cap, tarabe cu suveniruri, eșarfe și gablonzuri, galoși de lână, mașini automate de cafea. Mame tinere cu micuți ținuți de mână și cu bagaje. Prin difuzor se anunță un tren cu destinația Craiova ce va pleca de la linia 8.  Așa se încheie și voiajul meu cu trenul, via  București–Craiova și retur. Deși e timp destul, mă gândesc să mă mișc înafara gării de-acuma și să mă orientez către un taxi sau către autobuzul ce merge la aeroport. Diferența între venire și plecare constă de data aceasta în temperatura mai ridicată și în senzația de frig și stres intens ce mă stăpânea pe 23 octombrie, senzație care azi a dispărut. Deși am răcit puțin pe timpul șederii la Craiova, mă simt mai bine și mai pozitivă, energiile sunt altele. Slavă Domnului!

Ora 15, 45.  „Pasagerii Sandu și Simion sunt rugați să se prezinte la îmbarcare pe poarta 30!” anunță o voce blondă prin difuzoarele din sala de așteptare a aeroportului Otopeni. Am ajuns în timp util și-n condiții optime cu autobuzul 780, achiziționând un card de transport de la unica tonetă de bilete din fața Gării de Nord. Am fost dezamăgită să constat că pe laterala gării la stația unde altă dată erau și tonete RATB, acestea se desființaseră sau poate doar erau închise sâmbăta și duminica. 7 lei biletul, autobuzul confortabil și călătorii obișnuiți cu voiajele lungi. De patru ori mai ieftin decât un taxi, preț foarte rezonabil pentru ambele variante. Sala e plină, lumea e pestriță, scaunele ocupate, remarc copilașii așezați pe jos sau pe bagaje, țigănuși și albișori jucându-se împreună fără prejudecăți de adulți. În fața mea două doamne, un tânăr slab ce butonează telefonul, cu blugi albiți răsfrânți pe glezne, cu șosete minuscule (moda tinerilor chiar pe vreme foarte rece) și adidași. Alte trei blonde stau alături pe aceeași banchetă, vorbesc moldovenește și butonează telefoanele.                                                                                                                                                                             „-M-a costat doi euro această sticluță de apă”, zice prima doamnă blondă, cu ceas de aur clasic și creole din același metal.  Are ochelari și aspect de pensionară intelectuală. Sfârșește prin a ronțăi tacticos covrigei dintr-o punguță, atentă să scuture firmiturile cu mâinile proaspăt trecute pe la manichiuristă. Are o ojă roșie sângerie, asortată cu helanca din jerseu de bumbac și povestește celei din față că merge la Santander. Spune că va mai face 500 km de la Alicante până acolo, cu trenul… Butonează apoi un telefon inteligent, duce cu gesturi feminine aparatul la urechea stângă, dezamăgită parcă, terminând prin a-l băga în geanta bleumarin din simi piel. O închide cu mare grijă dar lasă vederii dopul sticlei cu apă. Alături are o nonagenară cochetă cu părul scurt vopsit „alună”, multe bijuterii din argint și perle false bleu, ochelari fițoși de vedere și blugi. Se vede că-i îmbrăcată din occident, are bluză „marinar ”cu dungi bleumarin și mai lungă la spate, butonată pe laterale. Nu și-a neglijat nici aceasta unghiile, sunt colorate cu mov-maroniu.  Scoate dintr-o plasă albastră de plastic o napolitană trasă prin ciocolată, după ce-a băgat o sticlă goală „la păstrare” în interior. În spatele meu sunt tineri cu aspect de muncitori obișnuiți cu Spania, vorbesc între ei, unul fiind așezat pe jos, lângă rucsac. Alături trei scaune au rămas libere, doamnele au mai plecat la toalete sau cumpărături, lăsându-și hainele pe ele, nu cumva să-si piardă locurile. Gata, începe îmbarcarea! Românii au cultul cozilor, nu am scăpat nici la controlul pașapoartelor unde benzile despărțitoare gen labirint formau vreo 7-8 culoare cu mulțimea de „oi” ce se răzlețeau imediat ce scăpau spre cele 4-5 ghișee deschise, unele fiind fără personal. La coadă am stat și la îmbarcare, cam 30 minute cu bagajul de avion în mâini sau la picioare, după care am fost grăbiți spre tunelul ce duce la ușa avionului. Dar și acolo ne-am blocat, formând iar o coadă, prezentând stewardesei biletele de avion,  având apoi parte de un „Bine-ați venit și zbor plăcut!”

