https://blog.revistaderecenzii.com/
În floarea vârstei am vrea cu siguranță să fim mereu, însă ne dăm seama într-o zi, cu-n strop de dezamăgire parcă, că am intrat încet dar sigur în „la Force de l’âge”. Nu mai e timpul să visăm cu ochii deschiși, știm că visarea se poate dovedi periculoasă când ai deja experiența vieții bogată. E cazul celor din generația mea, cei între 50-60 ani, cei pentru care scena vieții se prelungește încă și show-ul ei continuă. Cei care i-ar sfătui bucuroși pe tineri la nevoie, convinși că a asculta de cei care au ceva mai multă experiență nu poate fi decât un act înțelept. Ei știu că sportul vieții nu-i ușor, au înțeles ce semnifică datul cu capul de pereți sau aruncat în valuri fără colac de salvare, fiind de-acord și cu zicala: „dacă n-ai bătrâni, să-i cumperi!”
E vârsta ce începe să impună respect nu doar pentru vreo funcție în spațiul social dar mai ales pentru tâmplele surii, e vârsta celor care au înțeles că orice câștig obținut fără merit și demnitate, nu constituie o victorie ci mai degrabă o impostură, nicidecum câștig. E vârsta când biserica le pare atât de frumoasă deodată, nu pentru decorul ei cu sfinți și diavoli înjunghiați, ci pentru că simt de-acum mai bine cât de frumoasă-i divinitatea omului. E vârsta celor ce se vor binecuvântați și dezlegați de-ale tinereții greșeli, cei care la rândul lor binecuvântează pe cei mici, pe cei tineri, pe semeni, natura în care trăiesc și pe care-o redescoperă uimiți, căci ochii lor au obosit să numere ce-au adunat, preferă de-acum să numere iar stele, să redescopere parfumul florilor, să dorească orizonturi necunoscute sau să iubească mai tare pe cele regăsite după decenii de fiu risipitor. Sunt cei care știu deja că orice se poate și mai ales, că orice e posibil să trăiești. Fac parte dintre aceștia și din banca mea de om naiv, zăresc mizeria reală sau aparentă, chinuindu-mă adesea să privesc cu înțelepciune totul, fără să-mi sângereze rănile mortal. Spun ce cred, ce simt și ce-mi vine pe moment în minte, nu și ce ar trebui poate să spun. Mă simt uneori internată în acel „sanepid intelectual” unde amintirile-s grele și frumoase, trecutu-i bolnav de legende cu învingători și învinși în lumea ce ni s-a dăruit. Nu-mi e teamă de timp, de lumina prea multă, de bătăile inimii și a gândurilor; mi-e teamă de ploile prea multe, prea lungi, de fumul văilor, de bălării, de drumul pe care am senzația că nu am existat și pe care l-am visat doar în dorința mea. Viața ne târăște în aventura ei cotidiană precum un cal sălbatic și mitul se pulverizează în contact cu realitatea. Și totuși, veșnic tânără mi-e inima; de ce nu îmbătrânește (vorba cântecului)? Înfrângerile nu i-au lăsat cicatrici grosolane, e încă receptivă la impresii înălțătoare, la delicatețea sufletelor și a ochilor ce scânteiază fără artificii. Știu că nu te poți preface că iubești sincer și cu bucurie, plin de bucurie. Știu că acela care are capacitatea să se prefacă în sentimente nu-i om, nici actor, este bestie. Crescusem fără să-mi treacă prin minte că puteam crește în condiții mai bune. Nu-i vorba de lux, ci de-un confort elementar pentru cei de-acum. Multe bunuri au adunat oamenii, au populat și au acoperit pământul cu edificii, cuvinte, simțăminte. Și cât e de frumos ca la tot ce-au adunat ceilalți, să-ți aduci și tu partea!
