https://blog.revistaderecenzii.com
Alături de individualiști ca Miron Costin și Constantin Cantacuzino, scriitori mai modești ca pregătire, dar plini de amintirea lucrurilor trăite și încălziți de patima luptelor politice la care participaseră, dau o altă povestire, aceea a simplilor luptători și alcătuitori de memorii. La dânșii e numai ecoul din a doua jumătate a secolului al XVII-lea al evenimentelor mai vechi din Muntenia.
În fața lor un povestitor moldovean cu privire la care, fără a părăsi cu totul părerea cea veche pe care am exprimat-o eu în ceea ce privește stilul lui, și care rămâne adevărată, se impun noi completă ri: este vorba de Neculce.
Să luăm întăi povestitorii munteni. În Țara Românească până la 1680, nu se simțea nevoie să se prezinte dezvoltarea domniilor — căci nici nu putea fi vorba decât de o dezvoltare a domniilor, istoria în sensul nostru fiind un lucru care trecea cu mult peste nivelul concepției oamenilor de atunci. O istorie a secolului al XV-lea, cu dramele lui, cu atât mai puțin a secolului al XIV-lea, cu începuturile, nu era posibilă. În secolul al XVI-lea, chiar, în care am văzut că a fost foarte multă cultură, istoria țării însăși, nu a domnului din scaun, a boierilor luptători, pornind de la cele mai vechi timpuri, tratând problema fondării statului, dezvoltarea lui până la vremea lui Mihai, nu intra în mintea nimănui. În Moldova era altceva. Nu trebuie să uităm pentru Moldova următorul lucru: influența vechii culturi slavone s-a exercitat aici pe două căi, în Muntenia pe una singură: prin Peninsula Balcanică, de la sârbi, mai puțin de la bulgari, deși a fost școala lui Eftimie de la Târnova care a avut influență asupra culturii muntene; la moldoveni, și din sud, prin Muntenia, și din nord și nord-est, prin cultura ruteană, a statului lituano-rus care s-a confundat pe urmă în regatul polon.
În Muntenia nu exista deci cronică la 1688; doar pe vremea lui Matei Basarab, oarecare urme de povestire, contopite apoi în corpul cronicilor muntene de mai târziu. Când a fost să se facă această istorie a principatului muntean, s-a recurs la povestiri în versuri și în grecește, la paginile unui Stavrinos, unui Matei al Mirelor, din Asia Mică, care a făcut și el un fel de cronică în versuri cu sfaturi pentru contemporani. Au fost siliți compilatorii dintre 1670 și 1680, în lipsa unor însemnări indigene, să recurgă la aceste poeme ale străinilor. Când apare atunci cronica lui Stoica Logofătul Ludescu, ori cronica aceea pe care continuu să o cred în legătură cu Constantin Căpitanul Filipescu, împotriva părerii lui C. Giurescu, care credea că și aici este vorba de Radu Popescu, cronicar din aceeași epocă, avem desigur a face și cu evenimente înfățișate în graiul de toate zilele, în graiul scrisorilor, însemnărilor și povestirilor oarecare. Mai ales în ce privește pe Logofătul Cantacuzinilor, Stoica Ludescu, un om care nici nu iscălește compilația sa. Aceasta înseamnă că tendința nouă individualistă la dânsul nu se manifesta puternic; el este doar omul unei familii și el scrie nu pentru oricine, ci pentru acea familie, așa încât, dacă nu e vechiul tipism anonim, este caracterul de partid.
Dar cronica de partid nu intra în tradiția țării; însăși alcătuirea partidelor este datorită unei influențe absolut occidentale care vine din Ardeal și mai ales din Polonia, căci în Ardeal n-au fost niciodată partide așa de neted determinate ca în Polonia.
În ce privește pe Constantin Căpitanul, el este un om purtat prin lume. A fost în Ardeal, cunoaște societatea aceasta de limbă latină, căci acolo, până foarte târziu, limba latină era limba secundară, de întrebuințare curentă. Este o deosebire de făcut între unul și altul, și caracterul occidental este mult mai neted la Constantin Căpitanul, care vorbea împotriva Cantacuzinilor, decât la Stoica Ludescu, care apără cauza lor.
Cronicile acestea sunt foarte modeste, dar cu tot acest caracter smerit al lor, mergând până la anonimat, este totuși, venind din Apus, pe calea arătată, o căldură pasională. Este și vederea evenimentelor, nu sub răspunderea Celui de sus, nu sub acțiunea „vremilor“, ca la Miron Costin, ci sub a oamenilor, care se amestecă în viața politică. E o deosebire foarte netedă între concepția de aici și cealaltă. Cronica veche considera pe om ca o unealtă dumnezeiască — după cum spunea Bossuet: „omul se mișcă, Dumnezeu îl mână“. Ceea ce se întâmplă e pentru că așa vrea Dumnezeu. Cutare a fost bun, cutare a fost rău, pentru că Dumnezeu a vrut așa. Cutare faptă ticăloasă s-a îndepărtat pentru că Dumnezeu a vrut să ajute pe cineva, iar, dacă fapta ticăloasă s-a întâmplat, Dumnezeu a vrut să pedepsească pe cineva, care deci nu merită să fie înfățișat ca vinovat înaintea tuturora. Pe când cronica mai nouă, cum este a lui Stoica Ludescu sau a lui Constantin Căpitanul, îi face, cum am spus, pe oamenii înșiși răspunzători pentru acțiunile lor. De o parte simpatie, de altă parte antipatie; de o parte lumină, de alta umbră; este o judecată veșnică pe care o face cronicarul stând în scaunul de prețuire. Acesta este fără îndoială un lucru nou.