Aerul condiționat s-a pus în funcțiune și copiii au început să plângă de-odată, răsfățul de acasă făcându-se simțit la alegerea locurilor sau a bunicilor, unul țipând că o preferă pe cea din…Eforie. Am loc spre culoar, mă simt bine astfel așezată, doar că până la terminarea forfotei cu bagaje și oameni în căutarea locurilor de pe bilete, mai iau câte-o vestă sau sacoșă peste umă sau braț. O domnișoară blondă a ocupat locul de la geam iar în scurt timp un tip cu alură de fost sportiv, albit și cu mustață, s-a așezat pe locul din mijloc. Nu mi-am împiedicat o glumă veche-n gând: „între două nu te plouă!” Nerăbdător parcă, și-a suflecat mânecile pulovărului albastru și a scos o revistă de sudoku, aranjându-și  măsuța din față, însă repede și-a dat seama că-i un gest interzis în timpul decolării și a renunțat, punând revista pe genunchi. Are ochelari de vedere cu șnur, e mătăhălos, cu brațe păroase și foarte bronzate. Pensionari cu chipuri de țărani ce se simt incomozi în sacourile sau costumele pe care de-obicei le îmbracă doar de câteva ori în viață, cu pălării de fetru pe cap, merg probabil cu nevestele în vizită la copiii din străinătate. Alte femei albite sau vopsite blond sunt îmbrăcate după moda spaniolă cu ținute sport și sigur sunt angajatele bătrânilor spanioli.                                                    Ultimii pasageri sosesc fără grabă, au evitat coada și bine au făcut, însă se simte graba celor două stewardese în cămăși roze ce se chinuie să înghesuie bagajele în compartimentele de sus, închizând pe rând ușițele cu-n zgomot scurt, clac. În stânga mea doi tineri au la mijloc o fată ce ține pe genunchi o carte groasă pe a cărei copertă neagra zăresc un tors nud, sexy, feminin. Miroase a detergent sau poate-a vreo colonie necunoscută. Gabriela, Ștefania și Ana-Maria vor avea grijă de dumneavoastră, ne anunță una din fetele de la bord, atenționând că băutura și fumatul  sunt strict interzise. Avionul se mișcă, motoare-s turate și stewardesa din fața mea și-a aranjat bine bluza în fustă, începând imediat gesturile ce prezintă ” ieșirea de urgență” etc. Tânărul cu aspect de indian din stânga mea îi urmărește cu atenție gesturile, ținând pe genunchi un laptop fin cu husa verde brotăcel. „Scoateți vesta doar la comanda unui membru al echipajului” și „după ce părăsiți interiorul navei trageți tubul…și vesta se va umfla!”. Mă întreb câți din cei aterizați de urgență au scăpat din catastrofele aeriene cu viață datorită aplicării acestor instrucțiunii. Cu vesta pe bust și un ceas masiv ce pare-a fi de aur, tânăra trece printre rânduri și controlează starea măsuțelor din fața fiecăruia, atenționând ici și colo, după care dispare grăbită pe toculețele sale . Își fac semene una alteia, se aude semnalul sonor și luminile se sting. De-odată văd că s-a înnoptat afară și zăresc doar luminițele de pe pista de decolare. Cerul e brăzdat de fâșii roșiatice peste griul plumburiu de fond. Ceva mai devreme era o amiază însorită și cu toții aveam impresia că e ne este cald. Și chiar ne era, așa cum stăteam cu toții strânși ca turma de oi călătoare cu biletele și pașapoartele-n mâini.

Ne-am luat avânt, abia se mai zăresc luminițele de la sol, ne anunță ceva în engleză și continuăm să fim în întuneric. Ni se spune că după ce vom depăși viteza de croazieră va trece căruciorul cu produsele de la bord, cataloagele găsindu-se în buzunarul din spatele fotoliilor. Mă întreb de-mi doresc ceva, ar trebui să mă hidratez, doar că sincer, aș prefera un pahar de vin ușor, nu vechi, bun doar cât să mă revigoreze și implicit să-mi alunge setea. E tare rece și mi-am repus eșarfa dublă la gât iar întunericul parcă mă trage la somn. Apoi lumina se aprinde, însă tot chioară este, abia se disting literele, am senzația că-i plină noapte, abia mai zăresc ceva gri în dreapta și niște culori de curcubeu obosit pe gemurile din stânga. Alături se completează cifre și pe scaunul din stânga se răsfoiește revistă publicitară a WIZZ-ului. Tânăra cu romanul e deja la jumătatea lui, urmărește cu degețelul mâinii drepte rândurile. Un puști micuț a ieșit pe culoar, face parte dintr-o familie formată din cinci persoane, părinții sunt tineri. El are blugii ferfeniță și-i plinuț, ea poartă cizme de iarnă ca-n România și tricou fără mânecă peste burtica de mămică, fiind mai mereu cu șalele goale, motiv să își  tragă adesea în jos tricoul negru mulat, peste blugi. La WC deja e un du-te-vino și perdeaua ciclamen se mișcă, semn că stewardesele își pregătesc mărfurile pe cărucior pentru vânzare. Simt oboseala, am uitat de hidratare și-aș dormi mai degrabă, poate astfel voi uita că mă încearcă niște dureri de ceafă sau lombare. Și inima pare să-și facă și ea simțită prezența într-un fel. În ce fel anume, habar nu am, dar ceva simt în piept, poate ropot sau palpitații ce trec neobservate din cauza zgomotului intens de motor al avionului. Ațipesc pentru o clipă cu falca-n mâna stângă, sprijinită pe spătarul scaunului. Însă-mi revin repede, obosită dar speriată de perspectiva de-a adormi aiurea, chinuită. Știu bine că face bine un mic somn furat, așa că mai ațipesc uneori și eu… Fetele și-au făcut apariția pe culoar și împart sticle și pachețele, caută prin sertarele căruțului, dau explicații călătorilor, servesc, încasează bani. Cei mici arată cu degețelele, urcați pe scaune. Aud pe una spunând că va reveni cu restul de bani, deocamdată servește cafea din termos. Frumoase fete, înalte peste 1,70 m, blondine, cu ținutele vesele pe bază de ciclamen și violet, culorile companiei. Au fuste sau pantaloni bleumarin, ciorapi negri, pantofiori cu toc mic comod. Totuși, nu le  invidiez deloc pentru meseria lor, obositoare, riscantă, de scurtă durată, efemeră ca și tinerețea lor. Poate doar să se aleagă cu admirația pasagerilor sau curtea făcută de personalul navigant masculin. Știu povești de acest gen, sfârșite printr-un mariaj între stewardesa tânără și pilotul mai copt ce și-a refăcut viața cu ea.  Deapănă  amintiri comune legate de trecutul lor prin țările lumii, la anii pensionării ce-i trăiesc în Spania.