Copil fiind, bunicul m-a învățat să plantez un pom, mi-a deschis o carte și m-a îndemnat să citesc o poezie. Am fost cucerită de „la steaua care-a răsărit/e-o cale-atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/luminii să ne-ajungă”. Sufletul mi s-a deschis atunci ca floarea-n zori. Am simțit mai târziu durerea de câte ori trebuia să-mi iau rămas bun de la cineva, de la ceva, acea senzație crudă când simți că vei pierde, sentimentul acela atât de tulburător, atât de alarmant. „Slutul” nu suferă pe cel sănătos, el nu iubește, ci ocărăște mai degrabă. Ura omului e adâncă, pătimașă și nici măcar nu bănuiește adevăratele ei dimensiuni. Ura și iubirea, sentimente gemene legate intrinsec. De ce nu cântă cerul mereu? De ce plânge atâta și urlă adesea de durere? Ies în stradă și mă bucur că-i plină de oameni relativ sănătoși, de diverse vârste și aparentă bunăstare. Aerul e îmbătător de proaspăt. Ocolesc atentă și puțin chiorâșă o băltoacă, înaintez și mintea-mi se înviorează în noaptea ticsită de stele. Sunt aceleași dintotdeauna, cele iubite de mic copil; recunosc Carul Mare, Carul Mic, Calea Laptelui, Luceafărul și Luna-Regina nopții. Doar că noaptea repede se destramă și stelele pălesc… Nu vreau să mă gândesc la lucruri triste, mi-aduc aminte de câmpul acela cu grâne pe care șerpuia poteca străjuită de salcâmi tineri, ce ducea spre satul drag, tare drag. Spicele sunt doar amintire. Îmi dorisem un snop în vara aceasta, nu l-am avut. Dumnezeu știe de ce, poate pentru că nu mai sunt copil și fac parte din categoria celor ce nu mai intră-n lan după fluturi și maci, fetița ce fugea prin aurul câmpului, sfioasă s-a ascuns în mine. Și chipul meu întunecat se luminează-n amintiri. Inimii nu-i trebuie mult să fie fericită…
Se discută dacă e etic să te îmbraci elegant, am auzit adesea spunându-se: „La ce-ți folosesc prostiile astea când tu ești încântătoare cum ești?” Relativ e răspunsul, femeile știu mai bine de ce. Dar e adevărat că „poți să acoperi omul prost și cu aur, prostului puțin îi pasă și tot prost rămâne”. E seară, târziu, și–n tăria răcoroasă luminile orașului au umbre lungi și locurile cunoscute au un fel de disperare frumoasă, intimă. Un cod al tăcerii, al înțelegerii peste cuvinte atenuează asperitățile vieții de femeie. Lumea-i brutală și exigentă când vine vorba de serenitatea „naivilor” ce își fac cruce de câte ori aud slujba sau trec prin fața bisericilor. Te jignesc adânc doar cei pe care-i respecți sincer. Oboseala-ți cuprinde pe rând mușchii și voința când nu reușești să-ți stăpânești obsesia ideilor ce oscilează între culoare, adevăr și ignoranță. Mă întristez, căci aș fi vrut de atâtea ori să găsesc lungimea de undă necesară comunicării. Una civilizată, necesară drumului în doi, până ce moartea ne va despărți. Am vrut să desțelenesc pământuri, să înfrunt pericole, prejudecăți. Orice e posibil să trăiești, însă mi-am dorit liniște. Doar că-n acest oraș de provincie, am adesea sentimentul că mă aflu-n pericol, că nu mai sunt îndeajuns de-a locului. Parcă totul sosește cu întârziere, deși aparența spoită a vieții de tip occidental e vizibilă. Toate ajung atenuate, deformate pentru cel care trăiește în pas cu lumea occidentului. Mulți oameni buni, de calitate, nu se văd, nu coincid decât foarte rar, deși se întrepătrund, se ciocnesc zilnic pe străzi, la tarabe, la cozi, în spitale, pe băncile parcurilor. Oameni mulți, omniprezenți, care au uitat poate sau nu au știut niciodată să spună „scuzați, pardon, mulțumesc!”, mă sperie, mă îngrijorează. Generalizez?! Am dreptul? Cine mă cred oare? Exagerez poate, știu însă că-n adâncul ființei mele sunt de bună credință și am bune intenții. Frazele de-o platitudine ridiculă și seacă, precum și oamenii fără caracter și culoare îmi displac din instinct. Săracii în duhul sfânt, în emoții. Cuvintele trec dar farmecul străzilor, al clădirilor, al parcurilor și al oamenilor nu trece. Duc cu mine dâre de nisip desprinse din deșertul nostalgiei. Călătorul se întoarce acasă. Simte că toate lucrurile sunt în esența lor manifestarea lui Dumnezeu, sursa primordială a tuturor energiilor. Cum dăruirea de sine, emanarea dinspre sine spre ceilalți e legea iubirii, legea Lui. E toamnă, sunt frunze, sunt gânduri sub stele, sunt chingi și sunt porți, sunt doruri doinite, sunt cruci ce ascund secrete. Sunt semne ce ne pun de partea binelui-prietenul fidel.
