https://blog.revistaderecenzii.com

Mă mut. În sfârșit, m-am hotărât. Nici nu știu de ce am ezitat atâta… Din părere de rău de a-mi părăsi camera sau din panica de a încerca o schimbare? Dar nu sunt cu nimic de lăudat pentru această schimbare. Cu proprietarul nu m-am putut înțelege, fără să știu bine pricina. El pare omul cel mai pașnic, mai binevoitor, puteam parcă să mă sprijin pe el oricând. Mi-a spus de mai multe ori: „În definiuv, nu mă interesează câștigul. De aceea prefer să am niște chiriași cu care să mă înțeleg.” Și păreau vorbele perfect adevărate. Deodată, după plecarea rușilor de alături, am constatat că voia să-i plătesc mai mult decât trebuia. Nici acum nu știu dacă n-a fost la mijloc o neînțelegere, căci tot îmi păstrez încrederea în proprietar. Într-atât vorba lui te asigura. Încă cele câteva zile în care puteam să întârzii în casă și el n-a mai dat nici un semn de viață. Mă așteptam ca totul să nu fie decât o glumă, o încercare ca să accept prețul lui. Plecarea mea se face fără să fie nimeni de față, fără să am impresia că mă gonește cineva.

Au sosit hamalii la oră exactă, și acum trebuie să-mi coboare lucrurile. De fapt, așa de puțin mă pricep la o astfel de situație, încât eu numai încurc. Dar e necesar să fac impresia că numai de mine depinde totul, că sunt atent la orice, după cum, când vrei să-ți repari un ceas, ești atent la prima examinare a ceasornicului, cu un aer de cunoscător, cu toate că nu pricepi nimic și pentru negustorul obicinuit cu ațâți clienți procedând la fel trebuie să fii ridicol.

Iau loc pe un scăunel, drept în mijlocul camerii (covorul l-au strâns), scăunel care de obicei nu avea întrebuințare, nu mi-aduc aminte să mă fi folosit de el vreodată, și devenit brusc mobila cea mai însemnată, centrul de operații, căci de pe el voi asista la transformarea locuinței mele și va fi uiumul obiect la care voi renunța. Fijija, superba mea pisică, având cea mai mătăsoasă blană gris pe care am văzut-o vreodată, s-a urcat în brațe la mine, și acum privește și ea la streinii care își permit să intre cum vor în casa noastră și înțelege poate că se petrece ceva anormal și neplăcut. Dulapul! Imens, își face loc anevoie, ca un perclus, pe ușa prea strâmtă pentru el. Acum este gol înăuntru. Fuseseră hainele mele, și deschiderea lui, zilnic de mai multe ori, îmi sună în ureche. Hainele cenușii. Poate mulți se întreabă de ce mai port aceste vechituri, dar de-abia le-am purtat de câteva ori, cu toate că au oarecare timp. Mi-aduc aminte când le-a adus croitorul. Eram foarte mândru cum îmi stăteau. Mă examinam în toate chipurile, și eram ireproșabil, după ultima modă. Mă gândeam la surpriza pe care trebuia să o fac Elei. Un singur detaliu mă făcea să întârzii: dacă batista de mătase trebuia să se vadă în buzunarul de sus, puțin de tot sau mai mult. Tot atunci portarul mi-a adus o scrisoare de la Ela. Am fost așa de nenorocit, că am plecat imediat, și am mers tot înainte pe stradă, inconștient, fără să-mi dau seama că plouă. Ploaie măruntă de toamnă, din nori egali, părând că n-o să se mai termine niciodată. M-am întors noaptea târziu, și stofa era amestecată cu apă. De atunci, oricât s-ar fi căznit croitorul cu fierul de călcat, hainele aceste au pierdut orice prospețime, parcă ar aparține unui bătrân. Și hainele beige de primăvară! Odată cu prima rază mai puternică! Ce bucuros eram! Am cumpărat toate buchetele de violete de la o țigancă și, cu mâinile încărcate de flori, m-am întors acasă… Acum, prin ușa pe care o lasă hamalii mereu deschisă, pătrunde un curent aspru și sunt nevoit să țin pardesiul pe umeri. Și hainele de tenis. Eu făceam acele salturi amuzante ca să ajung mingea cu racheta? Parteneră, domnișoara Regina. Tovarășă perfectă. Împărțeam cu ea toată ziua. Acum e în America, nu știu unde, măritată acolo.

