https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine, după război, n-a cunoscut pe cazacul Lomiliev?

Grăsun, roșcovan, cu barba rară și cu părul ca untdelemnul, retezat drept pe ceafa lui rasă. Totdauna călare pe un cal mic și iute, care știa să facă atâtea minuni, că te prăpădeai de râs. Da în genunchi, da din cap, murea, învia după porunca cazacului.

Lomiliev bea ca un adevărat cazac. De obicei intra cântând, cu ghiozdanul de hârtii, în curtea consulatului rusesc.

Într-o zi mă plimbam prin pădurea Băneasa cu bunul meu amic E. Discutam pe Zola. Amicul meu susținea că ceea ce va rămâne din acest scriitor va fi criticul, sistemul, direcțiunea, iar nu artistul.

Eram în toiul discuțiii când auzirăm un strigăt desperat: „Turki! turki!”

Era Lomiliev; călare ; cu sabia scoasă; beat; abia se ținea pe cal; și gonea printre copaci; lovea cu sabia în ramuri și striga: „Turki! turki!”

Îl cunoșteam. Învățase românește. Altă dată îi dasem ceva de băut și ne povestise mult din război.

Cum ne văzu, își opri calul. Se munci cât se munci, și băgă sabia în teacă.

Dăscălecă.

Dăte drumul calului și îi porunci să se culce. Calul se culcă.

Lomiliev se apropie de noi împleticindu-se. Începu să râză. Înjură pe „turki”. Se lungi pe iarbă.

– Ei, cazace, ș-acum te gândești la „turki”?

– …O… o… o… slava Bogu… răspunse Lomiliev închinându-se.

Apoi făcu cu mâna ca și cum ar fi retezat capete cu sabia. Un gest cu care rămăsese din război.

– Ia spune drept-drept, câți turci au murit în război?

Cazacul își arată părul din cap.

– Și câți muscali?

Cazacul își arată părul din barbă.

În cap avea cazacul păr cu nemiluita, în barbă câteva fire rari și pârlite.

– Lomiliev, ai văzut tu pe țarul?

Cazacul făcu trei cruci și răspunse:

– Da, l-am văzut peste Dunăre. Era ca un sfânt, ca moaștele de la Kiev.

– Dar pe Țarievici?

– Și pe Țarievici… se uita parc-avea un nor sub sprâncene.

– De ce?

– O… era mâniat… ți-era frică să-l privești drep în ochi.

– De ce?

– Dumnezeu știe…

– Dar pe marele duce?

– Pe care?

Lomiliev începu să râză, apoi se închină șoptind: „Bogu! Bogu!”

Și începu să ne spuie când a văzut el întâiași dată pe batiușcă Kneaz.

Era copil.

Pe malul Volgei, în satul lui, într-o zi, sosi marele duce. Toți cazacii îi ieșiră înainte și-i sărutară mâna.

Copiii se țineau șir după el, și marele duce le împărțea copeici. Copiii luau copeica, se închinau, îi sărutau mâna și se dădeau la o parte cu smerenie.

Marele duce se duse la biserică. Sărută pe Mica D, se mirui și lângă o izbă întinse o masă mare.

Și bău, și bău votca bună până nu mai putu.

Se-nroșise ca racu; ochii îi lăcrimau parc-ar fi plâns; și râdea, și râdea, și cipuea fetele cari îl slujeau la masă.

Și după ce iar a băut, s-a scult de la masă și a poruncit să-i aducă trei cai pe care îi cumpărase în drum. Și când i-a adus caii, i-a sărutat, i-a bătut pe șale și a zis cazacilor, cari se uitau:

– Care din voi i-o întrece să fie ai lui!

Un cazac ieși din mulțime și zise:

– Batiușca Kneaz, calul meu îi întrece pe câte-trei!

Marele duce începu să râză, și râse, și râse, apoi îi zise restit:

– Încalecă!

Cazacul se duse și veni într-o clipă călare pe un cal roib și costeliv.

Un soldat din ceata marelui duce încălecă pe unul din cei trei cai,

– Să știi, zise marele duce, că dacă îl întreci e-al tău; iar de nu…

– Să trăiești, batiușca Kneaz! răspunse cazacul cu căciula în mână.

Marele duce bătu de trei ori în palme, și cei doi voinici porniră.

Zburau!

Dăparte, dăparte, era un copac bătrân.

Acolo trebuia s-ajungă.

Cazacul ajunse întâi.

Mulțimea puse ochii în jos surâzând.

Când călăreții se întoarseră, marele duce scrâșni din dinți; se cletănă pe picioare; scoase un revolver din buzunar; potrivi țeava drept în fruntea calului și trase.

Calul se învârti împrejur și căzu ca un mal.

– Și p-al doilea! strigă marele duce.

– Să trăiești, batiușca Kneaz! răspunse cazacul.

Un alt soldat încălecă p-al doilea cal.

Marele duce bătu de trei ori în palme.

Cazacul ajunse cel dintâi.

Marele duce bău un pahar de votca și scoase revolverul. Mulțimea privi înmărmurită.

Al doilea cal căzu jos.

– Și p-al treilea! strigă marele duce.

– Și… răspunse cazacul abia răsuflând.

Cazacul izbea furios cu cnutul în pântecile calului.

Un nor de praf învăluia pe călăreți. Se văd… se duc… alăturea… împreună… încă nițel… care a ajuns întâi?…

Un cal a căzut lângă copac.

Al cazacului.

Se întorc pe jos.

Cine a învins?

Nu se știe.

Călăreții stau smirna înaintea marelui duce.

– Cine a ajuns întâi?

Oh! ce glas!… Un fior rece trecu prin mulțime.

Cazacul tăcu. Soldatului îi tremurau fălcile.

Marele duce e vânăt.

– Care?

A scos revolverul.

L-a ridicat.

El… răspunse soldatul arătând pe cazac.

Marele duce îndreptă revolverul în dreptul calului.

Alăturea sta cazacul drept ca o lumânare.

A tras…

Mulțimea își acoperi ochii.

Cazacul a căzut!

Lomiliev începu să se închine și ne zise:

– Batiușca Kneaz greșise… votca… greșise!

– Știi bine că greșise, Lomiliev?

– Da, da, știu bine… și a fost așa de bun, că a dat nevestii cazacului cinci sute de ruble… cinci sute!

Cănd ne întorceam în oraș, amicul meu îmi zise:

– Sunt convins că marele duce nu greșise.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Marele_duce