La Ureche motivele umane sunt foarte rar înfățișate și niciodată nu se înfățișează omul lucrând pentru dânsul. E un fel de amestec al unui sentiment creștin, care ne spune că Dumnezeu trăiește în toate, și de sentiment al Renașterii, că lucrurile trebuie să se întâmple fiindcă așa urma să se întâmple. E o concepție antică; rareori întâmpină cineva în antichitate pamfletul, atât de răspândit în timpul nostru.
La moldoveanul Ion Neculce, ni se înfățișează, la prima vedere, un boier de țară, un fel de răzeș, fără cultură și fără orizont, dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic și o inimă în legătură cu inima — dacă am putea întrebuința cuvântul acesta — cu inima obștească a poporului român așa cum se înfățișează el în Moldova; deci un moldovean de treabă și sfătos, un mare povestaș. E greu să se povestească mai pe înțelesul poporului nostru și într-o formă mai corespunzătoare cu ideile și sentimentele lui obișnuite.
Nu afli nimic individual, nimic pretențios în tot cuprinsul acestei cronici.
Și cu toate acestea mai e ceva: stilul înșeală foarte adeseori; poți îmbrăca într-un stil foarte tradițional un fel de a fi revoluționar, după cum poți îmbrăca într-un stil foarte revoluționar ceva care aparține tradiției celei mai autentice.
Ce spune Neculce? Spune, din istoria Moldovei, ce a văzut el, ce este în legătură cu dânsul. El nu uită a însemna ce a făcut boierul Neculce, adică el însuși. Ca și în cazul lui Miron Costin, avem, deci, a face cu o cronică individualistă, cu același individualism care vine de aiurea. Dar el nu era un ucenic al școlilor polone, familia nu-i trecuse în regatul vecin, nu avuse legături cu tinerețea de dincolo de Nistru. Foarte adevărat. Însă Ion Neculce, cu tot numele lui dublu, atât de românesc, avea mult sânge grecesc în el. El se cobora prin tatăl său dintr-o familie grecească; era rudă cu Cantacuzinii.
Alături de influența ancestrală venită pe altă cale, nu se putea, apoi, să nu aibă influență și asupra lui curentul cărturăresc din Polonia.
Cronicile nu se tipăreau, nu-i trecea nimănui prin minte să le tipărească. Se publicau numai cărți bisericești, nu și însemnările istorice, care cuprindeau aprecieri ce puteau să supere. Ar fi fost să se semnaleze cineva răzbunării posibile a unui domn, dacă ar fi dat la lumină un capitol de cronică, și domnii se schimbau așa de des! Dar, între boieri, cronica se citea. Ea trecea, în manuscript, de la unul la altul. Și, prin urmare, Ion Neculce a avut în mână cronica lui Miron Costin. Căci toate cronicile acestea se leagă una de alta. Odată ce Ureche a făcut cronica lui, Miron Costin și toți ceilalți cari se vor perinda vor sta sub influența acestei cronici, și, la rândul lui, Neculce a suferit-o.
Dar la Neculce sunt de observat încă două lucruri. El s-a întâlnit cu rușii și a trebuit să treacă în Rusia, să se găsească în mijlocul societății rusești, care — țin să observ acest lucru, mai ales față de anumite păreri exprimate de scriitori mai tineri, care în această privință hotărât că greșesc — nu-i plăcea fiindcă era prea mult strânsă într-un fel de disciplină de cazarmă, greoaie, care pentru dânsul, moldovean deprins a trăi și a vorbi oarecum liber, era o suferință de fiecare moment. Și aceeași judecată o întâlnim, de altfel, și într-un raport al unui saxon venit în Muntenia pe la 1690: dorința lui Petru cel Mare de a câștiga pe munteni nu poate avea sfârșit rodnic, crede el, pentru că Petru era „ein Herr allzu strenger Disziplin“, „un om de o disciplină prea strânsă“. Dar Neculce mai spune și altceva: lui nu-i place Rusia pentru că nu sunt cărturari, pentru că, am zice azi, oamenii de acolo nu au preocupații intelectuale. Petru credea că face o revoluție atunci când silea pe orișice rus să umble proaspăt bărbierit, ori ca fiecare să citească aritmetica lui. Dar, când, prin măsuri oficiale, cu jandarmul și soldații silești o nație să învețe ce este aritmetica, își poate închipui oricine că acolo nu este prea multă intelectualitate.
În societatea aceasta, dacă nu a găsit intelectualitate, Neculce a găsit totuși altceva: a găsit un orizont politic care nu era în Moldova. Rusia avea ambiții în toate părțile, ambiții de putere mare, și la Ion Neculce, într-o anumită fază a lui, se vede o necontenită privire asupra împrejurărilor de aiurea, care constituiau deci pentru el un nou izvor de informație pe care desigur nu l-ar fi avut altfel.
La o parte de povestirea însăși, prinsă în anumite limite cronologice, fără nici un fel de pretenție cronicarul adaugă un capitol de istoria românilor în ceea ce numește O samă de cuvinte.
