*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 3 / 2020

Titlul celei mai recente cărți de lirică, semnată de Mihai Firică, Ultimele zile și viața de după (Ed. Tracus Arte), face trimitere la acea porțiune de univers pe care însuși Liviu Rebreanu a încercat s-o reflecte în finalul romanului Pădurea spânzuraților, a trecerii sufletului, de la viața pământeană, la aceea de apoi; raportat la o experiență personală precum iubirea, titlul marchează atmosfera ultimelor zile ale acestei experiențe, dar și a celor dintâi din „viața de după”.

Literatura este un tărâm al fanteziei, spre care eul liric se îndreaptă, ori de câte ori are un pretext, iar primul dintre ele îl reprezintă apariția unui iepure, ca în Alice în țara minunilor, de Lewis Caroll: „a plecat cu bucata sa de aur spre orașul bogat / să vezi marginile gropilor recent săpate / nu poți fi decât un nătărău altfel / salvat de iepurele uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert). Chemarea la viața de zi cu zi a poetului o face „inginerul de sunet” care, exasperat de pornirea colegului de emisiune de a sonda alt univers (colegul de emisiune e poetul însuși), minimalizează importanța motivului, apariția iepurelui uriaș, clamând că pentru el, pentru inginer, iepurele „e bun doar pentru o șaorma cu varză”. Ratarea evaziunii în altă lume, prin subordonarea la o viziune realistă, precum aceea formulată de inginer, implică o desconsiderare a eului confesiv față de sine, astfel încât își asumă eșecul de a naviga, pe calea imaginației, mai departe de realitate: „cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele domnului / suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu / bere rece / sau poate ploaia de dinaintea noastră” (Lacrimi gemene).

Recunoașterea tiparului existențial, a imuabilității acestuia, presupune anihilarea propriei energii de autoevaluare, de îmbogățire a sinelui cu șarje emoționale inspirate de realitate; de aceea, dragostea rămâne un prilej de compensare a tendinței de liberare față de convenții etc., tendință neîmplinită. Resemnarea, trăsătură stoică, împrumutată în lirică de către simboliști, devine motiv de afiliere la religia creștină, însă nu din vocație sau dintr-o forță dumnezeiască primită în rugăciune, ci din secătuire, din conștiința incapacității proprii de înfruntare a destinului: „cuiele m-au străpuns / le-am înfipt în palme meticulos / fluture gigant golit de culoare / aripi frânte / piesă în insectar” (Am scris și am tăcut). În impresia desfigurării identitare, sunt prinse chiar sentimentele instante. Astfel, din fiorul pe care-l naște în sufletul poetului, dragostea ajunge un simplu obiect vestimentar: „dragostea rămâne în urmă agățată în spini ca o / cămașă de copil” (Decalogul fericirii se oprește la șapte).

Momentul avântului fictiv constituie pentru autor modalitatea cea mai sigură de a-și trăi sentimentul pe care-l nutrește: „Eufrosina vrea să muncească / să ațâțe focul iadului cu măruntaiele piticilor / de pe masa de disecție / văruim totul ca la început”; pentru ambiția demiurgică de a cuprinde întreaga lume, dintr-o privire, există o soluție, care, deși nu este exhaustivă, totuși permite trăirea iluziei de a se fi produs contemplarea (a tot ceea ce fascinează pe trecător, precum, dintr-un colț al străzii, Eminescu zărea lumea furnicar): „lumea toată e galbenă / în oglinda retrovizoare se arată” (Pe dinăuntru). Versurile prezente sugerează altă semnificație a titlului, anume dorința autorului de a se sustrage lumii exterioare, iar ultimele zile sunt de fapt acelea petrecute în urbe, pe când viața ulterioară este de tip casnic, permisibilă rememorării unor momente de tensiune relativă.

Interesat de a descifra lumea, așa cum se reflectă în artă, Mihai Firică se revede pe sine, punându-se în situații inedite (pe care și le imaginează adesea), iar în pagini, transpare felul în care are de gând să dea o replică, planurile, previzionate cu fantezie, fiind duble: mai larg, reprezentând viața însăși, ori mai restrâns, acela contextual. În câteva poeme, se poate identifica un anumit tipar: întâi, poetul, ca purtător de cuvânt al celor care împărtășesc o situație asemănătoare, se fixează în realitate și într-un timp anume: „aștepți în gară până pe-nserat / visezi să recuperezi sfertul de ceas / prin cartiere pe lângă blocuri locatarii stropesc / grădinile la metru pătrat fumezi/ea vine întotdeauna la șapte” (Ea vine întotdeauna la șapte). Elementul neprevăzut determină revizuirea peisajului din altă perspectivă, a omului care s-a blocat în ceea ce trăiește, eventual în dimensiunea unei supărări imense, pe care nu o mai poate depăși, decât dacă are certitudinea de a fi solidar cu el cel puțin toți oamenii aflați atunci în gară: „azi nu a venit // o tuse alergică trezește gara la viață”.