Dormi, Fijija, dormi, de ce ți-e așa de frică?

Și acum iau divanul. Ce minunat dormea Ela alături de mine câteodată! Mă dădeam la o parte ca să privesc miracolul somnului ei. Toată făptura perfect împăcată, și încă din vis întinzând mâna spre mine. Deci au fost timpuri când în capul ei nu se găsea nici un gând strein. Se învelea bine și simțeai că în cuverturile trase până la bărbie era bucuria de a simți așa de apropiat un lucru care îmi aparținea. Îmi treceam mâna pe carnea ei caldă de somn, și se înfoia de voluptate. Pe sâni, pe pântec, pe coapse, până la talpa piciorului. Atâtea bogății la îndemână. Și dacă o ceream, fără nici o împotrivire, din mijlocul somnului, cu ochii închiși, trecea în stăpânirea mea. Când a doua zi dam la o parte perdeaua, ziua de multă vreme lumina toată strada. Și apoi, Ela își căuta mici ocupații, ca să treacă mai repede ziua. Totul nu era decât o pregătire pentru noapte. Lampa de la căpătâi își mărea sau micșora lumina, după momente, ca pentru un efect de scenă. Acum în mâinele unui om vulgar, mirosind a vin, a tutun prost.

Mira n-a dormit decât o singură dată aici. Ce emoționată era! Așa de mică, se mai micșora încă, pentru a apăsa și mai puțin așternutul meu. Fiecare gest îl făcea cu spaimă, ca o fecioară. Nu se împotrivea, dar simțeai că ochii ei îmi urmăresc toate mișcările. Prima ei vorbă, după act, a fost: „N-o să mă părăsești niciodată, nu e așa?” Dar de a doua zi am ocolit-o, cu toate că savurasem emoția ei de noapte. Poate că era fecioară. Aveam prea multe turmente ca să cercetez mai adânc. Este o istorie așa de veche…

Și Riria a venit aici. Nu avea vizita ei nici un farmec. Mă incomoda la somn. Multe aventuri s-au petrecut în acest divan, și totuși fiecare și-a păstrat înțelesul lui, nu le-am suprapus, căci de multe ori eram sincer emoționat. Dar de ce n-aș mărturisi-o? Cel mai fericit eram când mă culcam singur. Fijija adormea la picioare, și în liniște auzeam torsul ei prietenos. Luam parte cu totul la acțiunea vreunei cărți. Vagabondam prin cine știe care ținuturi depărtate, și câteodată în altă lume, printre stele. Târziu de tot, după ce nu se mai auzea nici un zgomot din stradă, lăsam cartea, stingeam lumina, și multă vreme încă, înainte de a adormi, călătoream prin lumea de închipuiri, cu toate că păstram conștiința că totul nu este decât o invenție. Ce orgolios eram pentru acea singurătate!