Originea acestor delicioase scene o cunoaștem; sunt legende pe care le culege Neculce. Simțul poeziei populare a putut fi pierdut în vremea în care scria el și poezia să fi trecut în proză. Se poate pune astfel, la noi, cu prilejul lui Neculce, întreaga discuție care s-a pus cu privire la povestirile despre regii franci din cronica lui Grégoire de Tours, singura prin care cunoaștem pe Merovingieni: cuprinde ea legende care fuseseră cândva cântece populare, ceea ce după părerea germaniștilor ar duce la concluzia că trebuie să vedem o origine germanică a cântecului popular însuși, ori au fost de la început numai simple legende?
Dar Neculce, indiferent la caracterul plin de ispite literare al acestor povestiri, nu le amestecă niciodată cu realitatea; el le pune de o parte și face o deosebire între legendă și istorie, ceea ce nu s-ar fi întâmplat la un om care ar fi avut mai puțin simț critic. El vede că aici nu este adevărul istoric, dar cu toate acestea le cuprinde lângă cronică întocmai ca și Stolnicul Cantacuzino, care spune că istoria trebuie să întrebuințeze și cântecele bătrânești și legendele din popor. E aceeași stare de spirit și la unul și la celalt, numai cât unul prelucrează acest material istoric, celalt nu se ocupă de aceasta, ci, pur și simplu, pare a spune: iată, când veți scrie istoria țării, vă pun la dispoziție un material care nu trebuie să se piardă.
Același orizont occidental, cu un amestec care la Neculce nu se întâlnește, căci el înțelege să scrie numai moldovenește, fără a introduce cuvinte străine, fără a latiniza, se întâlnește și în opera istorică a lui Radu Popescu, din Ilfov, marele dușman în scris al lui Șerban Cantacuzino. E un cronicar politic deosebit de interesant, fiindcă, de o parte, în felul cum povestește el în memoriile lui, se apropie de Miron Costin și de Neculce, dar, în același timp, sau, mai bine zis, într-un anume moment din dezvoltarea scrisului său, el este și un martor al vremurilor sale, spuind lucruri pe care le-a săvârșit și el însuși.[15]
Va să zică e un autor de memorii, un individualist ca și cei doi moldoveni de care am vorbit. Dar Radu Popescu, în afară de aceasta, a fost îndemnat a scrie o cronică. În această cronică este un amestec de acuzări contra domnului cu aprecieri oarecum obiective.
Dar la dânsul, care a fost trimis deseori în solii și care a avut legături cu Ardealul, se simte și acea influență nouă care ar merita să fie studiată deosebit. Încă din timpul urmașilor lui Matei Basarab și ai lui Mihnea Radu, care imita pe Mihai Viteazul, dând lupte după pilda Călugărenilor, și care a murit în pribegie, se introduc neologisme latine în românește. Scrisorile lui Mihnea Radu către sibieni cuprind câteva caracteristice, și un studiu ar fi de făcut și în ce privește instrumentul sintactic, ca să se vadă întru cât sintaxa veche, laxă, nedisciplinată este supusă aici influenței celei occidentale. Iarăși o pătrundere a Occidentului în scrisul nostru.
Dar acela care a reușit în luptele de partid, suprimându-le cu cea mai mare asprime și întinzând aripile sale ocrotitoare asupra vieții românești nu numai în Muntenia, dar de pretutindeni, până în Ardeal, a fost Constantin Brâncoveanu, de fapt un domn al tuturor românilor. Moldova a fost cârmuită de dânsul, căci fata lui Maria a fost soția tânărului Duca, iar în Ardeal ar fi vrut să-și așeze alt ginere, străin, ori să treacă el însuși. Constantin Brâncoveanu este, cum am spus și altă dată, fără îndoială o imitație, aș zice: o contrafacere orientală, foarte modestă, a lui Ludovic al XIV-lea. Domnii cei vechi aveau o căsuță de boier, o gospodărie ca oricare alta, curte domnească, în jurul vreunei biserici. Cu totul altfel la acest jumătate de Cantacuzin care era Brâncoveanu. Unuia ca acesta îi trebuia o curte domnească; Brâncoveanu a vrut deci să aibă reședinți la care înaintașii săi nici nu se gândiseră, și și-a făcut castelele pretutindeni; ca acelea de la Potlogi ori de la Mogoșoaia, cea mai frumoasă clădire de locuință în vechiul stil românesc. Castelele acestea sunt „Versailles“-urile lui; numai că, în loc să-și facă o singură casă, și-a făcut mai multe, case mari boierești în mijlocul grădinilor de stil apusean. Nu-și închipuie cineva cât era de adânc, în Constantin Brâncoveanu, amestecul de Constantinopol și de Veneția. Moda era constantinopolitană: papuci, haine largi, manta prinsă cu copcă la gât, părul ras, numai cu o șuviță la spate, aceea despre care se spune, cu privire la turci, că le trebuia ca să-i prindă de dânsa îngerul morții pe câmpia de luptă. Dar atâtea lucruri, mai ales prin Constantin Stolnicul, veneau prin Veneția, în care sub acele raporturi se concentra Occidentul.
Când i-a trebuit lui Brâncoveanu și o cronică oficială, el a pus pe Radu Greceanu, expert în domeniul traducerilor teologice, să facă și o cronică de curte, solemnă, maiestoasă, având pe ici, pe colo și câte o înțepătură împotriva adversarilor lui vodă. Dacă se întâmpla ca acesta să se certe cu cineva, Radu Greceanu trebuia să reieie capitolul și să înfățișeze rău pe acela care la început ieșise bine, și invers. Din care cauză Radu Greceanu ne este păstrat pentru unele părți în două forme cu desăvârșire opuse.