Aleg ce-au avut mai rece la bord, adică …apă și o achit în lei, zece pentru o sticluță ce costă 2 euro. „Imediat vă aduce colega restul” și continuă să se ocupe de indianul din stânga, vorbindu-i în engleză. Vecinul continuă să facă sudoku, indiferent la tentațiile din căruciorul blondelor. Miroase a supă instant, din cea gustoasă și plină de E-uri. Se mănâncă și beau cafele, se citește pe tabletă  sau pe hârtie, se mai caută prin bagajele de sus,  luminile sunt acum suficiente pentru lectură iar eu îmi simt picioarele grele. Mi-aș dori să pot arunca încălțările sport și lepăd blugii ce-mi par prea lipiți de picioare, deși senzația că am slăbit puțin o am, după alergătura zilnică din Craiova. Puștiulică s-a oprit lângă mine și-mi arată găurile din pantalonașii gri de trening, moderni. Îi observ ochișorii și fruntea bombată dar și colierul de mărgelușe precum chihlimbarul de la gât și tricoul bleumarin imprimat cu alb: MR COOL. Poartă pantofiori de sport Nike albăstrei cu talpă albă. Mai se întoarce către mămica sa cu părul roșu strâns la spate cu elastic, pentru a-i da un pupic, după care e atenționat de fiecare dată: „Ușor, să nu cazi, David!”. Copil drăguț, cu ochii încercănați parcă. Începe să vorbească, are vârsta când sunt dulci dar trebuie supravegheați îndeaproape, fiind dornici să descopere tot ce-i nou în jurul lor. Mămica sa mănâncă chipsuri dintr-o cutie gen pahar roșu din plastic, le ia tacticos cu două degete, timp în care băiețelul se conversează și gesticulează brusc cu una din pasagerele cu care-a simpatizat mai devreme și care butonează un smartphon. Mai devreme părea înfometată, ceruse un sandvici și-un ness, acuma stau neterminate pe măsuța din față. Semnalul sonor anunță turbulențe, lumina  e roșie la WC și eu amân deplasarea spre capătul avionului. Revin ceva mai târziu de la toaletă cu mâinile curate dar și dezamăgită de faptul că-n interior era un vag miros înțepător de urină, în ciuda aparenței de confort, curățenie și a aparatelor în stare perfectă  de funcționare. Domnul de-alături a terminat jocul cu cifrele, și-a desfăcut rucsacul din care a extras o sticluță de apă „cu gaz” și o revistă „Brico” ce prezintă diverse modele de mozaic și parchet de ultimă generație. Așa-mi dau seama că-i în domeniu, deși vreodată o fi fost chiar sportiv sau poate doar pe șantiere s-a format și „călit oțelul” brut. Stewardesele revin cu un cărucior galben în care adună resturile de mâncare și pachețelele goale, urmate de puștiulică cel vesel și simpatic cu toți cei din preajmă. Ușor, îmi dau seama că am golit aproape sticla de 500 ml de apă Dorna, pe a cărei etichetă transparentă albastră scrie că-i de la Izvorul alb. Se somnolează, se deplasează ici-colo pe culoar și se aud țipete de copii peste zgomotul motoarelor turate de avion. Aud alt semnal sonor și mă întreb cât o fi ceasul, căci nu-l mai am la mână după ce-am reușit să-i smulg cureaua când m-au grăbit cu tăvile la controlul bagajului. Așa l-am pensionat anticipat, dar mă întreb: „Oare tot ce vine din Asia durează puțin?”  Se anunță ceva și înțeleg că au Blak Freeday, în timp ce una din fete numără bancnotele pe culoar. „Toate la prețuri reduse, de 20%…”

Aici închei călătoria „Low-love” Cost.                                                                                                                                                                                              Drept epilog  adaug:   ”Iisus prezintă starea tuturor oamenilor sub simbolul unui călător”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *