https://blog.revistaderecenzii.com/
Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: „Să fie lumină!” O mare şi-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi, o sete de lume şi soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci – cine ştie? Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad – minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi. |