Ce minunată mi-a apărut Loulou când am surprins-o făcând baie! Căci mai am încă două încăperi. Mai întâi, o ușă dă în pod, și pe câteva trepte mă urc acolo. Numesc podul camera Fijijei. Cum am lăsat în pod obiectele mele suplimentare, l-am putut mobila în glumă. Într-un colț am aranjat un divan, și primprejur câteva tablouri proaste, pe care mi-e rușine să le păstrez la mine, dar n-am curajul să le arunc, căci le am de foarte multă vreme. Mai bine, am aranjat cu ele camera pisicii. Nu știu dacă Fijija prețuiește cum se cuvine truda mea. Dar prin pod ea circulă. Se roagă la ușă să-i dau drumul, urcă treptele, traversează podul și se strecoară pe acoperiș, pe o lucarnă pe care o închid sau o deschid, după cum socotesc că e mai folositor. O creangă a caisului, singurul copac din curtea casei, ajunge drept la acoperiș, și Fijija coboară pe ea, pe pom, în stradă, la aventuri galante. Prima hotărâre a chiriașului de jos, când s-a mutat aici, mult mai târziu decât mine, a fost să curețe pomul de crengile care nu-i plăceau. Am avut spaimă pentru Fijija că n-o să mai aibă pe unde pleca, dar ea s-a hotărât să facă o săritură superbă și să pornească la fel după gusturile ei. După ce se satură de plimbare, se întoarce pe același drum, îmi face semn la ușă să-i deschid; după ce intră, se instalează la picioarele mele (totdeauna într-un loc anume hotărât de mine, ca să nu-mi murdărească plapuma), și dormim fără griji până a doua zi. Dar uneori eram nevoit s-o fac să vie mai iute în casă. Era epoca ei de dragoste, și urla în apropiere. Auzeam semne de neliniște la chiriașul de jos (a amenințat într-o zi că o s-o otrăvească) și mă grăbeam s-o chem pe lucarna podului… Aveam un mijloc infailibil ca s-o chem. Foșneam niște hârtii, cu același zgomot ca atunci când desfăceam pachetul ca să-i dau de mâncare (întotdeauna la restaurant, chelnerul care îmi cunoștea obiceiul împacheta resturi de carne). Cu toate că am întrebuințat de atâtea ori această stratagemă, șiretenia prindea, îi auzeam mersul pe pom în fugă, apoi apărea ea însăși. („Ce proastă ești», îi spuneam.) Alteori, când nu era nici un pericol, o lăsam afară, la aer. O găseam în poartă, așteptându-mă ca un om…

Dar mai am și camera de baie. Multă vreme nu i-am dat nici o valoare deosebită. Încăpere dreptunghiulară, albă, cam goală, cu toate robinetele trebuitoare. Operații necesare, din care orice emoție părea exclusă. Și odată am descoperit-o pe Loulou făcând baie (eu o invitasem, dar uitasem de ea, astfel că scena la care am asistat a răsărit pe neașteptate). Loulou sub dușul puternic. Loulou, pe care o văzusem de atâtea ori goală, și totuși acum cu totul alta. Toată ființa ei tremurând de bucurie, ca o plantă pe care o uzi după ce se uscase aproape de lipsă de ploaie. Carnea proaspătă, roză, strălucitoare. Și zgomotul vioi al apei. Părul desfăcut în neștire. Fericire imensă, și totuși o crispare, pe care o presupune senzația de rece. Și pe deasupra emoția lui Loulou se făcea și mai intensă: cu toate că nu se mai jena de multă vreme de mine, văzându-mă pe neprevăzute, o sfială o cuprinsese în același timp. Dar nu se mai putea împotrivi fiorilor care o invadau din pricina avalanșelor de apă care n-ar mai fi putut fi oprite parcă.

Am stat în fața lui Loulou cu admirație, ca în fața naturii. Și cu aceeași deznădejde că orice aș face, spectacolul va rămâne în afară de mine, că în nici un caz n-aș putea să mă amestec în vreun fel în minunea de alături. De atunci, de multe ori, în camera de baie, ca să dezmorțesc puțin atmosfera, am căutat să închipui imaginea lui Loulou, goală, tresărind sub apa rece. La fel, pe Loulou, când era chiar în patul meu, în voia gusturilor mele, încercam s-o animez odată cu arhitectura patului, și presupuneam împrejurul ei decorul camerii de baie, cu aerul ușor aburit. Loulou, fermecătoarea Loulou, unde o fi acum?