Peste toți aceștia, care nu trăiesc, deci, numai în modul îngust pe care l-am putea presupune, se întinde, într-un anume moment, o influență a erudiției apusene. Cel mai caracteristic reprezentant al acestei erudiții apusene, amestecat și cu alte elemente, este Dimitrie Cantemir.
În Apus, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pasiunea individualismului, care, acolo, îmbătrânește mai repede, fiind și mai veche în acele părți, încetează sub oblăduirea lui Ludovic al XIV-lea, când nu se îngăduia nici un partid, nici o pasiune de ordin politic și social. Nobilimea era luată din castelele ei și dusă la Versailles. Nu mai sunt paginile admirabile de ură din timpurile războaielor religioase în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, care fac mai mult decât literatura cuprinsă în manualele de istorie literară.
Ludovic al XIV-lea cu pompa lui apasă pestetot, și ceea ce regele dorește mai mult și izbutește a impune este o înfățișare obiectivă, elegantă a scrisului, supus și el la tirania manierelor. Să facă cineva algebră, geometrie cât o putea mai mult, să studieze pe cei vechi, pe antici, e foarte recomandabil: cu cât va gândi lumea mai mult la literatura romană, cu atât va critica mai puțin vremea curentă.
Lupta dintre cei vechi și dintre cei noi, „la querelle des anciens et des modernes“, prezintă o polemică într-o formă care nu mai este a lui Pascal: peste vechile Provinciale ale acestuia, peste chinul tragicei lui cugetări, erudiția dnei Dacier. Boileau însuși, într-un moment, s-a ocupat de un autor sirian care scria grecește și a dat o cercetare foarte erudită asupra acestui Longin. Unii filozofi, cum era Leibniz, se ocupau și de lucrări care nu erau în legătură cu filosofia, cu un fel de istorie fără nici un fel de caracter și nici un fel de tendință. Ceea ce stăpânește epoca este deci erudiția pură, care va domina și secolul al XVIII-lea, cu benedictinii de la Saint-Maur, cu Gallia Christiana, cu Dom Bouquet și Scriptoras al lui, care vădesc aceeași tendință.
Tendința se întâlnește imediat și la noi. Acel care reprezintă în mod foarte complicat această tendință de erudiție este, am spus-o, Dimitrie Cantemir. Un portret de tinerețe prezintă complexitatea, cu elemente de Orient și de Occident, a acestui spirit remarcabil, unic. În cap un turban, dar nu capul ras cu șuviță, ci plete mari de perucă, ce i se coboară pe umeri, după moda lui Ludovic al XIV-lea; mustăți scurte, barba rasă, pe când turcii, pe vremea aceea, o purtau plină. Cantemir face deci unele concesii portului turcesc, dar încolo tot felul lui de a se purta este al apusenilor. La gât o cravată înnodată ca la Paris, pe când trupul, cuprins într-o haină de brocart pe talie, se prezintă sub un aspect venețoconstantinopolitan; la brâu o sabie turcească, îndoită, un hanger.
Întăi el și-a făcut învățătura la Iași, cu italo-grecul Cacavela, pe vremea când acolo era și o școală superioară iezuită.[16] Fii de boieri mergeau acolo, și între alții fiul cel mai mare al lui Miron Costin, Nicolae, care îmi face și azi aceeași impresie ca și acum treizeci de ani, de pedant exact, incapabil de orice inițiativă, plin de pretenție, socotindu-se superior tuturor celor care au învățat mai puțin decât dânsul.
În Nicolae Costin vedem școlarul, în fiecare moment. Din dreapta, din stânga, de oriunde, el se silește să culeagă cât mai mulți scriitori, pentru ca să poată spune: se știa atâta, dar eu știu ceva pe lângă acestea toate. Cronica pe care a scris-o astfel este într-un stil deosebit de slab, iar valoarea de informație, redusă.
Cândva am crezut că așa-numitul Ceasornicul domnilor, care se știa că este o adaptare după o carte spaniolă Horologium principum de Guevara, cuprinde totuși o parte privitoare la viața Moldovei: mi se părea că pleacă, pentru anume părți, din împrejurările moldovenești de la începutul secolului al XVIII-lea. Controlul făcut la Școala noastră din Franța arată că nu există un cuvânt care să nu fie tradus. Ceasornicul domnilor poate fi interesant în ce privește forma, poate fi întrebuințat ca documentare filologică, este chiar o lectură plăcută, dar originalitate nu cuprinde nici o picătură.
Cu totul altfel este Dimitrie Cantemir, care nu a învățat la iezuiți. Tatăl său era un necărturar, care se iscălea cu un bloc de lemn în care erau săpate cuvintele solemne: „Io Constantin Voievod“ și trăgea cu pămătuful pe deasupra. Mama lui fusese însă o femeie romantică și a dat fratelui lui Dimitrie numele de Antioh, în legătură cu povestea lui Alexandru cel Mare. Dimitrie, și în felul său de a gândi, avea asemănări cu tatăl său, dar în dorința aceasta de a străbate în toate domeniile cunoștinței umane e fiul mamei, moartă în tinerețe. Tatăl dorea să învețe pe copii cu pasiune, poate tocmai din pricina ignoranței lui. Antioh nu era un om deosebit, și în acest domeniu nu s-a ales nimic de dânsul.
