Lirica unui conflict

de Dan Ionescu

În 2010, a apărut la editura Aius, o ediție bilingvă a cărții Malvinas, de Mario Sampaolesi. „Născut la Buenos Aires, în 1955, Mario Sampaolesi e unul dintre poeții argentinieni reprezentativi de astăzi – scrie George Popescu, semnatarul prefeței – , atât prin activa sa implicare în proiecte cultural de anvergură, cât și, de asemenea, prin poetica de o manifestă polivalență, de la fiorul primordial până la mesajul de o evident militanță social și umanistă. Este autor al unor volume de versuri (Cielo Primitivo, La Bellezza de la Lejano, La Lluvia sin Sombra, Puntos de Colapso) printre altele. O parte din opera sa a fost tradusă în engleză și franceză și, de asemenea, ca urmare a unui sejur de doi ani la Paris, a tradus, printre altele, Cimitirul marin al lui Paul Valery“.

Lansată la tîrgul de carte Gaudeamus, în primăvara acestui an, cartea s-a bucurat de prezența unui public numeros.

Descrierea Insulelor Malvine este intermediară stilurilor funcţionale, ştiinţific şi beletristic: „Insulele Malvine fac parte dintr-un Arhipeleag situate în / Oceanul Atlantic de Sud. / Acesta se află la 550 km de la intrarea strâmtorii lui / Magelan şi este format de mai mult de o sută de insule, / cu Soledad şi Gran Malvina cele mai mari. / Câmpii accidentate cu ridicături stâncoase constituie / tipul de relief predominant pe aceste teritorii. / / Fauna Malvinelor aparţine zonei zoogeografice / patagonice chiar dacă oferă unele particularităţi faţă / de partea continentală a acesteia. Varietatea păsărilor, / atât cele de uscat cât şi cele acvatice este extraordinară. / Sunt reprezentate de numeroase specii şi sunt de / două feluri: / a) zburătoare: sunt petreli, albatroşi, pescăruşi, cormorani, / dameri, vulture bărboşi, rândunele de / mare etc. / b) nezburătoare: se disting gâsca sălbatică marină / (mâncătoare de apă) gâsca sălbatică colorată / (destul de dăunătoare pentru nutrţuri, este în / pericol de extincţie) raţa malvină (o greoaie raţă / marină ce aparţine în exclusivitate arhipeleagului) / raţa vapor (numită aşa pentru că înoată cu mare / viteză şi produce un zgomot asemănător motorului în mers) etc.“.

Mario Sampaolesi regretă sacrificiul tinerilor soldaţi faţă de cauza unui război pe care, afirmă autorul, Imperiul Britanic îl duce din orgoliu, în numele Patriei militare. Se oferă un bilanţ interesant: „între aprilie şi iunie 1982 au fost rănite acolo 1847 de persoane. Între aprilie şi iunie 1982  au murit acolo 907 de persoane“. Perspectiva din spate este umană, ca un plânset în marginea fiinţelor: „Omul vede stelele, simte frigul ca oţel laminat al nopţii ce-i cade asupra-i, care-l striveşte şi-l retează; tremură acolo el, uitatul“. Interogaţia consecutivă: „De ce el?“ presupune ton înalt, disperare clamată. Pasajul aminteşte de momentul de solitudine al lui Ahile, când, în marginea apei, se adresează mamei: dacă tot sunt hărăzit cu o viaţă scurtă, de ce Zeus îmi afectează orgoliul de viteaz? Sau de scrisoarea pe care însuşi Mircea o dictează, într-un răgaz de pace: „De din vale de Rovine, grăim, Doamnă, către tine, nu din gură, ci din carte, că ne eşti aşa departe“. Aceste fragmente, aparţinând unor autori diferiţi, au în comun compasiunea pentru fiinţa umană.

Mai mult ca orice, Mario Sampaolesi deplânge soarta omului aflat în pericol pentru că de fapt, conflictul degradând normalitatea, expune morţii bărbaţi tineri, cu fatum terestru neîmplinit şi, ca în Iliada, sub autoritatea lui Hades, singure şi rătăcitoare vor fi, în lumea de Apoi, asemenea spirite. Şi e păcat pentru modernitatea secolului, să fie tolerate ocazii de vecinătate cu suferinţa şi neantul.

O viaţă a locului, pe care autorul o cuprinde în cuvinte fireşti, este ca în romanele lui Hemingway: „Când turiştii sosesc în vizită, debarcă din luxoase vase de croazieră şi imediat merg în cafenelele din Puerto Stanley. Aici kelperii le povestesc istorii din război, le arată unde erau aşezate zonele câmpurilor minate, le arată micile suveniruri: câteva lăzi cu muniţii al Armatei argentiniene, resturi de uniforme, câteva căşti.

Prinse cu piuneze, pe pereţi se văd câteva fotografii – ponosite, decolorate“.

Poate mai apropiat generației optzeciste ca dispoziție de a fi debordant, contrar canoanelor de orice stil, poetul argentinian scrie bărbătește o carte fără prea multe puncte în comun tocmai cu leatul care l-a dat literaturii mari.

Traducerea acestei cărţi de patriotism echilibrat, aparţine profesorului Geo Constaninescu. Traducerea este cursivă, modernă şi muncită, aproape de textul autorului, astfel încât, în faţa lectorilor, parvine un poem integrabil realismului postmodern.