Ce minunată pisică am! Prietena mea de fiecare clipă. Atâtea întâmplări trec numai prin viața mea, și, oricât ar părea de importante, numai pisica rămâne fidelă, privind impasibil la tot ce se petrece împrejur. Este atât de inteligentă – de pildă acum, privind din brațele mele tot ce se întâmplă cu încăperea noastră — că mă mir că totuși nu mă recunoaște. Cel puțin, la fel se poartă cu orice vizitator, și nu m-aș mira ca în curând să încerce să mângâie pe unul dintre hamali. Iar când iarna arde focul, e sigur că orice ar surveni (afară de ora de mâncare), nu-și va părăsi colțul de la gura sobii. (Odată am plâns, iar ea continua să doarmă alături…) Pisică ducând o viață singuratecă, fără nici o tragedie.

Chiriașul de la parter va fi încântat. Un bătrân însurat cu o fată tânără. Căci e bătrân, cu părul alb, cu amestec de tutun în el, cu fața mototolită, cu gesturile cumpănite îndelung. Se culcă devreme și protestează contra celui mai mic zgomot, pe un ton tărăgănat, căutând să fie politicos, dar cu atât mai enervant. Scara, ca să mă urc la etaj, trece pe lângă dormitorul lui (nu doarme cu nevastă-sa într-o cameră, căci ea trebuie să aibe un copil, și dânsul și-a luat precauțiile din vreme, ca să nu fie turburat), iar când merg prin camera mea, așezată drept pe dormitorul lui, îmi aude fiecare pas. Suportă un timp, și apoi urcă la mine în pantofi de pâslă, rugându-mă să-l menajez. Clipa când aud pașii lui urcând spre mine!

Nu poate suferi muzica bună sau orice muzică, deoarece îl întrerupe de la somn. El are un radio excelent, dar nu-i dă drumul decât duminica. Spune: „N-are rost muzica în timpul dormitului!” Dar mirosul de mâncare de la bucătăria lui, care se urcă tot până la mine! Întru cât un zgomot ar fi mai dezagreabil decât un miros? Pe mine el m-a impresionat mai puțin, dar rușii de alături i-au știut de frică. Nu rusul, căci el își face numai scurte apariții, mereu cu treabă prin nu știu care bar. Nu l-am auzit spunând nici o vorbă, parcă n-ar avea nimic de vorbit cu nevastă-sa. Dar Nina (ce greu și ce târziu i-am aflat numele!), care era deseori pe acasă… Delicata Nina, îmbătrânind în deplin pustiu. A trecut de 30 de ani, are trăsăturile feței fine și armonioase, dar degajează impresia de obosită. De câte ori n-am pus patefonul numai pentru dânsa! Câte plăci n-am schimbat, tot încercându-i gustul! Mai ales bucăți rusești. Inutil. N-am avut impresia că ajungeau sunetele până la dânsa, cu tot peretele subțire.

De câte ori n-am adus la mine câte o fată numai ca s-o văd reacționând în vreun fel, măcar iritându-se…

Mereu cu treabă, dar făcând totul fără nici un zgomot. Ea se temea real de chiriașul de jos. De sosea mai târziu, își scotea pantofii și urca treptele în ciorapi. Ce umilință pentru o femeie! Iar la baie, între robinet și fundul cuvetei punea o pânză lungă, pe care să curgă apa, ca să nu se audă nici un zgomot. Nina, fricoasa! Poate că nu aveau hârtii în regulă și se temeau de vreun control? Căci atât am auzit: au fost până acum doi ani la Constantinopol…

Într-o seară, pe la zece jumătate, când a urcat iarăși domnul cu pantofi de pâslă ca să protesteze împotriva zgomotului, -Nina a deschis încet ușa ei și mi-a spus în semn de prietenie, în franțuzește: „Am stat zece ani la Constantinopol, și n-am pățit așa”. Și apoi, iar, cu tot culoarul comun, n-am mai dat unul de celălalt.

Proprietarul e om de viață și de acord cu mine că cel de jos e un maniac. Totuși, așa au evoluat lucrurile, încât noi plecăm și el rămâne. Până la alți chiriași, o să aibe cel de jos câteva nopți de somn admirabil, și pantofii de pâslă o să rămână neîntrebuințați.

Voi mai vedea vreodată pe Nina?