Dimitrie, în schimb, era un spirit deosebit de sprinten și s-a dat imediat, cu patimă, la învățătură. Călugărul acela Ieremia Cacavela, cretan de origine italiană, un simplu „iatro-filosof“, ca și Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a format după asemănarea sa pe domnescul școlar. Creta însă însemna o regiune în care Orientul cu Occidentul se amestecau de o mulțime de vreme.
Insula grecească, ocupată de venețieni încă din secolul al XIII-lea, trăind apoi patru sute de ani sub stăpânire latină, adăpostea o populație grecească foarte inteligentă. Cu inteligența aceasta nativă a lor, ei au reușit să realizeze sinteza de care vorbeam și pe care o vedem la acel filosof și doctor de la care Dimitrie Cantemir a învățat o filosofie de acest fel. Mai târziu a studiat și opera unui filosof german. Dar mai ales la Constantinopol, trimis acolo ca ostatec, el a fost inițiat în trei civilizații deodată. Grecește știa bine: a fost în legătură cu toți învățații greci de pe vremea lui. Nu era un elenist, în sensul filologic al cuvântului, însă putea să citească izvoarele vechi, fără nici un fel de dificultate, și să le înțeleagă deplin. Știa turcește; singurul dintre creștinii erudiți ai secolului al XVIII-lea care a fost adânc cunoscător al limbilor orientate vorbite. Nu e izvor turcesc pe care el să nu-l fi putut întrebuința pentru Istoria imperiului otoman, care nu numai că a fost cea mai bine informată din istoriile similare de pe vremea aceea, dar mai avea originalitatea de a reda lucrurile turcești în spirit răsăritean. Pe lângă aceasta era un scriitor de limbă latină, și, cum toată partea aceasta era un vechi ținut de limbă italiană și unul nou de limbă franceză, desigur că Dimitrie Cantemir nu poate să nu fi știut și italienește. Era primit la ambasadorul francez Désalleurs și, într-un moment de mare necaz pentru el, a găsit cândva refugiu la ambasadă. Lungii lui ani de refugiu în Rusia, unde s-a însurat și și-a crescut copiii, l-au făcut să știe și rusește.
Astfel fiul de domn moldovean a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui, și numai lui în toată această epocă, în Răsărit și Apus, să aibă cunoștința tuturor literaturilor și tuturor formelor de cultură, de la antichitatea grecească și latină până la cultura orientală, turcească, arabă, persană.
Și, totuși, de această bogată infoșrmație spiritul său nu se lasă strivit; el a putut-o purta pe umeri: soldat împovărat cu arme grele, era capabil însă de a merge la asalt, pentru orișice țintă, și atunci din spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea înăbuși a rezultat încrederea cu care el a atacat, și puterea cu care a biruit toate subiectele, precum acela al „Istoriei imperiului otoman“ sau acela despre religia mahomedanilor, operă admirabilă care nu este îndeajuns de cunoscută.[17]
S-a amestecat și în discuțiile teologice din Rusia și teologii contemporani, un Teofan Procopovici, de pildă, au fost biruiți de către dânsul când a fost să se interpreteze teologic Sfânta Scriptură.
În afară de aceasta, cum literatura, pentru orientali, înseamnă fabulă, de la vechile fabule ale lui Bidpai și de la vechile povești indiene, Cantemir a luat un subiect de istorie contemporană și l-a turnat în formele acestea străvechi, dându-ne Istoria ieroglifică, inspirată în parte și de la vechi romane, ca Etiopicele lui Heliodor, de care s-a desfătat antichitatea grecească târzie. E vorba de intrigile și luptele românești la Constantinopol, tratate cu ceva pasiune și cu mult humor.
În același timp Dimitrie Cantemir a pus pe alte baze istoria poporului său, și acesta este fără îndoială cel mai mare merit al lui: el a considerat poporul său ca un singur întreg, întocmai ca acel muntean contemporan, Constantin Cantacuzino Stolnicul.
Când într-un popor apare un singur om cu o idee, este mare meritul omului aceluia nepotrivit cu timpul său, dar, când nu numai un singur om, ci mai mulți răsar cu aceeași idee, aceasta înseamnă că ideea este a poporului întreg, și are o valoare și mai mare. Prin urmare, în societatea românească de atunci, ideea unității naționale se impusese; după ce bâjbâiseră puțin Miron Costin și Nicolae Costin în jurul acestei idei, ea ajunsese a se afirma deplin și în Muntenia și în Moldova. Dar Dimitrie Cantemir aducea un element nou în ordinea aceasta, în care ajunsese, înaintea lui, unul pe calea influenței polone, celalt mai mult pe a influenței italiene, dar la care el ajunge printr-o concepție mai modernă și mai aproape totuși de mintea fiecăruia, și anume ideea dreptului de proprietate ancestrală a românilor asupra întreg teritoriului lor. Astfel două legături sunt stabilite de Cantemir: legătura între românii de pretutindeni și legătura românilor de pretutindeni cu pământul românesc. Fără îndoială aceasta este una dintre cele mai mari idei ale trecutului nostru.
Pestetot, ceea ce armonizează și leagă launloc materialul de fapte pe care îl mânuia, era lumina cu totul nouă pe care el o aruncă uneori și spre viitor. În două domenii mai ales ea se manifestă.