Când cerul e gri nu-i mereu ușor să visezi. Unde-a dispărut „Micul prinț?” Se adaptă omul încercărilor, ce se întâmplă în corpul și în sufletul nostru când suntem încercați de drame? Când frica învinge optimismul necesar ieșirii din junglă, murim. De ce iubim „Franța”? Cu siguranță pentru că a fost dintotdeauna o aventură a libertății și a egalității. Avem nevoie de libertatea spiritului-aerul și pâinea cea de toate zilele. E drept, sperăm adesea prea mult, speranțele sunt foarte mari. Atunci voiajul în marea interioară se impune. Filantropi sau nu, riscăm să devenim prizonierii orgoliului. E mai vicios decât mi-am imaginat acest labirint de sentimente implantat pe-un sistem economic. Culmea e că fac parte din el, nimeni nu mai poate scăpa din angrenaj. Unii se defulează bătând în tobe, cântând rock. Dacă-i întrebi de-s OK, își revin brusc din nebunie și răspund invariabil că da, încercând să se convingă pe ei însuși. Și caută soluții, uneori zicând că orice individ în fundul sufletului așteaptă în secret sfârșitul. Al său sau al lumii. Unii bravează toate furtunile pentru o iubire, alții profită de căderea sectorului imobiliar pentru a face bani, fiind o sursă incredibilă și nesperată acest faliment. Trăim într-o perioadă fraudulentă. Falimentul unei bănci cu tradiție pune la îndoială economia mondială. Căci sunt cetățenii de bază cei care achită notele de plată. Suntem îndemnați să ieșim, să îndrăznim, să jucăm. Las Vegasul –Mecca produselor High-tech și al universului numeric s-a extins în fiecare oraș unde-s potențiali amatori cu buzunare pline. Mereu „mai mare, mai puternic, cu mai mult”, a devenit deviza celor curajoși. Curajul nu se mai etalează în fapte de arme, ci în riscul din afaceri, în investiții. E drept, nu-i dat oricui să fie vedetă, asta nu-i pentru un om timid sau ieșit de la vecernie. Și-n definitiv, nu există cu adevărat meci amical pentru adevărații atleți, ar fi răspunsul scuză. Toți vor să părăsească această lume fericiți. Dar mai cu seamă ar vrea să o trăiască fericiți. În ceasurile de liniște Dumnezeu îl determină pe om să cugete la calea vieții sale și la sfârșitul acesteia, folosind glasul conștiinței. Dar cum aceasta trece prin stomac, știm că nu se mai cumpără sclavi, dar că oamenii se pot ușor transforma în sclavi, conștiința e-n mare cumpănă. Tensiunea socială obligă la o mare prudență, mai ales când știi că o sticlă de 6 litri de Bordeaux milenissime costă 12 000 euro și cineva o bea cu amicii la cină. În timp ce o beau, alții se roagă la icoane după o zi lungă de post. „Zidește Doamne în mine inimă curată, dă-mi pacea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor!” Valorile creștine ne-au făcut să supraviețuim, convinși că în spatele aparențelor Dumnezeu e infinit. Căutați secretul, găsiți propria cale, învățați să priviți bine! Se zice că istoria e scrisă de învingători. Jeanne d´Arc a fost arsă pe rug dar mai târziu a devenit simbolul Franței, al libertății, al curajului. Povestea ei explică într-un fel, cum „cei din urmă vor fi cei dintâi”…
Sfârșesc prin a mă înarma cu o cafea, un pix și un caiet cumpărat zilele trecute într-un magazin chinezesc, și mă așez la mica terasă. Îmi zic că-i păcat să lăsăm în urmă plăcerea de a scrie de mână, făcând totul cu-n simplu click, apăsând pe-un buton. Ecranele laptopurilor sunt un instrument inodor, insipid, o formă glacială a scrisului. Tehnologia îți face un cadou cu o mână și îți înfige un pumnal cu cealaltă, zicea cineva. Nu erau puțini scriitorii care își făcuseră pe timpuri din cafenea biroul de scris, iar dacă nu aveau ce le trebuia cu ei, cereau chelnerului și acesta le aducea pană, cerneală și hârtie de scris. Rivalizăm în cinism și adesea în ironie. Atâta lume moare sub ochii noștri, milioane de deplasați, milioane de morți și de răniți, bombardamentele s-au banalizat. Și-n tot acest timp suntem sfătuiți să râdem, pentru că râsul aduce beneficii omului, îl face fericit și echivalează cu 45 minute de relaxare corporală. „Râsul somnolează–n noi, treziți-l!” Dar poți să râzi omule, când ai ochi, ai urechi și conștiința ți-e trează? Orele serii se succed disperat și sufletul îmi arde mocnit și bolnav de utopia acestui Paradis. În viața unei cetăți pacea alternează cu războiul, așa cum în om liniștea și neliniștea conviețuiesc.
Memoria e lungă și are „discul dur”…