https://blog.revistaderecenzii.com/

Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viața, la un sat.
El se gonea din urmă

De către vânători cu puște înarmați
Și câini întărâtați;
Iar un așa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmașul meu.
În deznădăjduire,

Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Și, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: „Frățioare!

Tu nu știi undeva aici a mea scăpare?”
— Ba știu — răspunse el — aleargă la Trifan,
Că este foarte blând și milostiv țăran.
— Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui vițica i-am mâncat.

— Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un țăran și vrednic și cuminte.
— Cu dânsul iarăși sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
— Așadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun și primitor român.

— Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu niște miei i-am fost făcut necaz.
— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Și ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toții ești stricat
Și numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!