Până la el geografia era o înșirare de nume, căci nu este o singură operă în Europa în care să vedem viața întreagă a unui popor așa cum este cazul cu Descrierea Moldovei a lui Cantemir. Aici se găsește o prezentare a pământului, a organizației administrative, a superstițiilor populare, pe lângă scene, atinse oarecum în treacăt, de istorie. Acele superstiții populare pe care Stolnicul Cantacuzino le credea necesare pentru istorie sunt pe larg tratate aici; acele legende pe care Neculce le punea în fruntea cronicii sale sunt intercalate aici. Dar și în tehnica geografiei, dl G. Vâlsan a găsit, acum în urmă, contribuții neașteptate ale lui Cantemir, descoperind și admirabila lui hartă a țării moldovenești. Până acuma se credea că harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir este alta; d-sa a găsit-o însă pe cea adevărată, care este mult superioară celor atribuite lui. E interesant pentru paralelismul nostru că și Stolnicul Cantacuzino a făcut o hartă a Țării Românești, pe care o cunoaștem numai din scrierea unui italian Del Chiaro, autorul Istoriei revoluțiilor din Muntenia; în timpul din urmă se începuse a se spune că nu este harta lui Cantacuzino, ci a lui Ioan sau Ierotei Comnenul, episcop de Silistra, dar acum câteva luni de zile dl Dimăncescu, consulul nostru din Statele Unite, a înfățișat Academiei harta lui Cantacuzino pe care a găsit-o: e vrednică de toată atenția. Dar ceea ce nu ar fi putut face Constantin Cantacuzino Stolnicul a făcut-o Dimitrie Cantemir, când, ca tovarăș chemat în Crimeia de țarul Petru, a schițat profiluri de munți așa cum le schițează geografii în timpurile noastre.
În ce privește al doilea domeniu, al istoriei, trebuie să înțelegem un lucru: Istoria imperiului otoman nu este o simplă descriere de fapte, ci o dramă, o adevărată tragedie antică. În Apus niciodată istoria nu fusese tratată astfel ca dramă, înfățișându-se ridicarea unui popor, punctul culminant și coborârea lui. Ceea ce mai târziu a făcut Gibbon asupra imperiului roman și ceea ce, înainte de Gibbon, făcuse Montesquieu în Considerațiuni asupra măririi și decăderii romane, a încercat-o înainte de dânșii Dimitrie Cantemir: Este cea dintăi istorie filosofică a unei împărății.[18]
Din Moldova aceasta pe care noi o concepem patriarhală, pleacă uneori forme și se desfac linii de viitor care întrec concepția apuseană.
VII. DECĂDEREA VECHIULUI SPIRIT. TRADUCERI RELIGIOASE DIN GRECEȘTE
După ceea ce dăduse Cantemir pe la 1700 în cugetarea românească aplicată la lucruri românești cu o energie și o strălucire fără pereche până atunci, s-ar fi putut aștepta cineva pentru secolul al XVIII-lea la o mișcare corespunzătoare. Mișcarea aceasta, de continuare a avântului din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și de la începutul celui următor, nu se întâlnește însă. Atunci, firește, se pune întrebarea de ce un Constantin Stolnicul în Muntenia și un Dimitrie Cantemir în Moldova apar, pentru ca apoi să nu mai fie decât stârpiciunea secolului celui nou, până târziu către sfârșitul lui, când lucrurile au luat altă înfățișare, alte curente lucrând asupra societății românești?
Răspunsul îl putem da generalizând problema: nu este vorba numai de români, ci de toată societatea, apuseană și răsăriteană.
Țara aceea care da impuls tuturor celorlalte, care exercită un fel de regalitate spirituală, deși adesea numai de modă, Franța nu va mai avea acea calmă tragedie a lui Corneille sau a lui Racine, ori îndrăzneața cenzură a patimilor și intereselor omenirii, avântul de cugetare, atingând și legăturile noastre cu Dumnezeu, al lui Pascal. În schimb tragediile pentru aplauze ale lui Voltaire, în care se exploatează toate pasiunile politice și sociale ale secolului. Sau poezia lui repede obosită, căreia-i urmează a unui Jean Baptiste Russeau, clară și rece, a unui Delille, foșnind din dantele pe un trup uscat și șubred. Ori pedanta copiere de Eneidă fără suflet care e Henriada. Toată literatura aceasta nu poate fi pusă alături de ceea ce a dat secolul precedent. Și, cu cât înaintează cineva în acest secol al XVIII-lea, decadența este mai vădită, până se ajunge la literatura științifică de foarte mare valoare, care și-a găsit expresia supremă în enciclopediștii propagandei „filosofice“, fără a vorbi de ce câștigă, efectiv, știința, dar care pe noi nu ne interesează aici. Poate tocmai fiindcă toată vitalitatea poporului francez sau a unei părți din poporul francez era atrasă pe domeniul literaturii științifice, și se făcea algebră, geometrie, astronomie, fizică, științe naturale, poate tocmai din cauza aceasta literatura pierde.
Prin urmare să nu ne mirăm că avem un secol sărac, aproape sterp și pentru noi.