Acum hamalii iau lucrurile mai ușoare. Dulapul mic, în care îmi țin amintirile: nimicuri, flori presate, panglici, cruciulițe, scrisori mai ales. Niciodată n-am avut răbdare să fac ordine. Stau la un loc amintiri de la persoane diferite, ca în mine însumi. Le-am lăsat înăuntru, să le ducă odată cu dulapul. Uite, au căzut două cărți poștale… Una e de la Ela. Scrie cu creionul: „Te mai îndoiești că e pentru totdeauna?” și iscălește: „Ela, a ta toată”. Alta este o ilustrată cumpărată de mine. O imagine a catedralei din Quimper. Am fost acolo acum câțiva ani… Mă revăd urcând treptele, până în vârful turlei. Eram tânăr de tot. Desigur, atunci n-aș fi prevăzut imaginea de acum, pe un scaun în mijlocul unei camere mereu mai pustie, cu o pisică în brațe.

Și oglinda. În câte feluri m-a arătat? Uneori surâzător, acceptând în întregime viața, și alteori întunecat, fără de nici o iluzie. Sau ezitând, neștiind pe ce cale s-o apuc, sau măcar dacă există vreo cale la îndemână. Atunci arătam uscat, fără culoare, fără nici o caracteristică.

Și perna imensă de lângă sobă, pe care se odihnește Fijija toată ziua. În fizionomia pisicii, nici o părere de rău.

Acum patefonul cu plăcile. Trebuie foarte multă băgare de seamă. Căci toate plăcile, asemenea unor ființe, aeriene și totuși prezente, mi-au legănat spaimele. Venite din diferite lumi. Cvartetul lui Debussy, dar al Elei. Ela transformată în placă de patefon, tot ce a mai rămas de la iubita mea. Și

Petrușka lui Stravinski, adusă cu neînchipuită greutate de la Paris. Sau Seguidilla, adusă de Regina chiar de la Barcelona. Și Sonata op. V pentru piano de Brahms, cumpărată de la desfacerea plăcilor unui sinucigaș. De multe ori mortul s-a strecurat printre obiectele mele, ca să-și audă muzica poate.

S-a terminat toată truda. Camionul din stradă e gata de plecare. Și tablourile! Un peisaj mereu transfigurat de razele soarelui, niște mere domneșd pline de sevă. Și portretul mamei. Pe când eram copil mic, și mama mă îndemna la somn și la calm…

Trebuie să dau și scaunul pe care ședeam. Un servitor se îngrijește de pisică. Să mergem, Fijija, bună tovarășe… „Duceți-vă, voi veni și eu imediat”… O ultimă privire în odaia în care am trăit câțiva ani. Ce urâtă e, așa goală! Niciodată n-aș fi bănuit că aceasta este înfățișarea adevărată a odăii mele. Cadavru care odinioară, în timpul vieții, ți-era scump, luai parte la toate momentele lui, și acum te apropii cu sfială de el și cu jenă că nu te mai simți emoționat, oricât ai încerca să te minți. Praful, locurile mai colorate care au fost acoperite de obiecte și gândacii, acum în voia lor…

Ies în stradă, calc pe frunzele galbene care acoperă asfaltul. E dimineață de tot, abia ora nouă. Nu mă grăbesc să mă îndrept spre noua locuință, vor aranja oamenii după gustul lor, căci nu mă pricep să iau vreo inițiativă. Trebuie să-mi iau mai întâi cameră la hotel. Cunosc Bucureștii foarte bine, de foarte multă vreme, totuși, n-am avut niciodată ocazia să intru într-un hotel. Am impresia că hotelierul se amuză văzându-mă cerând o cameră, dis-de-dimineață, fără bagaje, fără să fac impresia că aș sosi de undeva. O aventură poate… Dar curând ies iarăși în stradă, căci nu am răbdare pentru nimic. Un cinematograf care începe spectacolul. Intru și sunt singurul în sală. Reprezentația începe totuși exact. Și am impresia că sunt Ludovic II al Bavariei la vreo reprezentație wagneriană…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Melancolii_de_Sf._Dumitru