În secolul al XVIII-lea individualitățile lipsesc. Poate că un Nicolae Mavrocordat, om foarte ambițios, de foarte înaltă cultură, fiul scriitorului Alexandru Exaporitul și el însuși autor al unei lucrări grecești de caracter filosofic în care se vede omul inițiat în rosturile antichității clasice, și pe lângă aceasta proprietarul unei biblioteci admirabile, ar fi vrut să se încunjoare cu oameni eminenți, cărora să le dea o situație potrivită cu meritele lor. Și gândul acesta-l va fi avut și fiul său Constantin, și vărul acestuia, Grigore Ghica, acel care a făcut mănăstirile Pantelimon și Frumoasa.
Cu toate acestea nici într-o țară, nici într-alta, un om distins, capabil de producție literară, nu se întâlnește. Dar, și dacă s-ar fi întâlnit, în ce împrejurări puteau ei să se cultive și care ar fi fost rezultatul acestei cultivări a lor? Fanarioții, care nu înseamnă greci, ci funcționari otomani, care pot fi și români, români care s-au făcut greci pentru ca să se împace cu turcii în vederea exploatării românului în folosul turcului — definiția este ceva cam lungă, dar adevărată — nu erau deci predicatorii unui crez străin, silnicii introducători ai unei culturi cotropitoare. Racovițeștii sunt doar, boieri din Țara de jos, cu ceva sânge cantacuzinesc după femei, Calmășeștii bucovineni. Primul Calmășul, părintele și strămoșul lor, era incapabil să scrie în altă limbă decât în moldoveneasca lui provincială și fiul lui Teodor Calimah, Ion, învață la Liov, intră la capuchehaie în Constantinopol, învață grecește mai bine decât putea învață în Moldova, pe lângă ceva italienește și franțuzește, este întrebuințat acolo ca mare dragoman, ca „terziman“ al împărăției turcești și astfel își deschide calea spre o domnie în Moldova. Numele se schimbă și el: din Calmășul se face Callimachi, în legătură cu poetul antichității elenice. Iată prin urmare un membru al unei mici familii moldovenești care ajunge, trecând prin Fanar, să ocupe scaunul Moldovei.
Acești fanarioți, dealtfel, nici nu sunt niște tirani. E adevărat că Nicolae Mavrocordat, la început, a greșit, necunoscând obiceiurile țării. Și în Muntenia și în Moldova primele lui domnii au fost scurte, căci apucase o cale care nu era aceea pe care o putea îngădui țara, ci aceea cu care era deprins la curtea sultanului, pe când la noi boierii aveau foarte multă latitudine de activitate din partea domnului, pentru că el trecea, și boierii rămâneau.
Aici în margenea Bucureștilor a tăiat pe câțiva boieri, ca boierul Brezoianu, iar mitropolitul Antim, vestitul mitropolit Antim, acel cu predicile frumoase, iubitor mare și artist al cărților, pe care le scotea și în tipografia lui, acela care a ridicat atât de sus prestigiul bisericii muntene, a fost trimis la Constantinopol și înecat pe drum.
Dar pe urmă, când s-au deprins fanarioții cu țara, nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alții; deseori se întâmpla să fie chiar mai buni; deși nu aveau rădăcini în țară, ei erau totuși responsabili pentru această țară înaintea sultanului, și, fiindcă este un principiu pentru secolul al XVIII-lea că mai înainte de toate să se asculte „săraca raia a împăratului“, atunci când era conflict între domn și această raia, totdeauna sultanul da dreptate raielei; doi domni au murit astfel, Grigore Alexandru Ghica, înjunghiat la Iași, și Hangerliu, străpuns de cuțit la București, fiindcă nu se interesaseră sau nu ajunseseră să se puie în legături cu „săraca raia a împăratului“.
Se spune deseori că fanarioții nu știau limba românească. Este o legendă ridiculă. Nicolae Mavrocordat a învățat românește, a cerut să cunoască trecutul Moldovei și a organizat un corp de cronici moldovene, așa după cum în Muntenia a organizat un corp de cronici muntene. Iar pentru Constantin Mavrocordat avem condica lui de hotărâri, mult mai dezvoltată decât așa-numitul Anatefter, culegerea de măsuri a lui Brâncoveanu — amândouă ni s-au păstrat, dar acum sunt la Moscova. Această condică este în românește, într-o excelentă limbă; nici un singur act grecesc.
Iar, când, odată, cine știe ce ispravnic a crezut că face plăcere domnului scriind grecește, acesta i-a poruncit ca moldovenește să scrie, nu grecește.
În ce privește clientela grecească a fanarioților, avem învățăturile lui Nicolae-Vodă către fiul său Constantin, în care-i spune că înainte de toate să nu-și aducă greci mulți cu dânsul. În bisericile noastre, nu este desigur numai un merit al fanarioților, ci rezultatul firesc al unei lungi evoluții, dar fără îndoială că și voința domnului secolului al XVIII-lea, că sub ei întăia oară, afară numai de paraclisul curții și când era vodă de față, s-a făcut slujba în românește. Pe vremea lui Brâncoveanu, psalmii, evanghelia erau în românește, dar tot ce privea slujba bisericească se făcea în limba slavonă. Tipăriturile din vremea lui Brâncoveanu sunt româno-slavone, liturghia fiind încă slavonă. Ce ar fi fost mai ușor pentru domnii fanarioți decât să poruncească introducerea limbii grecești?
Au fost destul de înțelegători ca să n-o facă — nici unul.
Prin urmare în această epocă, odată așa de criticată, au fost domni care nu erau tirani, care nu erau aspri și răi — nu aveau voie să fie răi, căci așa era tendința vremii — și domni care nu au sprijinit cultura grecească decât acolo unde au găsit-o.
Academia lui Șerban Cantacuzino avea, în adevăr, ca limbă de predare greceasca: nu se putea altfel, trebuia sau latinește, sau grecește. Nici vorbă de o prigonire a limbii românești.
Cu aceasta dispare însă una din scuzele care se aduceau pentru slăbiciunea literaturii noastre în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Această slăbiciune este, poate, și pentru că nici Polonia, nici Ardealul nu mai puteau sugera nimic, dar ea se compensează.
Pentru că niciodată viața unui popor ajuns la oarecare grad de dezvoltare nu se poate opri cu desăvârșire; ca apele pe care anumite împrejurări le împiedică de a mai curge la suprafața pământului și care se afundă în adâncuri, unindu-se acolo cu alte izvoare ascunse, pentru ca mai departe să iasă din nou deasupra cu puterea sporită, ea va țâșni iarăși la lumină, mai puternică.
Ce sunt, în acest timp, la suprafață, cronicile? Întăi cele muntene. Nu le mai avem, de la o bucată de vreme, după moartea lui Nicolae Mavrocordat. Istoria pe vremea lui Constantin Mavrocordat e alcătuită din niște panegirice. Domnii erau legați, nu atât de țară, cât de domnie, și, dacă am avea chiar o cronică a lucrurilor care se făceau pe pământul românesc în legătură cu domnii fanarioți din București, nu am mai avea sufletul românesc însuși.
Nu e nici simțul unei adevărate vieți în ce înseamnă străinii în limba lor străină, ci numai însemnări zilnice, „efemeride“, cum se făcuseră și la Constantinopol, ca ale lui Constantin sau Chesarie Daponte. În Moldova, cronica lui Amiras e un „panegiric“ al Ghiculeștilor, și ei mai au unul scris în grecește; cronica lui „Mustea“ e o însăilare dezlânată; a lui Ioniță Canta, a cărui condică de socoteli casnice am analizat-o dăunăzi, e migăleala timidă a unui biet boier care slujea servil pe domnul său; ce putea scrie un om ca acesta, cu tot numele lui așa de mare, în materie de viață politică a țării? Intrigile de atunci le înseamnă, cu un condei sfătos, iarăși un grec, scriind grecește, sub influență franceză, Constantin Caragea. Ienachi Kogălniceanu urmează supus evenimentele exterioare.
Cauza pentru care nu se mai întâlnesc opere însemnate în acest moment trebuie căutată de altfel și în întreruperea, afară de domeniul școlar, „științific“, a legăturilor noastre cu Apusul.
Aceasta în ce privește principatele, căci ce s-a petrecut în Ardeal are un alt caracter.
Legături nu se mai puteau întreține după ce tocmai ele deveniseră mai strânse. Viața lui Constantin Stolnicul este o dovadă de cât de mult eram legați de Occident, și ceea ce făcuse Stolnicul a fost continuat de o întreagă generație; cei care au învățat la Academia Domnească din București, aceia aveau simpatie pentru lumea occidentală și unul din ei, un Matei Crețulescu, în testamentul său, însemna că nepoții trebuie să i se ducă în străinătate pentru a culege anume învățături în trei limbi: în grecește desigur, dar, înainte de grecește, în latinește și în italienește. El însuși fusese la Viena și de acolo se întorsese cu o colecție de cărți, vreo două sute, în cea mai mare parte apusene. O mulțime de români în vremea aceasta au fost trimiși în Apus, români sau greci trăind alături de români, ca un Hrisoscoleo, ori ca Hrisant Notara, care va ajunge Patriarh de Ierusalim, și va fi un fel de ctitor religios și cultural al țărilor noastre, schimbând scrisori grecești, în cel mai bun stil elenic, cu Constantin Cantacuzino Stolnicul, cu Nicolae Mavrocordat și chiar cu străinii. Nu era de mirare să se vadă români în Italia, dar și până la Londra sau Oxford. La Veneția Constantin Mavrocordat a ținut bursieri de artă și limbă până l-a oprit bănuiala turcească. Un nepot al episcopului Grigorie Socoteanu a venit de la aceleași înalte școli din Vest. Legătura cu Apusul era foarte strânsă în acest moment și în acest domeniu, și se poate închipui marele folos ce ieșea din aceste legături necontenite.
În seceta cronicilor propriu-zise, întâlnim totuși o expunere largă a istoriei muntene mai ales prin anii 1750—60.
Este interesanta carte care se cheamă Genealogia Cantacuzinilor, scrisă în românește de cineva care a redactat grecește o lucrare tipărită tot în grecește cuprinzând situația principatului Țării Românești în acel moment și un raport făcut rușilor pe care-i servea. Sunt operele lui Mihai Cantacuzino, care a fost ban și a trecut apoi în Rusia pe vremea Ecaterinei, ajungând acolo general — și familia lui nu s-a mai desfăcut niciodată din acele părți. E acel care a făcut biserica lui, a „Măgureanului“, atât de des prefăcută. Genealogia e redactată și pe baza unor hârtii rămase tot de la Constantin Cantacuzino Stolnicul și pe care le-a avut Mihai la îndemână. Spiritul Stolnicului se păstra odată cu arhiva lăsată descendenților.